– În toate cercetările dumneavoastră un rol fundamental ați acordat laturii toponimice a locurilor ce le-ați studiat și le-ați cuprins cu atâtea detalii în lucrarea Dumneavoastră monumentală ,,ARHIVELE TRANSCENDENTE – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, pentru început vă rugăm să ne satisfaceți o curiozitate legată de prezența acelui număr 7 în structura numelui cu care vă semnați această lucrare: Constantin 7 Giurginca!?

– Desigur, recunosc că este atipic și stârnește un anumit interes prezența acestui număr alături de nume, însă explicația e foarte simplă, dar și profundă, având o legătură foarte strânsă cu trecutul, cu ascendența familiei mele, fiind în același timp și un fapt istoric pe care îl voi detalia imediat. E, dacă vreți, o expresie a recunoștinței mele și aprecierii față de strămoși, cărora le datorăm existența și în mare măsură sârguința de a ne pune în valoare viața. Din fapte, atestate documentar, primul Constantin Giurginca, elementul istoric de referință, de la care plec este preotul Constantin Giurginca, care apare notat și de Nicolae Iorga în ,,Probleme Bănățene”. El și-a început misiunea la biserica din Borlovenii Vechi, unde în perioada cât a slujit a reușit să transforme vechea biserică de pământ într-una solidă, din piatră. După un timp, a revenit în locul natal, la Petnic. El a trăit între anii 1740-1780, o perioadă în care se foloseau practici de deznaționalizare, printre care și obiceiul de maghiarizare a numelor românești. Ce a observat acest strămoș al meu, că numele său, Constantin nu se poate maghiariza fiind un nume sfânt, conținând și această alterare fonetică, care este întâlnită și azi: Constantin, transformat în Constangin, cu un diminutiv specific pentru ambele sexe: Gin, Ginu, Gina, și altele, toate derivate ale numelui propriu: Constantin. Astfel, preotul a lăsat testamentar urmașilor săi această dorință de a perpetua acest nume, Constantin, de-a lungul tuturor generațiilor. De asemenea, și-a dorit ca preoția să fie un atribut principal al familiei, deoarece preotul este cel care educă spiritual, moral, social, putând susține temelia unei societăți sănătoase.

– Cu toate că v-ați născut la București, sunteți un bănățean autentic-urmaș de grăniceri și purtați nealterată în suflet, întreaga zestre a nativității, dovadă că de un număr însemnat de ani sunteți prezent neîntrerupt, începând cu 21 mai, ziua dumneavoastră onomastică și apoi în cursul întregului sezon estival, la Petnic, în casa strămoşească. Ați dori să ne detaliați puțin aceste elemente ce țin de originea și legătura dumneavoastră cu glia strămoșească?

– E foarte adevărat că m-am născut la București, însă doar prin forța împrejurărilor, pe care le voi detalia imediat, ceea ce vreau să se înțeleagă este că Bucureștiul pentru mine reprezintă doar locul în care m-am născut și nimic mai mult. Eu mis bănățean, conceput, crescut și format la gurile Cernei, la Orșova, unde râul Cerna se varsă în Dunăre, sunt fiu al Cernei. Am băut apă atât din Cerna, cât și din Dunăre, sunt botezat de Cerna și de Dunăre!

