Editura ASTRALIS anunță apariția Revistei trimestriale de cultură Astralis nr. 3 (27) / iulie – septembrie 2025 (în format tipărit), sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Director-fondator, redactor-șef – Camelia Pantazi Tudor, Editor-coordonator – Marian Nencescu.
Editorialul, intitulat Eminescu la Viena. Anii de ucenicie 1869-1872, este realizat de Marian Nencescu.
Scriitori și jurnaliști din București și din multe județe ale țării, de peste Prut, din diaspora au publicat eseuri, poezii, proză scurtă, cronici și comentarii literare, interviuri, diverse articole, potrivit rubricilor revistei. În ordinea apariției în cadrul rubricilor, aceștia sunt: Marian Nencescu, Ana Dobre, Mihaela Roșu Bînă, Mihaela I. Rădulescu, Silvana Cojocăraşu, Geo Călugăru, Marina Costa, Rodica Bretin, Adrian Damșescu, Crina Decusară Bocșan, Mihaela-Mariana Cazimirovici, Issabela Cotelin, Mariana David, Bianca Timșa Stoicescu, Elena Lupșan, Mihalache Bocai, Cornelia Șuhan, Doru Vișteanu, Elena Armenescu, Evelyne Maria Croitoru, Lidia Zadeh Petrescu, Ada Nemescu, Mihai Merticaru, Florea Marin, Boris Marian Mehr, Marian Vișescu, Costică Dogaru, Nicu Doftoreanu, Elena Dican, Magda Băcescu, Ștefan R. Apostol, Catia Maxim, Ecaterina Chifu, Maria Mânzală, Nicolae Rusu, Zina Izbaș, Raisa Plăieșu, Petru Ababii, Dan Apostol, Ileana Belușica, Beatrice Kiseleff, Alexandru-Grigore Pisoschi, Veronica Pavel Lerner, Cleopatra Luca, Laura Schussmann, Camelia Pantazi Tudor, George Dimitriu, Dan Străuți.
Eseurile au ca temă opera și activitatea oamenilor de cultură: Marin Preda (Ana Dobre), George Bacovia (Mihaela Roșu Bînă), Dimitrie Anghel (Mihaela I. Rădulescu), George Enescu (Silvana Cojocărașu), Gheorghe Duță Micloșanu (Geo Călugăru).
În continuare, propunem cititorilor proză scurtă, poezie, teatru poetic, dar și cronici și comentarii literare, sperând să fie atrași să citească volumele despre care au scris autorii respectivi, și anume: Ion Petrovici – O viață sub spectrul filosofiei, de Ionel Necula (Ana Dobre), Iubire fără frontiere, de Constantin Lupeanu (Mihaela I. Rădulescu), Bucuria conversației, de Camelia Pantazi Tudor (Catia Maxim), Ecoul dintre vise, de Rita Hălălău (Elena Armenescu), A doua șansă, de Elena Ionescu Colcigeanni (Ecaterina Chifu), Cervenia, te cânt, de Doina Bârcă (Nicu Doftoreanu), Ceaiuri și leacuri băbești pentru o sănătate perfectă, volumul II, de Costel Ifrim (Ada Nemescu), Casa de pe firul apei, de Cleopatra Luca (Geo Călugăru).
La rubrica Universalis, Mihaela Roșu Bînă semnează un articol despre François Villon, Ana Dobre scrie despre romanul Apusurile de la Tufișul de Argint, un roman despre pierdere și regăsire, cum este subintitulat, al scriitoarei canadiene Lucy Maud Montgomery, Marina Costa se referă la romanul în două volume Timpuri furtunoase, al scriitorului turc Osman Akdere, Maria Mânzală scrie despre volumul Secretul omului singuratic, de scriitoarea italiană Grazia Deledda.
La rubrica Români de peste Prut semnează autorii: Nicolae Rusu, Raisa Plăieșu, Petru Ababii și Zina Izbaș, care dedică un articol In memoriam Maestrului Eugen Doga.
La rubrica Să nu-i uităm, dorim să reamintim, prin publicarea unor creații, de scriitorii Dan Apostol, Ileana Belușica, Beatrice Kiseleff, scriitorul Lucian Gruia realizând și o scurtă prezentare a ultimului roman scris de Ileana Belușica, Memoria succeselor.
La rubrica Filosofie, Marian Nencescu atrage cu siguranță cititorii prin articolul India și piatra filosofală, iar la rubrica Istorie publică Alexandru-Grigore Pisoschi.
La rubrica Diaspora literar-culturală, Veronica Pavel Lerner continuă subrubrica Întâlnire cu un gânditor: N. Streinhardt, cu articolul N. Steinhardt, admirator al pictorului Horia Bernea. Cleopatra Luca publică proză scurtă, iar Laura Schussmann poezii.
În acest număr, Catia Maxim continuă interviul realizat cu doamna Nicola Tibacu, Camelia Pantazi Tudor se află în dialog cu Lidia Zadeh Petrescu, iar George Dimitriu, cu Mihai Vintilă.
Călătorind prin lumea artelor, Camelia Pantazi Tudor propune spre lectură articolul „Procesul Conștiinței”, Magda Băcescu și Trupa de Teatru „Joc” , iar Ștefan R. Apostol o recenzie a filmului The Amateur (2025).
La rubrica finală Evenimente culturale, Marian Nencescu scrie despre ediția anterioară a Salonului Literar Astrals articolul – Literatură și jurnalism. O nouă ediție a Salonului Literar Astralis – și de asemenea articolul intitulat 196 de ani de presă românească – „Scrieți, băieți, numai scrieți”.
Cu prilejul celebrării primei ediției a Zilei Internaţionale a Dialogului între Civilizaţii, începând cu data de 10 iunie 2025, s-au desfășurat numeroase evenimente culturale, pentru a marca prietenia și colaborarea dintre poporul chinez și cel român. Camelia Pantazi Tudor propune spre lectură două articole despre două dintre aceste evenimente: Evenimentul „Ceai pentru armonie – Salon Cultural 2025”, la Centrul Cultural Chinez din București și Spectacolul extraordinar „Cei Unsprezece Războinici”, prezentat de renumitul grup de arte marțiale Longyun, fondat de Jackie Chan.
