De curând, la prestigioasa editură clujeană „Ecou Transilvan” a văzut lumina tiparului un nou volum semnat de regizorul dr. Ioan Cărmăzan și prefațat, cu eleganță, de poetul dr. Victor Constantin Măruțoiu. Este vorba despre volumul „Îngeri deghizați”, o carte care înmănunchează o serie de povestiri, proză scurtă, veritabile scenarii, scrise în bine cunoscutul stil Cărmăzan.

Cunoaștem că motivul îngerilor este unul vechi la scriitorul Ioan Cărmăzan, aceștia  fiind adesea menționați în povestirile pe care autorul, cu savoare, le narează.

Stilul povestirilor este cel, de asemenea, bine cunoscut, Ioan Cărmăzan fiind un scriitor care se exprimă cu ușurință, libertin în exprimare, iar,  pentru cei necunoscători sau cei neobișnuiți cu scriitura domniei sale, poate fi o lectură șocantă, frapantă!

În anul 1983 regizorul Ioan Cărmăzan debuta editorial la Editura Facla din Timișoara cu volumul de proză scurtă „Povestiri din Bocșa”, o carte excepțională, bine primită și intens citită, mai ales de către bocșeni. O carte care a reușit să stârnească reacții pro și contra, dar care, dincolo de toate, a rămas una dintre lecturile emblematice pentru Bocșa, un „must-have” și „must-read”!

Încă de la acest prin volum cititorii au luat contact cu stilul specific lui Ioan Cărmăzan, neaoș dar epatant, cartea conținând personaje autentice în jurul cărora autorul a țesut povestiri bazate pe fapte mai mult sau mai puțin reale. O lectură savuroasă, uneori comică, alteori dramatică, scriitorul Ioan Cărmăzan fiind, așa cum spunea Fănuș Neagu, „un răzvrătit care vede lumea cu ochi de cineast și o repovestește cu gândire de poet.”

După volumul de debut, care a șocat la propriu mai ales publicul bocșan, au urmat  alte volume la fel de incitante – „Mica țiganiadă” (1998), „Roșu, galben și albastru” (2002), „Baladă pentru tatăl meu” (2002), „Raport despre starea națiunii” (2002), „Cine-roman” (2002), „Elogiul intuiției” (2008), „Zece povestiri” (2012), „Oameni din Cocioc” (2013), „Ceața albastră” (2015) și altele – toate scrise în același recognoscibil stil al regizorului Ioan Cărmăzan.

„Îngeri deghizați” este o carte care fascinează nu doar prin stil, ci și printr-o compoziție aparte. Dacă în „Povestiri din Bocșa” sunt prezentate acțiuni hazlii în marea lor majoritate și spun „prezentate” deoarece în proza lui Ioan Cărmăzan există o extraordinară relație scris-imagine, o inseparabilă legătură  între arta narării și arta imaginii, în volumul „Îngeri deghizați” dominantă este latura dramatică. Povestirile, scenariile, piesele de teatru sau oricum dorim noi să numim prozele din acest volum, prezintă secvențe de viață, uneori ironice, alteori tragicomice, parcă extrase dintr-un Turn Babel împovărat de îngeri deghizați. De altfel, aproape fiecare povestire se încheie cu remarci care fac trimitere la aceste ființe spirituale: „Nu ți-am spus eu că e un înger?” sau „Știam eu că e un înger”, concluzionând magistral: „…nu orice străin e un dușman, poate să fie un înger deghizat.”

Extraordinar de valabilă și viabilă se dovedește a fi și de această dată afirmația lui Cornel Ungureanu:  „Ioan Cărmăzan, cel mai de seamă columbofil al literaturii române contemporane, vorbește hiperrealist despre marginile fericit nefericite ale lumii noastre. Nu cunosc vreun regizor care, de la Plotin la Părintele Stăniloaie, de la Cioran și Ruben Dario la Fane Chioru și la Tata Oancea de la Bocșa, să străbată atâtea itinerarii de care să-și lege, într-un fel sau altul, sintezele cinematografice.”

Ioan Cărmăzan ne prezintă și de această dată, în stilu-i caracteristic, o lume pestriță, personaje colorate, siluete care se frământă într-un soi de viață ce nu „miroase” întotdeauna foarte frumos. Chiar, dimpotrivă! Însă, conchide emițând un original panseu: „Viața e ca o nucă verde, dacă nu aștepți să se coacă și vrei să-i iei repede miezul, te murdărești pe mâini, mâinile lui Dumnezeu, care, plămădind lutul, au născut Nuca, adică viața.”

O carte remarcabilă care dovedește, încă o dată, câtă dreptate avea criticul Călin Chincea când scria astfel: „Cărțile lui [Cărmăzan] te vrăjesc. Este acolo o structură a frazei extrem de armonioasă, o înlănțuire de cuvinte aparent banale, dar care prin structura aceasta de povestaș te trimit într-o lume antologică, acolo unde omul prin forța sa existențială devine un mit, devine ceva care are capacitatea de a te seduce și de a te vrăji, are acea magie a vorbirii.”  

Scriitorul Ioan Cărmăzan ne-a dăruit o carte frumoasă, bine scrisă, care se citește dintr-o suflare, apoi se reia cu răbdare, deoarece trebuie neapărat „simțită”, pătrunsă și reinterpretată, reevaluată. Prefața teologului Victor Constantin Măruțoiu înnobilează acest volum, iar ilustrația realizată de graficianul Mircia Dumitrescu asigură plusvaloare.

Este o carte care oricând poate deveni un film și este un film care oricând își poate transforma imaginile în veritabile povești. Iar lecția pe care ar trebui s-o învățăm în urma lecturării acestei cărți este una simplă: „nu orice străin e un dușman, poate să fie un înger deghizat!”