 Revenind la povestea nașterii mele, trebuie să precizez cum a trebuit ca eu să mă nasc la București… Eu m-am născut în anul 1941, în februarie, de Dragobete, în preajma rebeliunii legionare din ianuarie același an. Mama mea, fiind însărcinată, a fost bătută bestial de legionari, pe stradă. În această împrejurare, tatăl meu, speriat de pierderea sarcinii, a mers de urgență la București, la o clinică de specialitate pentru siguranță și salvare a sarcinii. Astfel, în ziua de Dragobete, mama, printr-o intervenție cezariană mă aduce pe lume în respectiva clinică bucureșteană. La acea vreme, o astfel de intervenție chirurgicală nu se practica așa simplu ca în zilele noastre, foarte puțini medici se încumetau la o asemenea operație. Dumnezeu m-a dorit în lume, așa că datorită Lui și a părinților mei, putem sta acum față în față… Deci, legătura mea cu capitala e una neînsemnată în ceea ce privește originea mea, fiind doar de natură conjuncturală, fără nici o îndoială obârșia mea este bănățeană. Mai mult, am avut șansa ca în mine să se adune ce a fost mai bun în Banat: stră-stră bunica mea româncă de pe malul sârbesc, fugită de prigoana sârbilor, cu numele sârbizat, din Bogdan, în Bogdanovici, se stabilește pe malul stâng al Dunării unde, împreună cu alți români refugiați întemeiază satul Pojejena. Din partea stră-stră bunicii pot spune că am moștenit tot ce poate fi mai vrednic din valorile Clisurii Dunării. Mai departe, stră-bunica mea, Ana Badescu, era vară primară cu episcopul Iosif Traian Bădescu, care chiar a vizitat Petnicul, vizitându-și rudele. În aceeași ordine de idei, amintesc pe bunica mea, cea care mi-a dat probabil cea mai puternică rădăcină bănățeană. Originară din Domașnea, bunica era strănepoata directă a obercneazului Curea Pepa. Este cel care l-a înfruntat pe Franz Joseph al II-lea, atunci când i-a spus că ,,nu vrem cătane” adică faptul că nu vrem să fim înregimentați. Ca urmare, originile mele cuprind arii diferite bănățene, importante subzone etnoculturale ale Banatului. După bunicul sunt ,,Crăineanț”, după bunica, sunt ,,Gugulan” de la Domașnea, iar după tatăl bunicii mele, un mare dascăl apostol – Iancu Cîrpanu, din Bozovici, sunt ,,Almăjan”. În concluzie, nu am nicio legătură cu Bucureștiul, în afară de faptul că el este locul nașterii mele în împrejurările amintite.

– Sunteți cunoscut în mediul literar ca mentor al mai multor generații de viitori scriitori care au făcut studiile la Colegiul Național Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, precum și ca cel care a reorganizat Cenaclul Literar, înființat inițial în anul 1952 de către elevul de liceu militar, Marin Sorescu, împreună cu profesorul său de limba română, Simion Bărbulescu, cenaclul purtând numele, Nicolae Bălcescu”. La reînființare l-ați rebotezat acordându-i numele fondatorului său:, Marin Sorescu”. De asemenea ați publicat în anii 2007 și 2012, volumul I și II, al cărții PIRAMIDA CANTEMIRISTĂ, DE LA LĂMPAȘUL CANTEMIRIST LA VIPUȘCA DE GENERAL, ce ne puteți spune despre perioada în care ați fost activ concomitent pe tărâm literar și pedagogic, pregătind pentru viață atâtea generații?

– Este, într-adevăr, o întrebare foarte bună pentru mine, deoarece îmbinarea literaturii cu pedagogia a reprezentat o misiune și o pasiune profundă în activitatea mea la Colegiul Național Militar ,,Dimitrie Cantemir”. Așa cum bine ați menționat, acest liceu are o istorie bogată, pornind de la rădăcinile sale vechi până la reînființarea sa, iar Cenaclul Literar a fost, în mod simbolic, o punte peste timp, de la inițiativa lui Marin Sorescu din 1952. Cu toate acestea, consider util, în răspunsul la întrebarea dumneavoastră, de a face o prezentare și un scurt istoric al Liceului Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza (în acea vreme era liceu!). El este urmașul celui mai mare liceu militar din țară: Liceul ,,Nicolae Filipescu” de la Mânăstirea Dealu din Târgoviște, liceu unde a fost instruit și educat, printre alte personalități, și regele Mihai I al României. Liceul a fost transformat ulterior, respectiv în anul 1940, în Colegiul Național ,,Nicolae Filipescu”. Odată cu instalarea regimului comunist, concomitent cu drastica epurare din corpul armatei, toate cele cinci licee militare din țară, licee vechi, cu tradiție, întemeiate de regele Ferdinand, au fost desființate. Astfel, după izgonirea regelui, în anul 1949, imediat, a fost înființat Liceul Militar ,,Dimitrie Cantemir”, la Roman, pentru ca, în anul următor, acesta să fie mutat la Predeal. Din cauza unor condiții considerate improprii în zona Predealului, în anul 1954, liceul este mutat la Breaza, unde funcționează și în zilele noastre.

