5 august 2021, ora 17.30, Centrul German „Alexander Tietz“ Reșița:
Expoziția de fotografii „Santa Maria Maggiore din Roma (Italia)“, cu fotografii de Erwin Josef Țigla, expoziție dedicată hramului Bisericii romano-catolice „Maria Zăpezii“ Reșița.
Întâlnirea de vară a membrilor Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților din Reșița (ediția a V-a). Cu participarea corului „Franz Stürmer“ (dirijor: Elena Cozâltea) și a grupului muzical „Intermezzo“ (coordonator: Lucian Duca).
4 August 1919: Ziua cuceririi Budapestei de către Armata Română. Medalia unui ION care a ajutat la urcarea Tricolorului României și a Opincii pe Parlamentul ungar. Ioan Aurel Pop: Béla Kun plănuia să unească Ungaria cu Rusia Sovietică
ActiveNews vă oferă o imagine cu o medalie primită de unul dintre ostașii români participanți la glorioasă bătălie pentru eliberarea Budapestei de sub ocupația bolșevică, împreună cu istoria acelei clipe astrale povestită chiar de către un participant, un comentariu al academicianului Ioan Aurel Pop și o Foto-Galerie impresionantă de la Arhivele Naționale ale României via Ziarişti Online.
Președintele Academiei Române consideră în comentariul său oferit cotidianului Evenimentul Zilei la Centenarul Eliberării Budapestei că victoria Armatei Române depășește granițele României și Ungariei, pentru că „oprirea înaintării comunismului de tip sovietic spre centrul și vestul Europei de către români este un lucru evident”.
Gen Marcel Olteanu: Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta
Acest episod, intrat deja în folclor, este unul real şi redau aici descrierea lui făcută de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, intre august şi noiembrie 1919. A apărut iniţial în cartea sa „Huzărul negru”, 1926, şi a fost preluat în reeditarea cărţii generalului Gheorghe Mardarescu (foto 2 sus, pe terasa hotelului Ghellert din Budapesta), „Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei”, 1922, realizată de Editura Marist sub titlul „Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii”, 2010. (Cristian Negrea)
… Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919.
Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi.
Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb.
Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinându-se după ureche şi-a zis: „Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…”
„Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpă României răzbunată…”
Zis şi făcut.
Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciula în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atârne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…
…
„Cine oare să fi făcut aceasta tragică glumă? Îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arata cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atât amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…
„Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atâta măiestrie şi atât de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebând parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea.
Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.
Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.
„Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.
„Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordându-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.
– Cum îl cheamă?
– Don’ sergent Iordan.
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don’ sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uita că să îndemne şi pe alţii…
Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric.
Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinenta, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvârşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali.
Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă…
De-aş fi fost singur! – O! I-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi – poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat!
Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet:
„Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…”
Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie:
„Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea pozna, atunci nu mă mir că sunteţi aici…”
În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului.
Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da.
L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui.
L-am lăudat şi mi-am plimbat mana mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale.
Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atât mai mult punea stăpânire pe firea mea.
Era mic de statură, fata îi era smeadă şi foarte pârlita de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană – un vulpoi de Mehedinţi.
Purta capela pe sprânceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţă unor odăjdii de samurai japonez fanatic.
O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă…
L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: „Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schija, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nas-
Ture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: „Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…”
Şi iarăşi cântecul lui: „Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Şiret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, ca eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”
– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căprarul Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie:
„E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Viena!…”
Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi dă seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor
El, Bivolaru, sinteza neamului sau, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: „faimă şi duhul romanesc cât mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.
General Marcel Olteanu
„Huzărul Negru”, 1926
Bibliografie: Gheorghe Mardarescu, Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, Editura Marist, 2010
Sursa text: Cristian Negrea: Cum au pus romanii opinca pe Parlamentul de la Budapesta
Ioan Aurel Pop: Campania Armatei Române din 1919 în Ungaria
De regulă, se afirmă că participarea României la Primul Război Mondial s-a redus la perioada 1914-1918, ceea ce este eronat, fiindcă marele conflict s-a terminat pentru România abia în 1919, după finalizarea campaniei din Ungaria, așa cum scrie, de altminteri, pe monumentul de la Mărășești. Pe de altă parte, dacă ne referim la participarea românilor și nu doar a României (așa cum era ea în 1914-1916) la Marele Război, atunci momentul de început este 1914, când circa jumătate dintre toți românii trăitori în sud-estul Europei (este vorba despre românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Basarabia, Bucovina, de la sud de Dunăre etc.) s-au alăturat ostilităților militare fără să fie întrebați, odată cu țările din care făceau atunci parte.
Românul Iuliu Maniu a făcut ordine la Viena
La finele anului 1918, se destrămase imperiul bicefal, iar Ungaria (până atunci monarhie, cu împăratul de la Viena ca rege al său) se proclamase republică, aidoma Austriei. Republica ungară a devenit însă repede „roșie”, adică bolșevică, sub conducerea lui Béla Kun (fost Cohen sau Kohn), care a deținut efectiv puterea între 21-22 martie și 2 august 1919, adică 133 de zile, când s-a încercat extinderea comunismului în țările din jur și refacerea Ungariei Mari. În aprilie 1919, Béla Kun a sprijinit mișcările anarhiste de la Viena, a atacat Cehoslovacia și România și a plănuit să unească Ungaria cu Rusia Sovietică. La Viena, românul Iuliu Maniu a făcut ordine contra acestor mișcări anarhiste.
Budapesta a fost cucerită rapid
În fața atacurilor inamice, Armata Română s-a apărat, a ripostat și apoi a trecut la contraofensivă. La 4 august 1919, trupele române au intrat în Budapesta, sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu. A fost cucerită capitală, iar regimul comunist a fost înlăturat. La 14 noiembrie 1919, Armata Română a părăsit Budapesta, care a rămas sub conducerea armatei naționale ungare. La 16 noiembrie 1919, Horthy Miklós a intrat în Budapesta, iar în martie 1920 acesta avea să fie proclamat de parlament regent al Regatului Ungariei. La 25 februarie 1920, Armata Română s-a retras, la cererea Antantei, de pe întreg teritoriul Ungariei.