În încheiere, Dan Străuți din Brașov ne introduce în lumea Expoziției temporare „Tăbăcarii și cojocarii din Țara Oltului” la Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat”.
Între prietenii Bibliotecii Orășenești „Tata Oancea” și ai revistei „Bocșa culturală” se află și profesorul și jurnalistul Ion Medoia de la Vărădia, un dascăl de școală veche, un gazetar profesionist și un OM de excepție, de la care, întotdeauna, ai ceva de învățat!
Pe domnul profesor Ion Medoia îl cunosc de ceva timp, mai precis, din anul 2008 când, datorită Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici” și al managerului de la acea vreme, Nicolae Sârbu, participam la lansarea volumului „Paul Iorgovici – învățat și patriot bănățean”[1], volum semnat de Ion Medoia și apărut cu sprijinul Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național al județului Caraș-Severin, director Ada D. Cruceanu-Chiseliță. Evenimentul s-a desfășurat la Vărădia (Caraș-Severin) și au participat oameni de cultură din tot Banatul. Atunci am avut onoarea să-l cunosc pe dl. Ion Medoia, despre care nu știam, la acel moment, decât că este cadru didactic, că personalitatea lui Paul Iorgovici este o preocupare veche a acestui veritabil dascăl și că, în final, această „pasiune” a luat forma unei cărți la a cărei lansare participam.
Apoi, l-am tot întâlnit pe domnul prof. Medoia la diferite evenimente și, de fiecare dată, eram fascinată de modul în care domnia sa se prezenta, își prezenta referatele și își susținea comunicările! Prin intermediul regretatului prof. Nicolae Cenda, precum și din discuțiile cu Doru Dinu Glăvan și dr. Constantin Falcă, am aflat că Ion Medoia este și un excepțional jurnalist, care lucrează efectiv în presă din anul 1963, când a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara și a fost repartizat la studioul de radio din localitate.[2]
Ion Medoia s-a născut în 9 septembrie 1940 la Vărădia (Caraș-Severin). A urmat cursurile școlii primare în comuna natală și și-l amintește pe învățătorul Vasile Voia ca „un dascăl cu vocație pedagogică, asemeni Domnului Trandafir al lui Sadoveanu”. Apoi, a urmat cursurile Școlii Medii din Oravița (astăzi Liceul „General Dragalina”) și, impresionat de figura profesorului său de limba română – Mihai Novac -, a urmat cursurile Facultății de Filologie din Timișoara.
Pasionat de scris încă din liceu – debutează în 1955 în ziarul regional „Drapelul roșu”-, Ion Medoia colaborează cu diverse ziare și reviste, publicații locale și naționale. Deși rectorul Ioan Curea îi propusese un post de asistent la facultate, pasiunea pentru gazetărie a fost mult mai mare, drept urmare, în 1966 s-a angajat la ziarul „România Liberă”[3] pe post de corespondent pentru județele Timiș, Arad și Caraș-Severin. Tot atunci a devenit membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, după un examen serios de capacitate jurnalistică. Nu renunță nici la catedră, a predat și în învățământ, pentru a nu pierde contactul cu meseria de profesor. După 1989 a îndeplinit misiunea de port-drapel al idealurilor revoluției, al spiritului civic și al democrației românești, orientare impusă de Petru Mihai Băcanu, redactorul-șef și membru marcant al Alianței Civice.[4] La „România Liberă” leagă o bună colaborare cu Octavian Paler, care devine și unul dintre mentorii săi.
Pentru activitatea sa gazetărească de peste șase decenii, Ion Medoia a fost răsplătit cu mai multe distincții, iar cartea sa dedicată personalității lui Paul Iorgovici a fost premiată de Consiliul Județean Caraș-Severin pentru „cercetare în științe socio-umane”.
Filologul Ion Medoia se află astăzi la ceas aniversar: 85! Întreaga sa viață a fost pasionat de carte, de scris și de citit, de artă, de vânătoare și de călătorii. Și, da, desigur, de Paul Iorgovici! „Personalitatea și spiritul enciclopedic al învățatului m-au fascinat încă din facultate, când am luat primul contact cu ideile lui. La îndemnul profesorului meu Gheorghe Ivănescu, un reputat lingvist român, am realizat, în 1963, sub directa sa coordonare, o lucrare de diplomă nesperat de apreciată, la absolvirea Facultății de Filologie a Universității timișorene.” Mărturisește Ion Medoia în „Argumentul” cărții dedicate lui Iorgovici. „Pe parcurs, am reușit să susțin câteva comunicări despre Paul Iorgovici atât în Vărădia, la întâlnirile cu fiii satului, cât și la Reșița, în cadrul Societății de Științe Filologice, condusă cu competență de fostul meu coleg de facultate, Marcu Mihail Deleanu”.[5]
Dascăl și gazetar important al Banatului, filologul Ion Medoia încă lasă pagini importante de istorie culturală, esențiale file de istorie locală, deoarece Vărădia se află întotdeauna în atenția acestuia. „Faptă istorică și faptă vărădeană” scria Cristian Paul-Mozoru în volumul său de cronici intitulat „Ancore în imaginarul literar contemporan”[6], cu privire la cartea dedicată lui Paul Iorgovici, și mărturisește: „Propunând un asemenea titlu, nu îmi pot sădi în minte decât două nume: Paul Iorgovici și Ion Medoia. Veniți pe lume, amândoi, ca fii ai satului, la Vărădia, fiecare, în felul său și în timpul său, își lasă amprenta în lume asupra locului din care își trag sevele și originile. Unul prin modernizarea limbii până la revoluționare, prin studii și scrieri, din păcate, pierdute, sau, cel puțin, negăsite până în momentul de față, celălalt prin readucerea și păstrarea în contemporan a celui dintâi.”