Cu toate că, pe întreaga perioadă a funcționării sale, liceul a pregătit generații întregi de elevi, aceștia au îmbrățișat nu numai carieră militară, ci și alte meserii, iar unii au devenit chiar scriitori. Doresc să remarc, de la înființarea liceului și până azi, generația anilor 1950-1954, pe care aș denumi-o ,,generația de aur” a Cantemirului. Pentru a intra în subiect și a răspunde la întrebare, va trebui să-l menționez, între elevii acestei generații, pe marele poet, prozator și dramaturg român: Marin Sorescu. În acea perioadă, la liceu profesau câțiva profesori de marcă, între care și profesorul de limba română, Simion Bărbulescu. O persoană deosebită, un profesor desăvârșit, ale cărui învățături mi-au fost de mare folos în profesiunea mea. Astfel, profesorul Simion Bărbulescu a devenit pentru mine un adevărat mentor. În anul 1952, Marin Sorescu, elev militar în clasa a X-a, îi propune profesorului său de limba română, Simion Bărbulescu, înființarea unui cerc literar. Această propunere este acceptată imediat.Ca urmare, în 02 octombrie 1952, ia ființă Cercul literar, căruia i se atribuie un nume foarte interesant: ,,Nicolae Bălcescu”. Atribuirea acestui nume este în perfect acord cu faptul că Nicolae Bălcescu este singurul cărturar care a fost în același timp și oștean și scriitor. Cenaclul i-a ființă într-o perioadă dificilă, în anul 1952, eram totuși conduși de consilieri sovietici, de aceea la înființare acesta este prezentat ca cerc literar, pentru a evita utilizarea unui termen cu origini occidentale. Cu tot riscul provocării unor posibile reacții negative și apariției unor impedimente, Colonelul Ilie Cristea, comandantul de atunci, ordonă ca acest moment să fie trecut și în registrul liceului, aceasta însemnând marcarea lui ca un important eveniment în viața liceului. Mai mult, comandantul convoacă toată unitatea pe platou, unde sunt prezentați cenacliștii, fiecare recitând din proprii creații. Marin Sorescu, a recitat ,,Imnul Cantemiriștilor”. Festivitatea a cuprins inclusiv o paradă militară impresionantă, în care au defilat în frunte cenacliștii Cantemiriști. Vă dați seama ce moment și ce curaj al colonelului Ilie Cristea de a înfăptui un asemenea moment de sărbătoare?! Mai târziu, la sosirea mea la liceu, cenaclul nu funcționa, era doar același cerc literar, iar de existența lui nu am aflat decât prin 1990, când m-am întâlnit cu profesorul Simion Bărbulescu, mentorul meu, cel pe care tocmai îl înlocuisem, fără să știu, ca șef al Cercului Metodic pe toată Valea superioară a Prahovei. Întâlnirea noastră a fost pur întâmplătoare, însă revelatoare deoarece domnul profesor îmi face cunoscut faptul că va trebui să-l înlocuiesc și la conducerea Cenaclului. Eu am rămas surprins, fiindcă, spre rușinea mea, nu cunoșteam nimic, nici despre cercul literar, nici despre rolul lui Marin Sorescu în crearea lui. Atunci am adunat întreg cenaclul, chiar și pe cel vechi, fiindcă mai trăiau dintre fondatori, nu mai intru aici în amănuntele poveștii, toate aceste aspecte istorice sunt detaliate în volumele mele, „Piramida Cantemiristă”, unde veți găsi și mai multe informații.

Voi continua cu anul 1996: după moartea scriitorului, am propus schimbarea denumirii cenaclului din ,,Noduri și semne” (denumirea de la acea vreme, inspirată de volumul de versuri a lui Nichita Stănescu), în ,,Marin Sorescu”, hotărârea fiind luată în unanimitate absolută, de către membrii cenaclului, în semn de respect pentru fondatorul său și un nume simbolic pentru generațiile viitoare. În timpul funcționării sale, Cenaclul, Marin Sorescu” a devenit un atelier de creație. În cenaclu am adus muzica, am adus pictorii, am adus interpreții, am adus actorii, am creat un spațiu sigur unde elevii, viitori militari, puteau explora lumea prin creație și interpretare. Am încurajat lecturile, dezbaterile pe teme literare și, mai ales, scrierea propriilor texte, indiferent de gen. Îi provocam pe cenacliști să-și depășească limitele, să gândească original și să își asume riscul de a-și expune ideile. Vedeam cum actul artistic îi ajuta nu doar să devină unilateral mai buni, ci și să își dezvolte disciplina, rigoarea și creativitatea necesare în orice domeniu, inclusiv în cariera militară.