Realitatea, între negare și victoria Opincii
Campania Armatei Române în Ungaria este o realitate istorică și ea trebuie consemnată ca atare. Punctele de vedere privind natura acesteia pot să fie diferite, în funcție de interpretarea faptelor de atunci, dar oprirea înaintării comunismului de tip sovietic spre centrul și vestul Europei de către români este un lucru evident, care nu poate să fie negat. Evident că, istoriografia maghiară, aflată sub imperiul unei tradiții izvorâte din orgoliul naționalist nobiliar de sorginte medievală, nu va recunoaște în mod direct această realitate. Pe de altă parte, nici istoriografia română nu pierde aproape niciodată prilejul să sublinieze – tot în spirit naționalist – victoria „opincii” puse pe clădirea simbol a Parlamentului Ungariei. O abordare mai realistă de ambele părți nu ar strica însă. Dimpotrivă, din ea ar avea de câștigat ambele popoare, a căror istorie ar avea șansa să fie mai corect cunoscută în lume.
Notă: Intertitlurile aparțin redacției Evenimentul Zilei
Continuare pe activenews.ro
O întrebare pentru cei care cred în vaccin:
Aveți puterea să puneți mâna pe par, atunci când veți constata că ați fost târâți în cel mai stupid și mai aberant experiment?
Astăzi aș avea o propunere pentru cei care mă contestă. Pentru cei care nu-s de acord cu ceea ce scriu, cu ceea ce cred, cu ceea ce fac. Mă adresez în primul rând vouă, cei care preferați să fiți surzi, în ciuda faptului că auziți foarte bine, cei care preferați să fiți orbi atunci când vi se spune că ceea ce vedeți limpede e de fapt altceva. Nu vreau acum să comentez atitudinea voastră. Mai mult, voi porni chiar de la presupozițiile voastre, cu toate că le consider aberante. Vom presupune așadar că eu sunt fix cel pe care-l zugrăviți voi atunci când vă referiți la mine: pro rus, înapoiat, medieval, conspiraționist s.a.m.d.
Menționez că, într-o măsură similară, propunerea mea este și pentru aceia care, deși îmi dau dreptate, aleg confortul fotoliului din living, preferând să vadă viața prin banalul ecran de sticlă al televizorului.
Voi spune că, din punctul meu de vedere, absolut oricine are dreptul să creadă orice despre mine. Absolut oricine are dreptul să-mi spună că greșesc atunci când greșesc sau când crede că greșesc. În momentul de față mă voi referi la un singur subiect: pandemia. Este o presiune teribilă pentru vaccinare, susținută atât de autorități, cât și de cei care s-au vaccinat. În mare, oricine are dreptul să creadă orice. Însă nu trebuie să se treacă peste faptul că oricine e suveran asupra propriului său corp. Știu că voi, contestatarii, modernii, progresiștii, susțineți contrariul. Că, spuneți voi, în cazul de față nu mai sunt stăpân peste propriul meu corp din diverse rațiuni, în mod cât se poate de clar aberante. Așa cum am mai spus, sunt gata să mă izolez în propria-mi casă dacă altfel nu voi găsi o ieșire din aberația care îmi este din ce în ce mai impusă.
Mai mult, sunt gata să vă dau dreptate, să spun că vaccinurile sunt sigure,
că sunt singura armă pe care-o avem la dispoziție s.a.m.d. Vreau însă să-mi promiteți un singur lucru pe care-l consider mai mult decât rezonabil. Aș vrea să vă luați angajamentul că atunci când va ieși la iveală marea măgărie legată de tot tărăboiul prin care trecem, nu veți mai fi orbi. Aș vrea ca atunci când veți afla în ce mega-experiment ați fost incluși să stați de partea mea. Aș vrea ca în acel moment în care veți constata că ați fost victime și că efectele adverse sunt mai mult decât grave, să ieșiți singuri și să le faceți ceea ce merită Plăvanului, lui Câțu, Orban, Barna, Voiculescu, Gheorghiță s.a.m.d. Aș vrea să vă văd răzbunându-vă de unii singuri pe această gașcă ineptă care v-a târât în cel mai stupid și mai aberant experiment. Aș vrea să nu dați din umeri și să spuneți sec că „asta e”, ci, din proprie inițiativă, să puneți mâna pe par și să le dați ceea ce merită tuturor jigodiilor care v-au făcut asta.
Vă întreb sincer: aveți puterea de a face asta? Propunerea mea e cât se poate de rațională. Îi pot considera pe oameni bine intenționați până la proba contrarie. Însă, când se dovedește că cel pe care l-am ascultat de fapt a vrut să mă omoare, pedeapsa pe care-o merită mi se pare cât se poate de clară. Ei bine, vă întreb pe voi: veți face ceva atunci când veți afla că toate cele calificate drept „conspirații” au fost fapte cât se poate de reale? Într-un fel asta ar fi diferența dintre statutul de om și cel de râmă.
Sursă: trenduri.blogspot.com
Titlul original: „Doar o simplă neînțelegere”
DAN DIACONU
Articol din Certitudinea nr.93
În prima etapã a Luminilor în Banat s-a avut în vedere lãrgirea pãturii știutorilor de carte în limba românã. Nu ar fi slujit cu nimic Imperiului un trib de golani total ineficienți pentru lumea europeană din care făcea parte. Sunt absolut inexacte opiniile unor pseudoculturnici care acreditează ideile cum că ar fi fost în interesul imperial ca obscurantismul și relațiile medievale să domine populația românească. În Câmpia Tisei populația rurală primise mult pământ de la stat, arhitecți europeni au stabilit configurația localităților și dimensiunile clădirilor în funcție de numărul locatarilor…
După principele Rakoczy Întâiul a venit rândul demersului theresiano-iosefin să stimuleze tendința spre identitatea neamului românesc din Vestul teritoriului actual, descoperirea conștiinței de sine a acestor supuși austrieci. Statutul particular al Banatului a asigurat un succes deosebit programului școlar al reformismului, incomparabil mai amplu decât în alte provincii cu populație românească de pe teritoriul actual al țării, neîntâmpinând opreliști oficiale…În 1763 Cancelaria aulicã solicita administrației si celor doi episcopi bãnãțeni sã procedeze la organizarea de școli noi în comunele Banatului. Administrația respinge propunerea, recomandând, în schimb, orientarea populației spre agricultura intensivã, întrucât școala bisericeascã era considerată suficientã. Un rãspuns asemãnãtor dãdea si episcopul Vârșețului…Chiar în cadrul „privilegiilor ilire” acordate populatiei ortodoxe, sârbii minoritari se considerau deasupra românilor, o nație aleasă. Dialogul autoritãtilor centrale cu forurile locale au condus la concluzia împãrãtesei: „…școlile tineretului laic, însã, fãcând parte a politicii, ca si școlile catolice, trebuie sã fie subordonate forului politic, iar clerului i se va permite o influențã numai în mãsura necesarã ca tineretul sã fie instruit și la religie”. Iată cât de însemnat era STATUL LAIC pentru Maria Theresa. Coregentul Iosif II, vizitând provincia, constatã un analfabetism cras, inclusiv în rândul cnezilor și clerului. În 1769 se numește un director școlar ortodox și se propune editarea manualelor în românã și sârbã. Împãrãteasa aprobã aplicarea reformei doar pentru Banat. Fãrã a fi eliberat total de controlul bisericii, învãțãmântul poporal devenea componentã a politicii de stat. Se încearcã introducerea literelor latine, dar episcopul de Vârșeț se opune (iarăși un deștept!). De la Viena vine ordinul: „pruncilor celor românești, de vor pofti a învãța vreo câțiva ani, cãrțile fãrã de bani li se vor da”. Spre deosebire de vremurile actuale. Se instituie pedepsirea pãrinților care opresc copiii sã vinã la școalã. Alfabetizarea devine intensivã. Pânã în 1802 numãrul școlilor sârbești a crescut de 1,7 ori, iar al celor românești de 14,2 ori (semnificativ, nu?). Comparativ cu școlile germane, ritmul dezvoltãrii școlilor românești este foarte mare : o școalã în fiecare localitate! Apare și alfabetul latin, în sfârșit!