Spuneam că Ion Medoia este și un adept al călătoriilor, iar într-unul dintre interviurile oferite ziarului „Timișoara” mărturisea cu satisfacție: „Revelionul din anul 2000 l-am petrecut la New York, la fiica mea Silvana, într-o sală cu 400 de persoane plină-ochi de români! Acolo m-am întâlnit cu prietenul meu de vânătoare, Traian Jurchelea, vestitul cântăreț de muzică populară bănățeană.[…] De atunci am vizitat numai țări capitaliste, ca să recuperez ce n-am putut vedea în epoca dictaturii, când nu aveam voi, noi, ziariștii, pe motiv că am ști, chipurile, secrete de stat și am putea fi ispitiți să le divulgăm străinilor. Mare tâmpenie!”
La ceas aniversar îi dorim domnului Ion Medoia multă sănătate și încă multe călătorii! Îi dorim rodnic spor în cercetările întreprinse, astfel încât să-și definitiveze proiecte editoriale aflate în lucru: volume importante pentru Banat și nu numai!
La mulți și binecuvântați ani, domnule Ion Medoia!
[1] Ion Medoia. Paul Iorgovici, învățat și patriot bănățean (1764 – 1808): monografie. Prefață de Ada D. Cruceanu; postfață de Vasile D. Țâra.- Timișoara: Eurostampa, 2008;
[2] Constantin C. Falcă. Cărășeni de neuitat. Partea a XLIV-a. Timișoara: Eurostampa, 2023;
[3] I. Hangiu. Dicționarul Presei Literare Românești (1790 – 2000). București: Editura Institutului Cultural Român, 2004;
[4] Constantin C. Falcă. Cărășeni de neuitat. Partea a XIII-a. Timișoara: Eurostampa, 2011;
Consiliul Director al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România va asigura, în conformitate cu prevederile Statutului, continuarea bunei activități a UZPR în condițiile generate de trecerea neașteptată în neființă a președintelui Sorin Stanciu. În perioada imediat următoare vor avea loc ședințe și întruniri ale forului de conducere al UZPR, care vor stabili reperele continuării activității, detaliile și toate măsurile necesare unei activități eficiente și statutare. Recomandăm să urmăriți permanent informațiile apărute pe site-ul nostru http://www.uzpr.ro
Expoziția de fotografii „Un colț necunoscut al Europei: Ohrid din Macedonia” cu prilejul Zilei Indepedenței Macedoniei de Nord (8 septembrie). Expune Erwin Josef Țigla din Reșița.
Participă Excelența Sa Pavel Dupta, Consul Onorific al Republicii Macedonia de Nord la Timișoara.
Incursiuni muzicale: grupul vocal-instrumental „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas).
10. September 2025, 16:30 Uhr, „Frédéric Ozanam“-Sozialzentrum Reschitza:
Ausstellung „Eine unbekannte Europaecke: Ohrid in Mazedonien“, mit Fotos von Erwin Josef Țigla (Reschitza), anlässlich des Unabhängigkeitstag der Republik Nordmazedonien (8. September).
Mit der Teilnahme Seiner Exzellenz Pavel Dupta, Honorarkonsul der Republik Nordmazedonien in Temeswar.
Musikalische Einlagen: die „Resicza“-Gesang- und Instrumentalgruppe (Koordination: Iuliu Fazakas).
Neobositul nostru ierarh se află la ceas aniversar, prilej de bucurie pentru noi, cei care beneficiem adesea de buna înțelegere a acestuia și, de asemenea, prilej de a transmite gânduri bune și urări alese!
Episcopul Caransebeșului, PS dr. Lucian Mic, cetățean de onoare al orașului Bocșa și al județului Caraș-Severin, s-a născut la 9 septembrie 1970 în municipiul Arad.
Între anii 1987-1992 urmează cursurile Seminarului Teologic Liceal „Episcop Ioan Popasu” din Caransebeş. În anul 1992 a susţinut examenul de admitere la Facultatea de Teologie, secţia Pastorală, din cadrul Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad, pe care a absolvit-o în anul 1996.
Din anul 2001 s-a înscris la cursurile de doctorat la Facultatea de Teologie din Oradea, iar opt ani mai târziu la cursurile de doctorat ale Facultăţii de Teologie din Craiova. În 1990 a intrat ca vieţuitor la Mânăstirea Hodoş-Bodrog din judeţul Arad, în 1991 fiind tuns în rasoforie. În anul 1992 a fost hirotonit diacon, iar apoi preot pe seama Mănăstirii Hodoş Bodrog. Rămâne la Mânăstirea Hodoş-Bodrog până în anul 1994, când a fost transferat de către Î.P.S Sa Nicolae, Mitropolitul Banatului, pe post de preot slujitor la Catedrala Mitropolitană din Timişoara.
În anul 1995 a fost numit stareţ al Mânăstirii „Izvorul Miron” Româneşti din judeţul Timiş de către Înaltpreasfinţitului Părinte Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului. În anul 1998 a fost tuns în monahism cu numele Lucian la Mănăstirea „Izvorul Miron” Româneşti, iar un an mai târziu a fost hirotesit Protosinghel şi numit Exarh al mânăstirilor din Arhiepiscopia Timişoarei, iar în ianuarie 2000 a fost hirotesit Arhimandrit. În septembrie 2000 a fost ales Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei cu titlul „Lugojanul”, iar la data de 1 octombrie 2000 a fost hirotonit întru arhiereu, la Catedrala Mitropolitană din Timişoara.
Odată cu vacantarea scaunului episcopal de la Caransebeş, prin numirea în funcţia de Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului a Preasfinţitului Părinte Dr. Laurenţiu Streza, în 8 februarie 2006 a fost ales Episcop al Caransebeşului, iar în 26 februarie 2006 a fost instalat ca Episcop al Caransebeşului în catedrala Episcopală „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” din Caransebeş. Odată cu numirea ca Episcop al Caransebeşului, Preasfinţia Sa a hirotonit clerici şi activează ca profesor de Tipic şi Liturgică la Seminarul Teologic Liceal „Episcop Ioan Popasu” din Caransebeş şi ca lector la Facultatea de Teologie din Caransebeş, a târnosit altare noi şi a vizitat toate parohiile Eparhiei.
A târnosit şi a deschis spre oficierea cultului divin public demisolul Catedralei Episcopale „Învierea Domnului” din Caransebeş şi a reluat lucrările de construcţie la noua Catedrală Episcopală din Caransebeş, obţinând fonduri concretizate în finalizarea zidirii locaşului de cult şi acoperirea acestuia cu învelitoare de cupru, urmând ca în acest an să se poată săvârşi serviciile divine publice în noua catedrală.