Pregătirea pentru viață a însemnat, pentru mine, înzestrarea lor cu instrumente de autocunoaștere și de înțelegere a lumii. Exprimarea prin creație le-a oferit o oglindă și o fereastră, ajutându-i să-și formeze un set de valori solide și o perspectivă mai amplă asupra existenței. E o satisfacție imensă să văd astăzi foști elevi, deveniți ofițeri, medici, ingineri, jurnaliști sau chiar scriitori, care își amintesc cu drag de acea perioadă și de impactul pe care l-a avut Cenaclul asupra formării lor. Această dublă activitate, literară, artistică și pedagogică, a fost și rămâne una dintre cele mai mari împliniri ale vieții mele profesionale.

La retragerea mea de la conducerea Cenaclului, aceasta a fost preluată Mihaela Lambru, o destoinică colegă, însă cenaclul mare, este condus de cel care eu l-am numit atunci, după o căutare de douăzeci de ani, un tânăr minunat, de Sorin Ciucureanu, numit de apropiați și ,,Mareșalul Muscă”, datorită naturii sale energice și active.

Astăzi într-un sistem de cenaclu lărgit, participăm, atât ,,juniorii”, cât și ,,seniorii”, la ședințele Cenaclului. Cel care conduce ședințele este ,,Mareșalul Muscă” – Sorin Ciucureanu. Rezultat al activității sale, Cenaclul a scos în acele timpuri, trei antologii literare, publicate în întregime.

– Ați publicat în anul 2020 acea lucrare, de care am amintit la începutul acestei convorbiri ,,ARHIVELE TRANSCENDENTE – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, la care presimt că o să obiectați cuvântul ,, monumentală” fiindcă vă cunoaștem adânca modestie. Nu am exagerat defel domnule profesor, deoarece nu e o afirmație nefondată, cunoaștem foarte bine valoarea ei. Având în vedere că incursiunea dumneavoastră depășește cu mult orizontul cunoașterii istoriei civilizării noastre, valoarea acestei lucrări nu va fi dată de modul în care ea este raportată la superficialitatea unui cititor care nu are deschiderea sau puterea de a pătrunde în esența ei. Având un puternic impact documentar și inspirațional, putem să o considerăm o lucrare despre trecut, într-o anumită măsură pentru prezent dar mult mai mult pentru viitor.

– Conceperea acestei lucrări, izvorâtă dintr-un interes devenit, în timp, un ideal, are, desigur, un început în cadrul căruia s-a cristalizat ideea realizării ei… Totul începe printr-o întâmplare. Liceul Militar Cantemir a beneficiat de profesori deosebiți, proveniți din întreaga țară, mare parte fiind selecționați dintre cei cu realizări metodice remarcabile. Între ei, providența m-a ajutat să cunosc o persoană foarte erudită, cum nu mai întâlnisem până atunci, pe profesorul Ștefan Mihăilescu. Prizonier de război în Siberia timp de șase ani, am am avut șansa să dau de acest „Guru” al meu în anul 1968, când am ajuns eu la Breaza. Acest profesor de istorie, la orele sale, preda materia studiind hărțile întocmite de el, cu România în hotarele sale reale, de la Nistru până la Tisa, în ciuda politrucilor și a activiștilor de partid din acea vreme. Poreclit „Fuscus”, nea Fănică Mihăilescu nu avea nicio teamă de ruși, de propaganda comunistă sau de indivizii de la contrainformații infiltrați. Chiar dacă i s-au ars hărțile, atitudinea lui a rămas aceeași, până într-un final când sistemul a reușit să-l învingă, eliminându-l din învățământ. Cantemir a avut un asemenea profesor uriaș!