În 1829, când în confiniu s-a introdus învãțãmântul obligatoriu, s-a realizat o școlarizare de 100%. (Are ceva de spus administrația actuală?). Situația este excepționalã în comparație cu celelalte provincii românești, cu alte teritorii din monarhie sau din Europa. În regiunea Vienei prezența era aproximativ aceeași ca în Banat. „…în Anglia și Țara Galilor, în preajma anului 1800 cuprinsese circa 67%, în Scoția 78%, în Franța 50%, cu mari decalaje de la o regiune la alta (24%, 12%) , „ iar în Provence nivelul era foarte scãzut. Pe ansamblul Frantei alfabetizarea ajunsese la finele secolului XVIII la 47% (populație masculină) si 27%(feminină). În Banat avântul economic, industrial este paralel cu școlarizarea, întinsã la un nivel comparabil cu nivelul mediu din țãrile Europei occidentale sau din Prusia.
Urmãtoarea etapã pe traseul formatiei intelectuale a fost Universitatea din Pesta, unde majoritatea studenților români erau bãnãțeni. Susținãtori – desigur membrii coloniei macedo-române, recompensați, de stat, pentru mecenat. Tipografia din Buda a avut și aici un rol important. Este momentul în care apare Emanuil Gojdu (Gozsdu ), Testamentul sãu prevede ca tinerii ortodocși (săraci) din Imperiu sã beneficieze de burse din averea sa. (Traian Vuia a beneficiat de o asemenea bursã, dedicatã exclusiv celor ce posedau limba maghiarã și erau de acord sã studieze la Budapesta)… E vorba de tineri români ardeleni si bãnãțeni, slovaci, unguri, bosniaci etc. Actul era aplicabil în contextul imperiului. Lista cu bursierii Gojdu se oprește în anul 1918, desigur.
Erwin Lucian BURERIU
Orice taximetrist din Caransebeş te duce în Carboniferă şi te lasă fix în faţa casei cu numărul 10 de pe Str. Zăvoiului, dacă îi spui că vrei să mergi la Tibi Frizerul. La început, am crezut că totul ţine de o mică legendă locală sau de folclorul urban, dar nu e aşa, şi o spun pentru că m-am convins personal de adevăr chiar zilele trecute.
Pe o căldură ucigătoare încă de dimineaţă, m-am aşezat cu Tiberiu Oghercin la o masă plină cu poze, la umbră, în curte, în aşa fel încât să am lumină cât mai bună atunci când îl fotografiez, dar şi, egoist, recunosc, să pot să fumez în voie cât timp stăm la taclale. Şi, aşa cum se cuvine, am început cu începutul.
Tibi Oghercin s-a născut la Jebel, nu cum credeam eu, că la Caransebeş, în 17 septembrie 1935. S-a mutat însă imediat la Parţa, tot în judeţul Timiş, iar când a ajuns în clasa a II-a s-a întors la tatăl său, care rămăsese acasă. „Acolo am făcut şase clase, şi atunci a venit unul din Moldova să ne predea limba rusă. Doamne, Dumnezeule! Ne trăgea pe toţi de perciuni, făcea nişte chestii… Când le-am spus părinţilor, mi-au zis să nu mă mai duc, că la câmp nu-ţi trebuie şcoală, îmi ajung şase clase. Nu m-am mai dus, dom’le, la şcoală, de frica lu’ maimucă ăla, nu l-am mai înghiţit. Am stat acasă aşa, şi abia când am ajuns la Caransebeş mi-am făcut restul de două clase, ca să am şi eu opt”.
La Jebel, tatăl lui Tibi Oghercin îşi voia fiul croitor, care era o meserie bănoasă pe vremea aceea. Acolo a rezistat doar două luni, având un şef moldovean, care făcea pardesie, e drept, frumoase, şi pentru femei, şi pentru bărbaţi. „La un moment dat, a venit la mine cu o stofă, să-i fac «pichir», ceva ca un brad, la guler, şi, cum n-am ştiut, am plâns. Când a văzut pata lăsată de lacrimi pe material, mi-a smuls stofa din mână, mi-a tras un picior în fund şi mi-a zis ca de-a doua zi să nu mă mai vadă pe-acolo. O, ce bucurie a fost pentru mine! Însă, când am ajuns acasă, m-a luat tatăl meu la-mpins vagoane şi mi-a dat şi el câteva picioare-n fund. Imediat m-am dus la frizerie, la «maistorul» Laica Dănilă, unde am învăţat meserie. Era prieten cu celebrul violonist Efta Botoca, cu care m-am împrietenit şi eu şi cu care, pe vremea aceea, am jucat şi fotbal”.
De la Jebel, tânărul Tibi Oghercin a plecat la Reşiţa, unde a ajuns cu o brigadă la SOVROM, la o întreprindere de construcţii care făcea balustrade pentru blocuri. După puţin timp, a suferit un accident, o bucată de tablă i-a intrat în mână, iar „maistorul” Ghinder Baci, când l-a văzut „firav, slab şi necăjit”, l-a dus la frizerie, la o meserie căreia oricum începuse să-i desluşească tainele la Jebel, decretând că, cu un asemenea fizic, acolo era locul lui. Pe-atunci, Nea Tibi avea vreo 16 ani.