A mutat într-un sediu nou Seminarul Teologic din Caransebeş, unde cadrele didactice şi elevii seminarişti beneficiază de săli de cursuri moderne, cămin şi cantină nou amenajate şi utilate la standardele actuale. A reamenajat Centrul Eparhial, a mutat întru-un sediu nou magazinul Diecezana din Caransebeş şi a inaugurat o seamă de magazine de obiecte bisericeşti în cuprinsul Eparhiei. A înfiinţat la Centrul Eparhial ateliere de croitorie bisericească, de pictură bisericească bizantină şi a retehnologizat atelierul de lumânări al Eparhiei, amenajându-le în complexul eparhial spaţii special destinate pentru desfăşurarea activităţii în condiţii propice.
A organizat şi a sprijinit numeroase manifestări culturale din cuprinsul Episcopiei Caransebeşului. A reactivat apariţia Calendarului Românului şi a publicat un volum dedicat Ierarhului „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş 350 de ani de la trecerea în veşnicie”. A mai publicat în colaborare cu doamna lect. dr. Mihaela Vlăsceanu şi domnul prof.dr. Petru Bona o monografie dedicată Catedralei Episcopale Sf. M. Mc. Gheorghe din Caransebeş, precum şi o carte care prezintă parte din activitatea Episcopului Elie Miron Cristea (1910-1919). A relansat tradiţia conferinţelor teologice de larg interes cu invitaţi din lumea bisericească, dar şi din lumea oamenilor de cultură laici. A scris numeroase articole, note şi comentarii în revistele şi publicaţiile bisericeşti.
Activitatea socială s-a concretizat prin înfiinţarea, în colaborare cu mai multe instituţii, Centrului de servicii sociale „Sf. Vasile cel Mare” din Caransebeş şi a demarat noi proiecte sociale care se află în curs de desfăşurare. De asemenea s-au încheiat parteneriate de colaborare cu mai multe ONG-uri din judeţ, dar şi cu diverşi furnizori de servicii sociale ai administraţiei locale.[1]
Preasfințitul episcop Lucian acordă o atentă importanță tinerilor și, printr-un excepțional act managerial, au luat naștere în eparhia Caransebeșului o seamă de activități cu tinerii, organizate prin nou înființatele Centre de tineret și Centre Catehetice.
De asemenea, din postura de președinte al colectivului redacțional, PS dr. Lucian a schimbat fața periodicului de cultură și spiritualitate „Foaia Diecezană”, transformând-o într-o revistă atractivă, modernă, cu pagini color și informații de interes local, regional și național, oglindind frumoasa și bogata activitate a Eparhiei Caransebeșului.
Dintre volumele care-i poartă semnătura amintim: Sf. Iosif cel Nou de la Partoș. 350 de ani de la trecerea în veșnicie.- Caransebeș: Editura Diecezană, 2006; Catedrala Episcopală Sf. Mare Mucenic Gheorghe din Caransebeș (coautor).- Timișoara: Marineasa, [2007]; Mărturisire și devenire în Episcopia Caransebeșului: studii de istorie bisericească.- Editura Episcopiei Caransebeșului, 2010; Parohiile Eparhiei Caransebeșului (coautor).- Editura Episcopiei Caransebeșului, 2012; Repertoriul troițelor și crucilor din Eparhia Caransebeșului (coautor).- Caransebeș: Editura Diecezană, 2013.
Referințe: Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2000 – 2009/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2009 (Bocșa – istorie și cultură); Cărășeni de neuitat XVIII/ Petru Ciurea și Constantin Falcă.- Timișoara: Eurostampa, 2012; Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2009 – 2014/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2014 (Bocșa – istorie și cultură); Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2014 – 2018/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2019 (Bocșa – istorie și cultură); Bocșa culturală. Anul XXII, nr. 3 (114)/ 2021; Bocșa culturală. Anul XXIII, nr. 4 (119)/ 2022;„Bocșa, un oraș ca o poveste. Vol. 2: Oameni, locuri, fapte din Bocșa de ieri și de azi”/ Gabriela Șerban, Reșița: TIM, 2023 (Bocșa, istorie și cultură; 64) ș.a.
PS Lucian nu este doar ierarhul cetățean de onoare al Bocșei, ci este un veritabil prieten și păstor al locului! Bocșenii se bucură adesea de prezența sfinției sale, de povețele acestuia, de mângâiere la ceas de durere și sprijin la ceas de necaz. Bocșenii îl au adesea sfătuitor și, nu de puține ori, balsam în momente de deznădejde. Acesta este ierarhul nostru: harnic și neobosit! Cald și înțelegător!
La mulți ani, Preasfințite Părinte Episcop! Îl rugăm pe bunul Dumnezeu să vă țină sănătos și vrednic mulți și binecuvântați ani, să ne bucurăm în continuare de momente alese, și aici la Bocșa, în preajma și cu binecuvântarea sfinției voastre!
Gabriela Șerban și echipa „Bocșa culturală”
[1] Extras din Expunerea de motive la proiectul de hotărâre privind acordarea titlului de „Cetăţean de Onoare al judeţului Caraş-Severin” Preasfinţitului Părinte Lucian Mic, semnată de inițiator, preș. Sorin Frunzăverde, Hotărârea Consiliului Județean Caraș-Severin nr. 126 din 31.08. 2010.
Serviciul de taxi, așa cum îl știm astăzi, are o istorie lungă și fascinantă, evoluând de la simple trăsuri, la automobile moderne cu tehnologie avansată.
Ideea de a oferi transport contra cost a apărut încă din antichitate. În Roma, de exemplu, existau trăsuri închiriate, dar sistemul era rudimentar și nu era reglementat.
Secolul al XVII-lea a marcat o etapă importantă. În 1605, în Londra, s-au înființat primele hackney coaches (trăsuri de închiriat), care circulau pe străzi și puteau fi oprite de oricine avea nevoie de transport. Acest sistem a fost ulterior reglementat în 1662, numărul trăsurilor fiind limitat și stabilite tarifele. O evoluție similară a avut loc și la Paris.