Așadar, cum am ajuns eu la Arhivele Transcendete… Profesorul Mihăilescu, văzând cercetările mele de teren și interesul meu pentru preistorie, mi-a pus în brațe „Dacia Preistorică” a lui Densușianu. Eram foarte tânăr la acea vreme, 32-33 de ani, nu aveam cunoștință de existența lucrării respective (ceea ce aveam să constat mai târziu, era că nici savanții noștri, produși în epoca comunistă, nu aveau cunoștință de existența acestei lucrări!). La vremea publicării sale, în anul 1913, ea a fost primită cu critici acerbe din partea istoricilor și arheologilor de renume: A.D. Xenopol a considerat-o lipsită de fundament științific, și bazată pe naționalism excesiv, Vasile Pârvan a considerat-o, un ,,roman fantastic”, iar Nicolae Iorga a discreditat-o prin prin afirmații denigratoare la adresa lui Nicolae Densușianu. Fapt evident, lucrarea nu a reușit să intre într-o analiză firească în cercul istoricilor și a arheologilor consacrați, stârnind controverse intense între aceștia, controverse care persistă și în ziua de azi.

Profesorul Mihăilescu era de educație romană, un „romanist” convins. Eu eram un ,,dacist” la fel de convins; totuși, profesorul, insuflându-mi această pasiune, m-a îndrumat spre studiu, pentru aprofundare. Un gest deosebit, astfel de atitudini găsim doar la persoanele de o înaltă calitate umană, așa cum era profesorul Ștefan Mihăilescu! Pentru toate aceste calități i-am purtat o permanentă recunoștință.

Studiind „Dacia Preistorică”, mi s-au deschis o mulțime de orizonturi. Pot spune chiar că această carte mi-a schimbat viața! Dintr-o dată am văzut și eu adevărul despre această splendidă putere cultural-economică-militară a pelasgilor, a proto-tracilor. Despre acest imperiu al pelasgilor a scris Nicolae Densușianu. Aici am citit despre locuri care aveau o altă origine decât cea slavă, bulgaro-slavă sau sârbo-croată-bulgară. Cartea mea e cartea unui filolog în care sunt încă prea politicos cu acești pseudo-lingviști marxiști, formați de școala cominternistă marxistă, cu Graur și Iordan în frunte, care ne-au slavizat toponimia, legendele, locurile și onomastica. În cartea mea nu fac decât să le descopăr originea pelasgo-prototracă, deoarece ele sunt acolo, stră-străvechi, și le redau redescoperirii lor. De exemplu, descopăr că un Stan, în vremuri preistorice, a fost rege în Egipt, pentru că pelasgii au stăpânit destul de mult timp și Egiptul. Acolo găsim legende și simboluri identice cu ale strămoșilor noștri. Dintre ei, getulii sunt cei rămași acolo. Un alt împărat al nostru, Saturn, stăpânea și Egiptul… Lupta dintre Saturn și Osiris a generat o luptă cumplită, despre care chiar grecii scriu în ,,Titanomahia”. Toate acestea sunt acolo, în istoria reală, însă încă ascunsă. Asta încerc eu să produc prin cercetările mele: să redescopăr și să dezvălui pentru prezent și pentru viitor aceste lucruri ascunse.

Ceea ce mai vreau să subliniez este caracterul universal al acestei preistorii. Cercetările mele m-au dus la această categorică concluzie a existenței unei civilizații Atlantide mondiale. Mărturiile acesteia se regăsesc pe întreg globul. Din China până în Anzi, și Euro-Asia, asemănările sunt prea evidente ca să nu poți trage asemenea concluzii. Atlantida nu a fost, cum greșit se înțelege, o insulă; ea a fost o civilizație mondială care a cuprins cel puțin șapte centre mari de cultură, între care și Hiperboreea dacică, cu Platoul sacru de la Omu și Babele, ca și în Kogaionul Ceahlău, pe care îl consider un mare centru hiperboreic. Astfel, prin „Dacia Preistorică” am reușit să urmăresc în spațiul acesta hiperboreic geto-daco-românesc și să descopăr izvorul originar al civilizației proto-trace, prin toponime, prin studierea tradițiilor, a obiceiurilor (a celor care au mai rămas).