La 19 ani, a ajuns la Caransebeş, unde s-a angajat ucenic la Cooperativa Meşteşugărească „Higiena”, devenită mai târziu Cooperativa „Semenicul”. A plecat de la Reşiţa speriat, când un medic i-a spus că, dacă mai sta mult în fumul de acolo, nu mai trăieşte mai mult de 30 sau 40 de ani. Frizeria era în centru, pe colţ, dar a fost demolată când s-a construit Catedrala Episcopală, şi a lucrat acolo până în 1990, când a ieşit la pensie.
După Revoluţie, imediat, a deschis primul salon privat de frizerie şi coafură din Caransebeş, pe care l-a botezat „Figaro”. Era 1 noiembrie 1990 şi a lucrat acolo cu cei doi băieţi ai lui, Claudiu şi Tibi, care acum e în Germania.
Îl întreb ce clienţi mai deosebiţi a avut de-a lungul timpului. „Am servit toată spuma Partidului comunist, înainte de ’89. Venea Trandafir Cocârlă, prim-secretarul judeţului, la Caransebeş, şi de fiecare dată se tundea la mine. Era Iosif Stolojescu, instructorul lui Nicu Ceauşescu, care venea special de la Sibiu să-l tund, fiindcă doar eu ştiam să-l iau «pierdut», cum îi plăcea lui. L-am mai tuns pe Vasile Tomazian, un actor foarte popular prin anii ’60… La noi s-a coafat şi Lucreţia Ciobanu… L-am tuns şi pe prietenul meu bun, solistul de muzică populară Ştefan Isac. Lui întotdeauna i-am făcut «valuri». După Revoluţie, Mircea Dinescu a fost pe la noi, când a fost invitat la Ziua Naţională, şi atunci s-a tuns şi i-am cântat la muzicuţă, l-am acompaniat. În spatele dumitale, dacă te întorci, ai să vezi pe perete o poză cu Ştefan Bănică Jr., pe care l-a tuns fiul meu cel mare, Tibi, dar poza s-a cam decolorat de la soare. Era să uit… I-am tuns pe toţi artiştii de la «Doina Banatului», pe Lae Perescu, directorul şi dirijorul ansamblului, l-am tuns chiar în autobuz. Ca să nu mai spun de fotbaliştii CFR-ului din anii ’50-’60, când oraşul avea echipă”.
A doua mare pasiune a lui Tibi Oghercin, după piepten şi foarfecă, a fost muzicuţa. A scos chiar şi CD cu muzică populară, romanţe, polci şi tagouri, pe care l-a înregistrat cu prof. Laurenţiu Iancu şi cu Costa Olan. Începuturile au fost însă prin 1956, pe vremea când la Caransebeş funcţiona Staţia de radioficare, el făcând parte din orchestra închegată în jurul acesteia. „Nu ştiu ce Dumnezeu s-a întâmplat, dar s-au pierdut benzile cu înregistrările de atunci. Până a murit, lui Nicolae Pârvu, de la Radio Timişoara, i-a părut rău după ele”.
L-am întrebat dacă simte că datorează cuiva, ceva, pentru vreun sprijin sau ajutor, ori pentru orice altceva. Zâmbeşte, apoi râde de-a dreptul. „Am dat de două ori examen pentru carnetul de conducere, mai demult, nu acum. Eu n-am învăţat nimic la «sală», dar mai mulţi clienţi de-ai mei sus-puşi au încercat să pună o vorbă bună pentru mine. Am dat examenul cu comisarul-şef Valentin Homescu, şeful de la Permise auto pe vremea aceea, şi am picat, de două ori, am fost bât-boată. Şi le-am spus tuturor că doar datorită comisarului-şef Homescu mai trăiesc. Dacă luam carnetul, eram mort demult”.
Acum, Tibi Oghercin nu mai tunde decât rar de tot, câte un prieten. Afacerea o administrează fiul lui, Claudiu, şi nora Dana, cea care ne-a şi oferit o cafea minunată cât timp am stat de vorbă.
Înainte de a pleca, două gânduri nu-mi dau pace şi îl întreb pe Tibi Oghercin dacă are idee cam câţi oameni a tuns în cei 70 de ani. Îmi spune că, nu demult, un ziarist i-a făcut un calcul aproximativ şi i-a ieşit că aproape cât populaţia Tel-Avivului, dar el nu crede asta. Mai degrabă merge pe mâna unui prieten, căruia, tot socotind, rezultatul i-a ieşit puţin peste 300.000, cam cât are Timişoara. Şi mai vreau să ştiu de unde până unde numele de „Figaro” pe care l-a dat salonului, de la personajul lui Beaumarchais sau de la opera lui Mozart?
„La început, am vrut să-i punem numele «Cei trei muschetari», fiindcă eram trei, eu şi băieţii mei Tibi şi Claudiu. Prietenul meu, director la Telefoane, când ne-a auzit, a zis că dacă-i pun numele «Figaro», până seara îmi şi instalează aparatul. Şi mi l-a şi montat”.
Claudiu se oferă să mă ducă în centru cu maşina. În poartă, Nea Tibi îmi face semn de rămas-bun. În mână are un telefon alb. Un mobil. Alte vremuri…
Adrian CRÂNGANU
Această iniţiativă – după cum ne spunea în exclusivitate prof. Rodica POGEA – a pornit din dorinţa de antrenare a copiilor satului Mânerău la o şcoală diferită de cea pe care o frecventează ei, în sensul că aici nu primesc note, observaţii, critici, nu li se dau teme și au voie să vorbească între ei în timp ce lucrează. Cu toate acestea, în cadrul acțiunii O altfel de şcoală am preluat obiectele de învăţământ pe care le-au avut în vederea bunei desfășurări a programului nostru. Am pus accent pe laturile educaţiei: intelectuală, moral-religioasă, estetică, sanitară, ecologică, fizică.
După desfăşurarea celor 11 activităţi am constatat că participanților le place să comunice, să se joace şi să afle cât mai multe noutăți.
Urmare a activităților desfășurate, participanții au aflat că satul nostru are o vechime de 567 de ani, că se află situat pe o vale între trei dealuri și că populaţia localității a scăzut foarte mult. S-au diversificat meseriile şi azi majoritatea locuitorilor sunt oameni cu carte.