Apariția motorului cu combustie internă la sfârșitul secolului al XIX-lea a revoluționat industria transporturilor. Primele automobile care au funcționat ca taxiuri au apărut la Stuttgart, în 1897, fiind fabricate de Daimler. Momentul crucial a venit în 1891, odată cu inventarea taximetrului (sau contorului de taxare) de către germanul Wilhelm Bruhn. Acest aparat, care calcula automat tariful în funcție de distanță, a adus transparență și a stabilit standarde clare în domeniu. Denumirea de „taxi” provine de la combinația cuvintelor „taximeter” (taximetru).
În secolul XX, taxiurile au devenit un element esențial al peisajului urban din întreaga lume. În anii ’20, automobilele special concepute pentru serviciul de taxi, precum celebrul „Checker Cab” din New York, au început să domine. În anii ’40, sistemele de comunicare radio au fost introduse, permițând dispeceratelor să aloce curse șoferilor mai eficient. Începutul anilor ’90 a adus tehnologia GPS, care a îmbunătățit semnificativ navigația și gestionarea flotelor.
Ultima și cea mai mare transformare a venit cu apariția smartphone-urilor și a aplicațiilor de ride-sharing la începutul secolului XXI. Companii precum Uber și Lyft au creat o platformă prin care șoferii privați pot oferi servicii de transport, concurând direct cu taxiurile tradiționale. Această evoluție a schimbat fundamental modul în care oamenii comandă și plătesc pentru curse. Astăzi, taxiurile și serviciile de ride-sharing coexistă, iar concurența continuă să stimuleze inovația, de la mașini electrice până la mașini autonome.
Taximetria în România are o istorie la fel de bogată, aceasta fiind marcată de evoluția politică și economică a țării. Primele forme de transport public contra cost au apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în marile orașe în special în București. Ca și în Europa, acestea erau inițial trăsuri trase de cai, numite „birje” sau „calești”. Ele staționau în locuri publice, precum piețe și gări, și puteau fi închiriate pentru curse scurte. Odată cu modernizarea societății românești, a apărut și automobilul. În anii ’20, primele automobile folosite ca taxiuri au început să circule pe străzile Bucureștiului și ale altor orașe. Acestea erau, de obicei, modele europene, precum Fiat sau Renault, și au înlocuit treptat birjele. În această perioadă, serviciul era mai degrabă un lux, accesibil unui segment restrâns al populației. După al Doilea Război Mondial, taximetria a intrat sub controlul statului. Flota de taxiuri a fost naționalizată, iar numărul și tipul de mașini au fost strict reglementate. În anii ’60-’70, cele mai cunoscute taxiuri erau cele de tip Dacia 1300 sau Renault. Șoferii erau angajați ai statului, iar tarifele erau fixe și mici, stabilite de autorități. Serviciul era organizat prin intermediul dispeceratelor, iar mașinile staționau în locuri publice desemnate. Revoluția din 1989 a adus schimbări majore. Taximetria a fost liberalizată, iar acest lucru a dus la o explozie a numărului de șoferi și de mașini. Oricine își putea cumpăra o mașină și obține licență. Această perioadă de tranziție a fost marcată de un control mai redus, ceea ce a dus la probleme precum tarifele negociate „la geam”, un comportament adesea neprofesionist și servicii de o calitate îndoielnică. Tot în anii ’90, au apărut și primele firme de taxi private, care au încercat să profesionalizeze serviciul. În ultimii ani, piața a devenit mai competitivă și mai reglementată. Apariția aplicațiilor de ride-sharing (cum ar fi Uber, Bolt și Free Now) a adus o nouă eră, caracterizată prin tarife transparente, plata online și evaluarea șoferilor de către clienți. Companiile de taxi tradiționale au fost nevoite să se adapteze, lansând și ele propriile aplicații și modernizând serviciile pentru a ține pasul cu concurența. În prezent, piața de transport alternativ este foarte dinamică. Coexistă atât firme de taxi cu tradiție, cât și platformele de ride-sharing, iar reglementările se adaptează constant la această nouă realitate.
Constantin VLAICU/UZPR
Fotografia prezentată este una istorică, realizată în perioada interbelică, aproximativ în anii ’20. Perioada coincide cu începuturile taximetriei, așa cum se precizează și în articol. În acest context, fotografia poate fi considerată o fărâmă din istoria transporturilor, respectiv a taximetriei și a turismului în România, în mod special a transportului turistic din stațiunea Băile Herculane. Se poate observa o flotă de taxiuri prezente în fața gării din Herculane, pregătite să preia turiștii sosiți cu trenul, pentru a-i transporta în stațiune. În prim-planul imaginii este Nistor Guleran (Păviloane), din Mehadia, putem să-l numim pionier al taximetriei locale, lângă mașina sa Chevrolet National Torpedo.
Fotografia face parte din arhiva personală a domnului Doru Bocicariu, din Mehadia, descendent al protagonistului imaginii.
Interviu: Gheorghe Țunea Pîrvovanu – ing. Dorin Bălteanu
Interviu realizat cu omul de cultură Dorin Bălteanu, din Băile Herculane, cu ocazia efectuării concediului de odihnă în stațiunea lui Hercule !
G.Ț.P. – Bună ziua, domnule inginer Dorin Bălteanu ! Încă dintru început, vă rugăm să ne spuneți cum trăiți viața de zi cu zi, din punct de vedere social, dar mai ales spiritual ?
D.B. – Este o întrebare care-mi trezește multe amintiri și nostalgii având în vedere proaspăta mea calitate de pensionar, dar mai ales, starea sănătății mele care necesită multiple deplasări la Timișoara și București. Activâd cu jumătate de normă, până în februarie 2024, în cadrul Primăriei Băile Herculane, mi-a plăcut să inițiez și să organizez proiecte ce au avut un scop bine precizat: promovarea patrimoniului istoric, cultural, balnear, peisagistic și nu în ultimul rând, arhitectural, al bimilenarei stațiuni de pe Valea Cernei. După ce m-am stabilit la Băile Herculane, acum 27 de ani, am ajuns să cunosc mai bine acest patrimoniu de excepție, pe care l-am considerat de-a dreptul fascinant, hotărându-mă să-mi dedic activitatea promovării acestuia atât în țară cât și peste hotare. Înființarea, în premieră la Băile Herculane, a Biroului de marketing la firma S.C. Hercules S.A., odată cu angajarea mea, mi-a oferit posibilitatea să desfășor activități de promovare a stațiunii la târguri de turism, în cadrul conferințelor și simpozioanelor la care am fost invitat, în presă, televiziune, radio-uri, organizând în același timp programe pentru turiștii sosiți în stațiune: drumeții cu ghid pe așa numitele ”trasee de cură” din jurul stațiunii, excursii tematice, croaziere pe Dunăre, programe de fitness și divertisment.