Referitor la titlul cărții, „Arhivele Transcendete”, înțelegerea lui este, în primul rând, condiționată de citirea cărții. Însă, pentru cei care nu au avut ocazia de a o lectura, voi încerca o îndrumare: „Arhivele” reprezintă acele adevăruri, realități pe care timpul le arhivează în curgerea sa. Realitățile au fost evident valabile în etapa derulării lor, apoi, cu trecerea timpului, au fost uitate, însă au fost arhivate în cuprinderile sale temporale. Când mă refer la „Transcendență”, desigur că este vorba de potențialul de manifestare a puterilor transcendente de pe pământ. Așa cum spune și Biblia: „precum în Cer, așa și pe Pământ”, deci, ce este sus, este reflectat jos. Cartea, în întreg cuprinsul ei, este, deci, o căutare în arhivele timpului, prin intermediul realităților din jurul nostru, o căutare a legăturii dintre transcendent și terestru.

– Ați descoperit, așa cum ne spuneți, încă din tinerețe ,,Dacia preistorică”, publicată de către Nicolae Densușianu în anul 1913, în acest context putem spune că prin toată truda dumneavoastră de a păși pe urmele străvechi ale civilizației pelasgilor-prototracilor ați preluat și ați dus mai departe acest concept al sacralității neamului românesc. Ați încercat să veniți cu dovezi concrete, printr-o amplă muncă de documentare desfășurată în teren, reușind să creionați și să dezvăluiți cititorului ,,geografia sacră a pământului românesc”. De asemenea, ascultând graiul pietrelor, ați reușit să deslușiți mistere ale prezenței civilizației pelasge și să descifrați unele laturi ale valorilor sale. Ați identificat în peregrinările dumneavoastră o mulțime de locuri sacre ale acestei civilizații, spuneți-ne, vă rugăm, dacă, aruncând o privire de ansamblu asupra tuturor descoperirilor dumneavoastră, Banatul nostru Montan prezintă o concentrare a unor astfel de vestigii și care ar fi importanța lor în a ne descifra trecutul?

– Desigur că aceste vestigii există și în arealul pe care noi azi îl numim Banatul Montan! Aceste mărturii preistorice țin de marea civilizație și cultură pelasgo-prototracă și sunt foarte numeroase, așa cum, de altfel, se regăsesc în toată Țara hiperboreilor, adică atât în partea de nord, cât și în partea de sud a Dunării. Dunărea a fost doar o cale de legătură între cele două teritorii ale hiperboreilor, apoi ale geto-dacilor, peste care au năvălit romanii și, ulterior, slavii. Slavii și apoi poporul asiatic de pe Volga, volgarii-bulgarii, care nu sunt nici traci, nici slavi, sunt doar un popor năvălitor!

Revenind la întrebare, referitor la vestigii, pot spune că cel mai de seamă munte, dominant din punct de vedere energetic, este Muntele Gugu. Vechii istoriografi greci vorbeau de un singur munte sfânt și sacru: Kogaionul. Istoricii noștri încă mai caută acest Kogaion. Nu există un singur Kogaion – sunt mai multe! Kogaionul este o funcție, nu un nume. Kogaion înseamnă Muntele sacru, care avea și Templul sacru, Izvorul sacru (numit de creștini, mai târziu: Izvorul Tămăduirii) și peștera Marelui Preot al Muntelui. Sărbătoarea muntelui – Nedeia, în limbajul geto-dac, cuprindea trei elemente: muntele sfânt, plaiul în care se sărbătorea Nedeia primară, care mai târziu, în secolele XVIII-XIX, a coborât de pe munte în sate. Muntele, Peștera și Izvorul se constituie într-o triadă a Kogaionului.