Copiii au pregătit o serbare „Copilărie, ce minunată eşti!”, parada meseriilor și multe jocuri distractive.
Au primit cadouri de la părinţi şi din partea Primăriei Peştişu Mic.
O temă care i-a antrenat a fost „Invenţii şi inventatori”. Au pus multe întrebări despre inventatorii diverselor obiecte din jurul nostru. Le-am propus jocuri pentru dezvoltarea creativităţii care s-au dovedit antrenante, plăcute.
Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos am marcat-o prin câteva discuţii despre despre Mântuitorul nostru care S-a înălţat la cer şi iar va să vină. În memoria tuturor eroilor şi martirilor am realizat flori frumoase pictate pe foi de bloc, expuse într-o reușită expoziţie.
Și prietenele noastre, animalele, au fost prezentate la câteva din activităţi. Le-am grupat, am discutat despre rolul lor, cum se hrănesc şi ce fel de foloase ne aduc. În cele două ore dedicate animalelor, copiii au învăţat să deseneze păsări şi să realizeze în tehnica origami capete de animale: iepuraşi, căţei, cai, pisici.
Am vorbit despre matematica, amica noastră. Au ascultat un cântec cu acest titlu. Am încercat în scurtul timp aflat la dispoziţie să arătăm legătura matematicii cu alte obiecte de învăţământ: limba română, istoria, geografia, desenul, educaţia fizică, precum că o întâlnim în viaţa de zi cu zi şi că e foarte importantă.
Ultima activitate am rezervat-o educaţiei pentru sănătate și acordarea primului ajutor. Am discutat şi exersat acordarea primului ajutor în caz de rănire.
Temele au fost fixate în funcție de dorinţele şi interesele copiilor.
Proiectul se va încheia în 2 septembrie 2021 şi va continua cu alte teme frumoase şi atractive.
Ne-am gândit la o excursie în judeţul nostru și la drumeţii pe dealurile din jurul satului.
Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
Am trecut de ziua de 3 iulie, când am sărbătorit cei 250 de ani de industrie pe aceste meleaguri… Am inițiat de anul trecut mai multe proiecte & programe care să ilustreze importanța istoriei acestor locuri, începând cu ziua de naștere a Reșiței industriale până în ziua de astăzi, cu toate suișurile și coborâșurile inerente unei evoluții istorice, așa cum a trăit-o urbea noastră încă din 1769, când s-a pus de fapt piatra de temelie a ceea ce sărbătorim astăzi.
Deja consacratul parteneriat între Centrul Universitar din Reșița al UBB, Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, Forumul Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin, Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița, revista „Reflex: Artă – Cultură – Civilizație”, Societatea „Metarsis: activități și servicii de cultură urbană și artă contemporană” Reșița, Muzeul Cineastului Amator din Reșița și Filiala Caraș-Severin „Ștefan Naciu” a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, a demonstrat până în prezent, că împreună se pot realiza lucruri frumoase…
Uniți în sărbătoarea Reșiței, ne-am propus în luna mai un proiect expozițional: în fiecare zi de 3 a lunilor mai – octombrie, să se organizeze câte o expoziție care să ilustreze trecutul sau prezentul acestui loc minunat prin oamenii și faptele lor, prin energia lor creatoare, dar nu în ultimul rând și prin ceea ce ne-a oferit Bunul Dumnezeu: natura, mediul înconjurător.
Prima expoziție a fost deschisă în curtea Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” din Reșița timp de două ore, între 16.00 și 18.00, în lunea Paștilor din acest an, în data de 3 mai 2021. Reșițenii dornici de istoria acestor locuri au putut vizita o expoziție dedicată unor momente importante din viața Cetății de Foc, din anul în care se sărbătoreau 200 de ani de industrie la Reșița, în 1971. Curatorul primei expoziții a fost coordonatorul Muzeului Cineastului Amator, Andrei Florin Bălbărău. Cea de a II-a expoziție, organizată în 3 iunie în curtea Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” din Reșița timp de două ore a fost cea realizată cu piese din colecția lui Bogdan Andrei Mihele, un mare iubitor al istoriei plaiurilor industriale reșițene. Cea de a III-a s-a organizat în foaierul Centrului Universitar UBB din Reșița și a reunit o expoziție de artă plastică dedicată jubileului reșițean, chiar în ziua în care, în urma cu 250 de ani se aprindeau primele două furnale. Aceasta a fost reunită sub motto-ul „Reșița – 250: Timp și contratimp”.
De data aceasta vă invităm la o nouă expoziție dedicată jubileului reșițean, cu posibilitatea de a fi vizitată marți, 3 august 2021, în curtea Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” din Reșița, timp de două ore, între 16.00 și 18.00:
3 august 2021, orele 16.00 – 18.00, curtea Centrului German „Alexander Tietz“ Reșița:
Proiectul de expoziții „Reșița: 250 de ani de industrie”.
Expoziție de fotografii „Reșița pierdută” din colecția Ioan Mato (*13 octombrie 1932, Iersig – †27 iunie 2004, Reșița), cu fotografii din istoria orașului vechi, parte care a fost demolată ca urmare a extinderii uzinelor reșițene în perioada comunistă.
Manifestare expozițională organizată cu sprijinul fiului fotografului, Jancsi Mato, și al Muzeului Cineastului Amator Reșița, coordonator: Andrei Florin Bălbărău.
Iată ce ne spune Jancsi Mato despre expoziția pe care ne-o va pregăti spre vizionare: „Tema este Reșița pierdută și se prezintă fotografii cu clădiri de pe străzile Aurel Vlaicu, Paul Iorgovici, Mihai Viteazu, Vasile Alecsandri, Traian Lalescu, care s-au demolat în vederea construirii Blumingului. În imagini se regăsesc Palatul Scheuchenstein, Școala de Muzică, Casa Pionierilor, Ateneul Tineretului, Cinema Arta, Cinema Victoria, Cafeneaua Turcu, Policlinica Veche, Magazinul Țăndărică, Librăria Eftimie Murgu, Restaurantul București, Gara Flacăra, precum și renumitul Bufet Cățeaua Leșinată. Blumingul s-a dat in folosință în 1978.”
Așadar, rupeți-vă un pic din timpul personal în după-masa zilei de 3 august și vizitați o expoziție interesantă din acest nou proiect. Vă așteptăm în curtea Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” din Reșița, timp de două ore, 16.00 – 18.00, bineînțeles respectându-se toate măsurile sanitare din perioada aceasta de pandemie, așa cum sunt ele stipulate în deciziile factorilor responsabili în acest sens.