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România anunță cu profundă tristețe dispariția neașteptată a președintelui Sorin Stanciu.
Jurnalist de calibru, cu o impresionantă experiență profesională, Sorin Stanciu a militat fără odihnă pentru prestigiul UZPR și pentru menținerea organizației pe coordonatele firești ale unei uniuni de creație și de utilitate publică.
Ales în funcția de președinte al UZPR în luna iulie 2024, Sorin Stanciu a contribuit decisiv la vizibilitatea Uniunii, la implicarea UZPR într-o o pleiadă de manifestări, evenimente și proiecte care au reflectat importanța pentru societate a celei mai mari organizații de breaslă din România.
Fidel crezului său, „UZPR suntem noi, toți, egali”, Sorin Stanciu a încurajat puterea decizională a filialelor Uniunii, a păstrat coeziunea organizației și și-a pus puterea și priceperea în slujba UZPR și a membrilor săi din țară și din diaspora.
Sâmbătă, 6 septembrie, localitatea Șopotul Vechi a găzduit cea de-a treia ediție a evenimentului „Noaptea Muzeelor la sate”. Acesta s-a desfășurat în parteneriat cu filiala Caraș-Severin a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). Parte din cuprinsul manifestării s-a derulat la Muzeul Presei Rurale din Banat, situat în incinta Școlii Primare.
Evenimentul a reunit ziariști, foști ziariști și oameni de presă din Banat, prezenți pentru a omagia evenimentul, devenit, la cea de-a treia sa ediție, deja tradițional în Valea Almăjului. Cu această ocazie a fost organizată și o masă rotundă în cadrul căreia s-au purtat discuții despre trecutul, prezentul și viitorul presei locale. De asemenea, un element important în cadrul discuțiilor l-a constituit proiectul înființării unui viitor muzeu dedicat acesteia.
Gazda manifestării, Dr. Dacian Rancu, fiul fondatorului Muzeului Presei Rurale din Banat, de la Șopotul Vechi – prof. Gheorghe Rancu Bodrog, a deschis șirul discuțiilor, urând un bun venit participanților și exprimând dorința de a continua această tradiție lăudabilă de conservare a presei, chiar prin organizarea a mai multor acțiuni de acest gen.
Domnul I.D. Cucu, președintele filialei Caraș-Severin a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), a reafirmat importanța inițiativei de a crea un muzeu al presei bănățene. El a subliniat că Banatul a avut mereu un rol de pionierat în conservarea istoriei presei.
Printre obiectivele principale ale Muzeului Presei din Banat se numără stimularea interesului pentru jurnalism – unul dintre principalele obiective ale viitorului muzeu fiind de a atrage tinerii spre profesia de jurnalist, pe care domnul Cucu o consideră „cea mai frumoasă profesie din lume”.
Proiectul își propune, de asemenea, să păstreze vie istoria presei, arătând că ziarele au fost, de-a lungul timpului, „istorici vii” ai societății.
În privința înființării muzeului, președintele filialei a menționat că se lucrează de mai bine de un an la înființarea acestui muzeu, care va funcționa pe lângă Muzeul Presei Românești, constituit la nivel național. Eforturile sunt susținute de Muzeul Județean al Banatului de Munte din Reșița, care a promis inclusiv asigurarea spațiul necesar.
După înființare, care se dorește a fi cât mai grabnică, se are în vedere organizarea de expoziții itinerante prin toată țara, cu scopul de a prezenta colecțiile și de a promova munca jurnaliștilor.
Domnul președinte a dorit să insiste asupra rolului UZPR și al Clubului de Presă din Caraș Severin, subliniind longevitatea Uniunii Ziariștilor, care a împlinit recent 106 ani, fapt care dovedește continuitate și relevanță. În același context, a lăudat activitatea Clubului de Presă, o inițiativă a colegei sale Dorina Sgaverdea, pe care o consideră o realizare deosebită pentru presa românească. Acest club este o altă modalitate de a păstra vie ideea presei în era tehnologiilor moderne.
În încheiere, domnul Cucu a mulțumit tuturor pentru participare și a subliniat importanța colaborării pentru a continua tradiția presei scrise în contextul digitalizării.
În discursul domniei sale, Dorina Sgaverdea, inițiatorul și coordonatorul Clubului de Presă Caraș Severin, a detaliat evoluția proiectului de a înființa un muzeu al presei în Banatul Montan. Deși ideea a apărut acum câțiva ani, un muzeu informal a fost înființat oficial pe 22 iulie 2020.
Cu această ocazie, a prezentat, în linii generale, orientarea și conținutul muzeului: Muzeul se concentrează pe istoria presei, dar și pe personalitățile și locurile din Banatul Montan. De asemenea, a subliniat că presa nu mai este doar tipărită, iar muzeul trebuie să reflecte și noile tehnologii (online, mobile), chiar dacă se axează mai mult pe istorie și trecut.
Se sugerează că acest tip de muzeu, dedicat presei rurale și locale, este unic în țară, ceea ce ar trebui să motiveze o implicare mai mare a filialei UZPR Caraș-Severin.
În continuare, Dorina Sgaverdea face o distincție între ziariștii „fără ziar” (pensionari) și noua generație, cu o viziune și metode de difuzare diferite. Vorbitorul subliniază efortul de a aduna materiale din colecțiile personale ale foștilor ziariști, din donații din țară și chiar din diaspora. În acest context s-a menționat o donație recentă de ziare de la Sibiu.