Așadar, unul dintre aceste Kogaioane se numește Gugu. Pe Gugu se petrec fenomene energetice pe care savanții noștri nu le pot explica. În primul rând, nu pot explica faptul că muntele se ascunde, se ascunde energetic – nu-l mai poți vedea! În anii ‚90, au fost organizate câteva expediții pe Gugu. Participanții la aceste expediții au avut experiențe stranii, stări ciudate, inexplicabile, care i-au împiedicat să-și finalizeze cercetările, fiind nevoiți să părăsească tabăra de la poalele muntelui. Interesant este și faptul că lacul de pe munte are forma unei tălpi de uriaș. Însă cel mai important este că muntele se ascunde – dispare! De pe Gugu poți privi direct spre Țarcu. Sunt convins că între Gugu și Țarcu există și o cale de legătură subterană, adică un tunel. Sunt absolut convins de asta! Muntele acesta are foarte multe legende, foarte multe povestiri, mai ales legate de această realitate stranie, de câmpul acesta energetic fantastic! Și încă ceva interesant: grota este făcută într-o rocă dură, în care de obicei nu se formează grote în mod natural; în acest caz, cu siguranță ea a fost săpată. Cel de-al doilea moment pelasgo-prototrac, pe care aș vrea să-l reținem, este Platoul Sacru de pe Semenic. Nu este de dimensiunea Bucegilor, însă este aproape. Platoul acesta sacru conține o altă triadă, trei elemente care formează un triunghi: Vârful Nedeia, cu plaiul și cetatea preistorică atlantă de acolo, Piatra Goznei și apoi urmează Semenicul, vârful Semenic. Acestea, prin așezarea lor, formează un triunghi sacru sfânt!

Un alt loc sacru din zona Semenicului, pe care vreau să-l remarc, este „Lacul Vulturilor”. El este legat de Nedeia, locul în care locuitorii satelor din împrejurimi, de Sânziene, urcau înainte de începerea zilei, pentru a se închina divinității pe care o venerau, adică soarele. Apoi se făcea scalda ritualică în Lacul Vulturilor. Ce este Lacul Vulturilor? Este un ochi de apă, nu mai adânc de nivelul genunchilor; eu am intrat acolo. Apa e atât de rece că te seacă, ești nevoit să ieși. Trebuie să intri de trei ori, adică să înconjori lacul și să intri din nou. Nu pot fabula, însă cu siguranță exista un moment ritualic legat de intuițiile pământenilor privind puterile tămăduitoare ale acestui loc puternic încărcat energetic. Eu doar le presupun, pot doar să le bănuiesc, pe baza a ceea ce am constatat. Aici am constatat proprietățile acestei ape, binecuvântate de așezarea ei într-un loc sacru. După ce am încercat să imit un astfel de ritual, am avut un puternic sentiment de purificare trupească și sufletească, un nou echilibru interior, însoțit de o relaxare și o pace sufletească. E fantastic acest sentiment! Am simțit că sunt altceva! Nu fabulez, dovadă că și cei care m-au însoțit în această incursiune au avut trăiri identice. Lacul Vulturilor este o apă tămăduitoare! Acolo vin, odată la nouă ani, vulturii să se scalde ca să renască, de aceea i se spune Lacul Vulturilor, asemenea păsării Phoenix, este ceva extraordinar! Bătrânii noștri veneau aici ca să prindă prima pană sau puful rămas după scalda asta, fiindcă acela era miraculos. Acesta este locul unde acești strămoși ai noștri sărbătoreau „Nedeia”, un întreg ritual al renașterii, al purificării.

Semenicul nu e doar un Kogaion, el este și un turn al apelor. De acolo izvorăște Nera și Nergănița, Băiașul și Timișul, de acolo izvorăște Bârzava.

Un alt loc interesant, la fel de sacru, în zona Banatului Montan este, pe culmea Cănicei: Piatra Elișovei. Acolo este o minune! Această piatră, privită dintr-o anume poziție, capătă o formă umanoidă, mai precis un bătrân gârbovit, iar în fața lui, două vârfuri, cetăți: Pirgu Mare și Pirgu Mic. Cuvântul „Pirg” înseamnă, în limba veche românească, arhaică: cetate, fortificație. Deci, bătrânul privește spre cele două cetăți. Important este faptul că aici există și o peșteră. O peșteră neexplorată, care bănuiesc că este foarte adâncă și comunică cu zona Văii Cernei. În ceea ce privește toponimia locului, Piatra Elișovei este una dintre Pietrele sacre, deoarece conține rădăcina sfântă „El”, care înseamnă „divinitate”. Acolo s-a manifestat divinitatea, la Piatră, fiind o Piatră sfântă.

Poiana Roșchii este un alt loc sfânt al acestui areal al Banatului Montan. Și mai sunt multe altele pe care eu le-am cercetat și se pot regăsi în cartea mea. Acum voi mai aminti de câteva, doar nominalizându-le:, Cetatea turcească” de la Oala Crai, Cârșia Lăpușnicului Mare, Dealul Blidariu de la Dalboșeț, Muntele Brăcia (pop. Brășia) – care este un Kogaion al Almăjului, apoi Poiana Pregheda, nu în ultimul rând, Vârful Sfinecea.