Erwin Josef Țigla
În data de 30.07.2021, sala de conferințe a Ocolului silvic ,,Lunca Timișului”, din Timișoara, a găzduit adunarea Societății ,,Progresul Silvic”, filiala regională Timiș. Filiala cuprinde în componența sa membrii cu studii superioare silvice (ingineri silvici) sau specialiști ce derulează diverse operațiuni în domeniul silvic, cu toții depozitari de vastă experiență în acest domeniu de activitate.
Societatea ,,Progresul silvic”, constituită la nivel național, are în spatele său o bogată, dar și frământată istorie. Organizația este înființată în anul 1886, fiind una dintre cele mai vechi asociații profesionale din România. În contextul cristalizării unei mișcări forestiere, precum și a evoluției silviculturii românești prin implementarea unor ample reglementări, ce au culminat cu elaborarea primului cod silvic, în anul 1881, care impunea pentru prima oară obligativitatea aplicării regimului silvic în pădurile din Țara Românească, în anul 1886, cu acordul regelui Carol I, ia naștere această organizație apolitică, strict profesională formată din ingineri silvici. O contribuție majoră a constituit-o și înfiriparea la acea vreme a unui corp de specialiști români în domeniul silvic, care au luat și inițiativa constituirii acestei entități, cu sprijinul și a altor personalități ale vremii, din afara silviculturii, în frunte cu regele Carol I. Denumită încă de la momentul constituirii ei ,,Societatea Progresul Silvic”, aceasta funcționează neîntrerupt, cu o activitate notabilă, și contribuții majore la dezvoltarea silviculturii românești, până în anul 1948, când, odată cu instaurarea regimului comunist, ea se dizolvă. Reinstaurarea democrației și schimbarea regimului politic face posibil ca în anul 1990 aceasta să se poată reînființa ca și continuatoare de drept a celei suprimate abuziv în urmă cu 42 de ani.
Din lucrările acestei adunări, la care au participat peste 100 de persoane, între care, alături de membrii societății din județele Timiș, Caraș Severin, Arad și Hunedoara, au fost prezenți și invitați și simpatizanți, se pot desprinde câteva idei importante de acțiune ce stau în atenția acestei organizații:
Funcționând astăzi pe aceleași principii pentru care a fost constituită, principiilor generale de gestionare durabilă a pădurilor și apărarea intereselor profesionale și sociale a silvicultorilor, li se alătură, în contextul dinamicii societății, noi direcții de acțiune datorate nașterii unor noi provocări, unele dintre acestea, printr-o dezinformare orchestrată, aducând grave prejudicii imaginii acestei bresle, foarte respectată în vremurile trecute datorită muncii și a calității membrilor săi. Contracararea acestor campanii de dezinformare și denigrare nu poate sta decât într-o coagulare a întregului corp silvic, în frunte cu elitele sale pentru a răspunde în mod susținut cu argumente calificate tuturor acestor atacuri, majoritatea dintre ele nesusținute de o cunoștere temeinică a fenomenelor ce stau la baza principiilor silvice de gospodărire a pădurilor, ca urmare, aceste acțiuni capătând un puternic caracter subiectiv, adeseori tendențios și diletant, fiind lansate cu multă înflăcărare în spațiul mass media sau a rețelelor de socializare.
Altele, precum a celor datorate schimbărilor climatice, ce pun în pericol viața și sănătatea tuturor membrilor societății noastre, pădurea constituind, după cum bine se cunoaște, unul dintre elementele active în diminuarea efectelor acestor modificări.
În calitatea sa de organizație nonguvernamentală, apolitică a inginerilor silvici, societatea își propune astfel noi obiective, alăturate celor vechi, direcții clare de acțiune, care prin rezultatul lor să diminueze impactul social negativ asupra membrilor săi și implicit a activității lor profesionale. Conexiunile mai susținute cu mijloacele mass media, stimularea unor mijloace proprii de propagare a informațiilor corecte, sunt esențiale în formarea unor opinii fundamentate care să sprijine dezvoltarea unei conștiințe forestiere în rândul maselor largi ale populației. De asemenea, așa cum a subliniat fostul parlamentar inginer Ion Tabugan, necesitatea unui lobby în Parlamentul României este una imperios necesară în construcția cadrului legislativ privitor la funcționarea acestui mecanism socioprofesional. Fundamentul solid al acestei organizații, constituit dintr-o valoroasă resursă umană, poate alcătui, prin acțiunile sale concertate, forța necesară contracarării tuturor manipulărilor de masă, precum și soluția unei reprezentării trainice atât în societate, cât și în procesele decizionale. În aceeași ordine de idei, domnul inginer Ion Tabugan lansează invitația gen manifest, uzând în acest context de celebrul slogan al revoluției române începute la Timișoara: ,,Azi în Timișoara, mâine-n toată țara”, invitația la unitate de acțiune, adresată tuturor filialelor societății ,,Progresul silvic” din întreaga țară, în jurul acestor deziderate majore.
Constantin VLAICU/ UZPR
dr. Dana Antoaneta Bălănescu
Scurtă biografie
Efigia aflată la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” din Reșița este din ghips și este modelată de artistul plastic reșițean Petru Comisarschi. Are un diametru de 520 mm și o grosime de 25 mm. Prin această grosime, opera de sculptură este un basorelief.
Pentru a marca împlinirea celor 85 de ani de la trecerea sa în eternitate, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților din Reșița lansează un plic filatelic ocazional. Cu același prilej a fost confecționată o ștampilă filatelică ocazională. Ștampila este folosită la oficiul poștal Reșița 1, în data de 30 iulie. Menționăm faptul că această ștampilă a fost aprobată de Federația Filatelică Română și de către Poșta Română pentru întreaga corespondență expediată în data de 30 iulie 2021 din Reșița.
Erwin Josef Țigla
Țara noastră, eroina noastră, cum mai reziști? Te lupți în fiecare zi cu netoți, inculți, hoți, mincinoși, duci un război de zeci de ani cu niște oameni care se cred politicieni, România noastră dragă și frumoasă, cum mai reziști fată?