Făcând o scurtă analiză a situației presei în provincie, respectiv răspunsul acesteia la noile evoluții sociale și economice, Dorina Sgaverdea a comparat presa din Banatul de Munte cu cea din alte zone, cum ar fi Timișul, unde unii ziariști s-au reorientat, scoțând ziare pentru mai multe comune, semnalând astfel condițiile vitrege în care se desfășoară activitatea jurnalistică.
În continuarea intervenției, Dorina Sgaverdea a prezentat auditoriului o lucrare proprie, respectiv o carte în două volume despre românii din afara granițelor României (diaspora), dedicată reșițenilor de excepție plecați din oraș după declinul industrial. Cartea, purtând titlul ,,Migrăm… Construind și deconstruind lumi, în noi și în jurul nostru”, vorbește despre cercetători la Cambridge și Canada, medici în Germania și profesori la New York, demonstrând că talentele bănățene se regăsesc în întreaga lume. Cartea a fost lansată anul trecut în cadrul Clubului de Presă și este apărută la Editura TIM-Reșița.
În concluzie, Dorina Sgaverdea evidențiază angajamentul într-un efort continuu de a construi un muzeu al presei, bazat pe colaborare, donații și recunoașterea valorii istorice și culturale a jurnalismului local și a personalităților din Banat.
Un alt punct de atracție, în cadrul evenimentului, a fost vizitarea colecției de presă a domnului Iacob Sârbu, care a prezentat publicații importante, demonstrând rolul vital pe care presa l-a avut și continuă să-l aibă în Banat.
Iacob Sârbu, colecționar din Băile Herculane, a fost invitat special la evenimentul de la Șopotul Vechi pentru a-și prezenta o parte din impresionanta sa colecție de ziare, reviste și alte documente. Acesta a început prin a aminti contribuția esențială a regretatului profesor și publicist Gheorghe Rancu Bodrog în evoluția sa, fiind cel care l-a inspirat și l-a îndrumat să devină colecționar, oferindu-i un an și jumătate de mentorat.
Colecția sa, pe care o consideră modestă, dar de o valoare inestimabilă, este axată în special pe istoria Băilor Herculane. Ea include nu doar presă, ci și fotografii, hărți, planșe turistice, obiecte-suvenir și diverse documente.
Deși colecția sa a fost inițial sortită focului, el a reușit printr-un „miracol” să o salveze și să o păstreze. El a subliniat că la Șopotul Vechi a adus doar o mică parte din colecția sa, estimând că reprezintă doar 1-2% din total.
Piese de colecție prezentate: Albume de ziare, ziare vechi și actuale, publicații tematice: a expus revista „Hidrologie medicală și climatologie”, care conține articole despre Băile Herculane, și revista „Flacăra” cu referințe la Băile Herculane. Buletine școlare și alte materiale, între care amintesc câteva dintre titlurile expuse: DRAPELUL, LUMINA, FOAIA DIECEZANĂ, FOAIA POPORULUI, CURIERUL BĂILOR, REVISTA ȘTIINȚELOR ȘI A CĂLĂTORIILOR, REVISTA VÂNĂTORILOR, OLTENIA ECONOMICĂ, și altele.
Domnul Iacob Sârbu a subliniat că este mereu deschis să participe la astfel de evenimente, mulțumindu-i încă o dată domnului Dacian Rancu pentru invitație și ospitalitate.
La rândul său, profesorul universitar dr. Martin Olaru a detaliat eforturile de a crea o colecție permanentă de presă în parteneriat cu Muzeul Banatului Montan, concentrându-se exclusiv pe presa din Banatul de Munte.
Domnul profesor a menționat că până la momentul discursului a reușit să adune 241 de titluri de publicații. Numărul a crescut chiar în timpul evenimentului, datorită donațiilor venite de la Iacob Sârbu și, posibil, de la domnul Rancu.
În colecția Iacob Sârbu, domnul profesor a remarcat, ca fiind de de un interes deosebit, o foaie a I.O.V.R.-ului (Instituția Oficială a Văduvelor și Invalizilor de Război, înființată în anul 1937), revistă apărută în anul 1949, din care aflăm că primul lot de invalizi a fost trimis la Băile Herculane. Acesta a menționat că în arhivele din Caraș-Severin există un dosar valoros cu fișele acestor persoane, completate de către învățători, directori de școli și preoți, ceea ce adaugă un caracter istoric deosebit colecției.
Revenind la proiectul înființării muzeului presei, domnul profesor a amintit colaborarea consistentă cu două imoprtante instituții: Muzeul Județean al Banatului de Munte și Muzeul Regimentului de Graniță din Caraș-Severin, instituții care dețin fonduri bogate de periodice vechi.
Profesorul a mulțumit tuturor donatorilor, de pe întreg cuprinsul județului și chiar din afara acestuia, care au contribuit cu ziare din școli, biserici și alte surse.
Domnul Profesor Martin Olaru a prezentat viziunea sa pentru muzeu și alte atracții legate de acest proiect, precizând că proiectul nu concurează cu Muzeul Presei Rurale al profesorului Rancu, care se axează pe tot Banatul istoric, inclusiv pe publicații din Serbia și Ungaria. Scopul său este de a crea o expoziție permanentă sau itinerantă care să fie găzduită de Muzeul Județean.
El i-a invitat pe participanți să viziteze și celelalte colecții ale Muzeului Presei Rurale din Banat. În finalul intervenției sale, a mulțumit tuturor celor prezenți, inclusiv donatorilor, și și-a exprimat dorința pentru o colaborare excelentă în viitor.
Sesiunea de comunicări și discuții pe marginea presei, fiind doar una dintre secțiunile evenimentului, nu a încheiat manifestarea. Grupul jurnaliștilor a continuat cu vizitarea celorlalte muzee din Țara Almăjului, participante la proiectul ,,Noaptea Muzeelor la Sate”:
– Colecția privată de arheologie și etnografie ,,Almăjul”, aparținând lui Gheorghe Rancu Bodrog, din Șopotul Vechi.
– ,,Casa memorială – Muzeu Novacovici Gârbovăț”, înființată în memoria preotului profesor Romulus Novacovici (1897-1929), ctitor și director al Gimnaziului ,,Principele Carol” din Bozovici (1922).