Tot în această zonă, locuri interesante se află și în Clisura Dunării. Ciucarul Mare și Ciucarul Mic sunt doi munți legendari cu peșteri fabuloase. Aceste peșteri sunt adevărate poduri subterane care străbat cursul Dunării, al Dunării pelasgo-protodace sau geto-dace, în niciun caz sârbă sau sârbo-croată, fiindcă vorbim de preistorie. Pe malul drept al Dunării Hiperboreice, mai târziu geto-dace, se află un loc deosebit: Fuduliile lui Troian – atenție, nu Traian! Troian, acestui mare împărat, se spune că fiul său, Saturn, i-ar fi tăiat cu secera fuduliile, care au rămas în acel loc, împreună cu secera. Împăratul Troian este identificat de unii cu Uranus, primul nostru Adam al geto-dacilor, părintele pelasgilor divini, parte a dinastiei divine a pelasgilor. Cartea mea, în cele peste 600 de pagini ale sale, descrie toate aceste lucruri și locuri, cu amănuntele necesare pentru ca cititorul să-și poată contura o imagine foarte clară asupra acestei secțiuni istorice atât de puțin cercetate și cunoscute, a acestor locuri.

– Domnule profesor, vă mulțumesc din suflet pentru întreg timpul acordat din prețiosul dumneavoastră timp. Știm că lucrați la volumul următor al cărții dumneavoastră, de aceea îmi cer iertare pentru timpul răpit! Vă doresc multă sănătate, vigoare și spornicie în tot ceea ce v-aţi propus să întreprindeți în perioada următoare! Vă mulțumim încă o dată, toate cele bune!

Constantin VLAICU/UZPR/AJTR,

Petnic, iunie 2025

_____________________________________

Constantin 7 Giurginca și lucrarea sa „Arhivele Transcendete – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”:

Despre Constantin 7 Giurginca:

Constantin 7 Giurginca este un profesor și filolog, născut la 24 februarie 1941. El este recunoscut pentru studiile și cercetările sale legate de istoria veche a spațiului românesc, cu o abordare care integrează adesea aspecte de geografie sacră, mitologie și spiritualitate. Este interesat de locurile încărcate de istorie și de energiile subtile ale acestora.

Despre cartea „Arhivele Transcendete – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”:

Această lucrare este una voluminoasă, cu peste 600 de pagini, și reprezintă rezultatul unor cercetări și explorări ample întreprinse de autor pe teritoriul României. Cartea propune o „peregrinare” (o călătorie lungă și adesea spirituală) prin diverse locuri considerate sacre sau cu o semnificație profundă în contextul spiritualității și istoriei românești.

Temele și abordarea cărții includ:

 * Geografia sacră a României: Giurginca explorează ideea că anumite zone geografice din România sunt „încărcate” energetic sau au o semnificație spirituală deosebită, fiind considerate „arhive transcendente” care păstrează memoria unor evenimente sau cunoștințe străvechi.

 * Civilizații preistorice și megalitice: Unul dintre punctele de interes ale autorului este legătura dintre aceste locuri și existența unor civilizații preistorice sau a unor structuri megalitice (cum ar fi cele de piatră) pe teritoriul românesc, sugerând o complexitate și o vechime a culturii locale mult mai mare decât este recunoscută în istoria convențională.

 * Misterele și miturile românești: Cartea aduce în discuție diverse mistere și mituri locale, încercând să le ofere interpretări noi, adesea conectate la concepte ezoterice sau la o înțelegere mai profundă a spiritualității pământului.

 * Abordare pluridisciplinară: Deși autorul are o formație de filolog, lucrarea sa integrează perspective din istorie, etnografie, geologie și chiar fizică, pentru a susține argumentele legate de „arhivele transcendente” și de fluxurile energetice ale pământului.

Cartea se adresează cititorilor interesați de istoria alternativă, de spiritualitatea locurilor, de mitologie și de misterele nerezolvate ale teritoriului românesc. Este o lucrare ce invită la o nouă perspectivă asupra patrimoniului cultural și spiritual al poporului român.