Tu nu o să mori din cauza sărăciei, românul se descurcă în orice situație, așa este el obișnuit, face o ciorbă de cartofi sau fasole, face o mămăligă și mănâncă trei zile, tu o să mori din cauza stresului, a haosului pe care îl produce guvernul, acest cancer care mănâncă din carnea ta, în fiecare zi și noapte. Muncim, glumim, mergem și în concedii, ăștia care își permit, „ne spălăm bine de tot, bine pe mâini”, iubim, suferim, trăim cum trăim, depinde de fiecare, însă tot ce se întâmplă afectează crunt mersul vieții multor români, direct sau indirect, pentru cei vulnerabili, cei mai necăjiți. Asistăm la un spectacol grotesc, lupta pentru putere, pentru haleala de ciolan, ăștia care au ajuns din întâmplare la cârma țării își urmăresc interesele cu jegozitate maximă, acești neșcoliți și împuterniciți, lighioane care mănâncă din sănătatea și bucuria de a fi român, de a trăi cu drag în România. Păcat! Suntem în 2021 și ”Micul Paris” a ajuns invadat de șobolani, gunoaie, satele sunt părăsite, copiii sunt triști, bătrânii sunt ai nimănui, pe deasupra ne bagă pe gât un vaccin care nu se știe ce hram poartă, dar se insistă, restricții, lucruri, fiecare specimen din guvern își dă cu părerea, poate, poate iasă ceva, așa și? Iaca nu merg la Mall în wekend, fantastic, pot să nu mai merg deloc la Mall, până trece nebunia, așa și? Mă duc și zburd ca un miel pe câmpuri și dealuri, sunt un miel! Ce păcat că oamenii inteligenți nu pot conduce România, mare păcat. Generația mea, a voastră, a lor, toate generațiile viitoare se vor zbate pe malul unei mări în furtună, dar cine este vinovat? Păi tot noi, oamenii, poporul român, nu e clar? Suntem vinovați pentru că vedem, simțim, auzim și nu facem nimic. Partidele au deschis focul, mii de tranșee în țară, milioane de soldați, toate se luptă între ele, dar au uitat că undeva există o țară, un popor necăjit, sărac, hăituit, prostit, dar oare nu poporul este vinovat că există și nu face nimic. Aceste specimene politice nu înțeleg că trebuie să facă ceva pentru români, poporul român nu este dușmanul, poporul este spicul de grâu care apare în fiecare an, poporul este sarea, este raza de soare care se lipește de obrajii noștri, este iubirea, este minunea lui Dumnezeu. Dar ce vorbesc eu? Dumnezeu? Ăștia nu au auzit de Dumnezeu, dar nici Dumnezeu de ei!!! „Să trăiți bine!!!” Vorba unui politician, specimen și el! Să facem o baie și să bem o cafea, hai că e frumoasă viața, trebuie să vedem partea plină a paharului, spune o româncă iubitoare de țară și de viață!
Maria Rogobete/UZPR
29 iulie 2021, ora 17.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Prezentare de carte: „Craina Bănățeană: Trecut, prezent și viitor“, autori: Icoana Cristescu Budescu, Gheorghe Țunea Pîrvoveanu, Editura „Hoffman” Caracal, 2020.
28 iulie 2021, ora 17.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Prezentare de carte: „Cum am ajuns Conte de Ohaba “, autor: Nicolae Sârbu, Editura „TIM” Reșița, 2020.
„Tibiscus, apă lină,
Apa uzdinenților.
Ai atras spre tine,
În Trifoaie
Pe Obădenii
Din Obad,
Pe Fizeșenii
Din Fizeș,
Pe Iclozănii
Din Icloda,
Pe Șoșdenii
Din Șoșdea
Și pe alții –
Semenii lor;
Boldiți, dar brav popor…”
Spune Gheorghe Lifa într-un poem întitulat „Tibiscus, apă lină”, iar eu aș adăuga și „pe Bocșenii din Bocșa!” deoarece, de câțiva ani buni, drumurile bocșenilor se îndreaptă spre Uzdin la chemarea extraordinarului om de cultură Vasile Barbu și a neobositei echipe de la Societatea Literar-Artistică „Tibiscus”.
Așa s-a întâmplat și sâmbătă, 24 iulie 2021, când la Uzdin (Voivodina-Serbia) s-a desfășurat cea de-a XXVIII-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie „Drumuri de spice”.
Deoarece acest eveniment s-a înscris în programul amplului proiect „Zilele Uzdinului”, ediția a XIII-a, în perioada 3 – 31 iulie 2021, la umbra bustului Poetului Nepereche « Mihai Eminescu », Societatea Literar-Artistică „Tibiscus” și-a premiat colaboratorii precum și pe cei mai talentați dintre participanții la Festival.
Așadar, Marele Premiu pentru Poezie „Sf. Gheorghe” i-a fost înmânat poetei Aura Christi (București) prezentă la eveniment și deosebit de emoționată; Marele Premiu al Culturii Românilor „Podul lui Traian” i-a revenit președintelui Academiei Române, Ioan Aurel Pop, care n-a putut participa, însă a trimis un excepțional cuvânt de mulțumire și apreciere pentru activitatea acestei grupări uzdinene; Premiul Cultural „Gheorghe Bulic” a revenit scriitorilor Gheorghe Rancu (Șopotul Vechi) și Pavel Bălan (Uzdin); Premiul Cultural „Tibiscus” a fost acordat scriitorilor Emilia Mihăilescu (Drobeta Turnu Severin), Viorel Cioloca (Timișoara), Delia Muntean (Baia Mare) și Institutului Cultural Român din Zrenianin; Premiul Uzdinului Cultural „Casa Românească” a revenit domnilor Adrian Borca (Novi Sad), Vasile Morar (Baia Mare) și Daniel Susa (Uzdin); Premiul pentru Poezie Avangardistă „Petru Cârdu” a fost revendicat de poetul lugojean Nicolae Toma; Hrisov de excelență au primit scriitorii Mia Rogobete (Lugoj), Mirela Ioana Dorcescu (Timișoara) și Florin Lința (Uzdin); Premiul Literar „Pelerin pe meridiane românești” i-a revenit poeților Costel Simedrea (Reșița), Giurița Kristin (Covăcița) și Gabriel Băbuț (Uzdin); Premiul pentru debut editorial în limba sârbă a fost acordat poeților Gheorghe Vidican (Oradea) – Šapat Niktine suze (Tibiscus – Uzdin) și Aura Christi – Neplodni vrtovi (KOV-Vršac); Premiul pentru debut editorial în limba română a fost acordat scriitorului Giurița Krstin – Distanța și cercuri (Tibiscus Uzdin); Premiul pentru Publicistică Românească „Pavel Gătăianțu”, ed. a III-a, a fost înmânat redactorilor Iancu Murărescu (Sărcia), Gabriela Șerban (Bocșa), Anicica Barbu (Uzdin) și Editurii „Castrum de Thymesc” din Timișoara (redactor-șef Daniel Luca); Premiul Pro Fidelitas a fost acordat următorilor: Vasile Linția (Timișoara), Clubul de Fotbal „Unirea” (Uzdin), Dimitrie Miclea (Seleuș), Victor Simu (Maramorac), Ghiță Blejușcă (Săcălaz), Daniel Luca (Timișoara), Vidu Velici (Uzdin), Milan -Tale Andrić (Uzdin), Teodor Boier (Uzdin), Eleonora Miclea (Seleuș), Doru Dinu Glăvan (Reșița), Ionel Stoiț (Novi Sad), Pavel Rămianț (Uzdin), Vasile Popuța (Timișoara) și Nicu Scheianu (Baia Mare). De asemenea, poeta Aura Christi și acad. Ioan-Aurel Pop au fost onorați cu diplome de membrii de onoare ai SLA Tibiscus Uzdin.
Evenimentul s-a dovedit unul mult așteptat! Bucuria reîntâlnirii oamenilor de cultură din diferite colțuri de țară s-a putut observa cu ușurință pe chipul fiecăruia.
În această atmosferă de sărbătoare a Poeziei și a Prieteniei, la „Casa Românească” din Uzdin s-a desfășurat o „Noapte albă a poeziei românești” în care poeții prezenți și-au prezentat cărțile și au recitat din creațiile proprii sub atenta îndrumare a amfitrionului Vasile Barbu.
Au fost prezentate cărți precum: „Silabe îngândurate” de Teodor Groza Delacodru (Arad, 2020); „Decalogul timpului meu” de Delia Muntean (Cluj-Napoca, 2019); „Cartea cu povești” de Costel Simedrea (Giroc, 2021); „Distanță și cercuri” de Giurița Cârstin (Tibiscus, 2021); „Zilele de teatru… trecut, prezent și viitor” redactor Dimitrie Miclea (SAPRVS-UTARVS, 2020); „Neoplanta: dă drag, Dă dor, Dă omenie” de Ionel Stoiț (Faninu, 2021); „Gânduri din al meu cuib” de Daniela Mezin (Tibiscus, 2021); „Maramorac în imagini și cuvinte” de Victor Simu, Lucia Năod și Vasile Barbu (Zrenianin, 2020), „Pe când se lumina de ziuă” de Elena Maria Murgu și Vasile Barbu (Zrenianin, 2020) și altele/.
Un eveniment de suflet marca „Vasile Barbu” a reușit, din nou, să reunească la Uzdin oameni, cărți, instituții fără de care graiul românesc ar fi mai sărac!
Se cuvin mulțumiri tuturor celor care au pus umărul la reușita acestui eveniment cu tradiție și, evident, consilului de organizare: Dorel Frenț-Bagiu, Vidu Velici, Linți M. Lința, Anicica Barbu, Gheorghe Rancu, Florin Șuboni, Daniel Susa, Pavel Bălan, Constantin Claudiu Murgu, Trufu Petroi, Iova Spăriosu, Todor Oalge Iosif Spăriosu, Elena Maria Murgu și, evident, președintelui Vasile Barbu, cu promisiunea că nu vom uita că
„Dincolo de vise
Dincolo de caierul de lână
Și chiar de vânturi
Sunt culorile albe.
Mai vii și mai a toate stăpânitoare
Precum dorurile
Precum rugăciunea
Inimii uzdineanului…” (Vasile Barbu)
În a doua decadă a lunii iulie 2021, ITM Hunedoara – după cum ne informa Adrian Florin BOZDOG (foto), inspector şef al acestuia – a demarat o serie de controale la nivelul judeţului. Acţiunea s-a încadrat în Campania naţională pentru verificarea aplicării prevederilor legale privind munca la domiciliu, telemunca, decalarea programului de lucru, securitatea şi sănătatea la locul de muncă, în vederea reducerii contaminării cu Covid-19 .
În cadrul campaniei au fost vizaţi angajatorii care au mai mult de 50 salariaţi şi s-a dorit conştientizarea acestora cu privire la necesitatea implementării măsurii individualizate a programului de lucru, a muncii la domiciliu şi a telemuncii pentru a reduce riscul de contaminare.
Totodată s-a controlat şi existenţa muncii nedeclarate precum şi combaterea acesteia pe lângă identificarea neconformităţilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă pentru determinarea angajatorilor să respecte prevederile legale aplicabile şi măsurile dispuse în controalele anterioare.
În timpul campaniei au fost controlaţi un număr de 16 angajatori la care lucrau în total 4372 de angajaţi.
Din totalul angajaţilor, 2927 aveau un program de lucru individualizat, 188 îşi îndeplineau atribuţiile de serviciu de acasă (munceau la domiciliu) şi 357 salariaţi beneficiau de prevederile OUG 132/2020 şi beneficiau de reducerea programului de muncă, în sprijinul acestora din urmă statul intervenind pentru diminuarea consecinţelor. Astfel, cei 357 de salariaţi afectaţi de măsura aceasta, beneficiază de o indemnizaţie de 75% din diferenţa dintre salariul de bază brut avut iniţial în contractul individual de muncă şi salariul de bază brut aferent orelor de muncă efectiv prestate ca urmare a reducerii timpului de muncă. Astfel, statul intervine pentru completarea drepturilor salariale cuvenite şi care se calculează la timpul efectiv lucrat efectuându-se astfel o protecţie socială reală a lucrătorilor.
Au fost depistate trei neconformităţi pentru care s-au lăsat măsuri şi termene de remediere.
Un angajator a fost sancţionat cu avertisment pentru neprezentarea certificatului medical obligatoriu la angajare, dar şi pentru lipsa evidenţei orelor de muncă prestate zilnic de fiecare salariat, cu evidenţierea clară a orelor de începere şi de sfârşit ale programului de lucru.
În perioada rămasă până la sfârşitul anului se vor derula şi alte campanii de control pe linia relaţiilor de muncă şi a securităţii şi sănătăţii în muncă pe diferite domenii de activitate, rolul Inspectoratului Teritorial de Muncă Hunedoara fiind acela de a impune respectarea legislaţiei incidende în domeniile de competenţă.
Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
UZPR CARAS SEVERIN 