– Muzeul satului din comuna Eftimie Murgu.
– Muzeul Sătesc „Almăjul, Vatră Strămoşească”, Bozovici.
În concluzie, asemenea edițiilor anterioare, evenimentul din acest an a oferit din nou ocazia de a explora universul bogat al istoriei și culturii rurale. Succesul evenimentului, reflectat prin numărul tot mai mare de vizitatori, subliniază importanța promovării și valorificării potențialului cultural-tradițional al comunităților noastre.
Prin eforturi comune, prin parteneriate în genul celui cu UZPR, putem promova și menține viu imensul potențial cultural-tradițional al ruralului, asigurându-ne astfel că moștenirea sa prețioasă va fi transmisă generațiilor viitoare.
Ideea implicării Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, prin filiala Caraș Severin, în acest proiect, constituie un element pozitiv, contribuind prin mediatizare la facilitarea atingerii obiectivelor acestei manifestări, expunerea mediatică fiind esențială pentru a atrage un public mai larg și pentru a valida importanța inițiativei. În plus, un element important în cadrul acestui concept de identitate cultural tradițională l-a avut mereu și presa rurală, identificându-se în contextul de față, chiar cu scopul final al acestui proiect, respectiv de a pune în valoare spațiul rural. Mai mult, această implicare nu doar că ajută proiectul, dar poate contribui la revitalizarea și profesionalizarea presei rurale.
Noaptea Muzeelor la sate a dovedit încă o dată că istoria nu este doar despre trecut, ci și despre viitorul nostru comun, o sărbătoare a identității noastre.
Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin
Galerie foto (prezentare, foto: Constantin Vlaicu, Laurențiu Călinescu):
În vederea bunei desfășurări a activităților, la Școala Gimnazială Răchitova, Primăria – după cum ne spunea primarul Dăncescu Marius Daniel (foto) – s-a preocupat să ofere cele mai optime condiții în desfășurarea procesului de învățământ.
Reabilitarea moderată a Școlii Gimnaziale Răchitova prin PNRR.
Dotarea cu mobilier și echipament IT prin PNRR.
Pentru anul școlar 2025-2026 ne-am pregătit prin curățenia sălilor de clasă, întreținerea curții școlii și a terenului de fotbal unde copilașii se pot juca și alerga liniștiți în timpul pauzelor. De asemenea, am amenajat un mic loc de joacă lângă școală unde copiii se pot bucura de el atât în timpul orelor, cât și după terminarea programului.
A fost asigurat necesarul de lemne de foc pntru întregul an școlar, acestea fiind crăpate și așezate la adăpost pentru a fi folosite cu ușurință la centrala termică, pentru încălzirea sălilor de clasă.
Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
Anul școlar 2025-2026 a debutat în școlile și grădinițele din Municipiul Orăștie cu echipamente IT de ultimă generație, mobilier adecvat și materiale didactice necesare desfășurării activităților.
Dotările pentru toate unitățile de învățământ din Orăștie ating o valoare de peste 8,5 milioane de lei.
Un obiectiv important al Primăriei – după cum ne spunea primarul Ovidiu Laurențiu Bălan (foto) – a constat în asigurarea infrastructurii și resurselor tehnologice necesare pentru unitățile de învățământ preuniversitar, cu accent pe zonele defavorizate, permițând accesul elevilor la tehnologie prin laboratoare informatice și echipamente dedicate și de a oferi dotările necesare pentru îndeplinirea standardelor de calitate în sălile de clasă și în laboratoarele și atelierele școlare, inclusiv dotările și echipamentele educaționale specializate pentru elevii cu cerințe educaționale speciale.
Prin proiectul implementat în cadrul PNRR, Componenta C15 – Educație, Primăria Orăștie a prevăzut dotarea tuturor unităților de învățământ din Orăștie: Grădinița „Căsuța cu Povești”, Școala Gimnazială „Dr. Aurel Vlad”, Școala Gimnazială „Dominic Stanca”, Colegiul Național „Aurel Vlaicu” și Liceul Tehnologic „Nicolaus Olahus”, mai exact 128 de săli de clasă, 4 laboratoare de informatică, 12 laboratoare de științe, 14 cabinete școlare, inclusiv cabinete de consiliere și asistență psihopedagogică, de sprijin, logopedice și alte terapii specifice. Astfel s-au dotat:
echipamente IT, precum table inteligente, computere, laptop-uri, sisteme audio, camere pentru videoconferință, routere pentru WiFi și scannere portabile,
mobilier conform normativelor în vigoare, respectiv bănci și scaune antiscolioză, bănci pentru persoane cu dizabilități, catedre, dulapuri și rafturi pentru depozitare, biblioteci, cuiere etc.,
materiale didacticenecesare desfășurării în bune condiții a activității pedagogice, atât la nivel școlar, cât și preșcolar, pentru toate sălile de clasă, cabinetele școlare și sălile de sport,
software dedicatpentru cabinetele de asistență psihopedagogică și laboratorul de fizică al Liceului Tehnologic „Nicolaus Olahus”.
S-a dotat și echipat atelierul școlar de electromecanică, din cadrul Liceului Tehnologic „Nicolaus Olahus”, unde se desfășoară practica elevilor de învățământ profesional și tehnic, care asigură și formare în sistem dual. Tot în cadrul aceleași unități de învățământ profesional și tehnic, s-a dotat și echipat cabinetul de servicii cu dublă specializare, Comerț și Alimentație Publică.
La nivelul Grădiniței „Căsuța cu Povești” s-a înființat o sală pentru activități sportive, unde cei mici vor pune bazele unei creșteri sănătoase.
Tot în cadrul grădiniței, din anul acesta, cei mici vor beneficia de un cabinet de muzică, mobilat și dotat cu echipamente IT (laptop, tablă inteligentă cu suport, boxă inteligentă, sistem de sunet, recorder cu monitorizare, microfoane și căști wireless) și materiale didactice (diverse instrumente muzicale).
Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
Pentru ca noul an școlar să se desfășoare în condiții de siguranță – ne spunea comisarul șef, Nițu Bogdan Gabriel (foto), purtător de cuvânt al IJP Hunedoara – polițiștii hunedoreni, împreună cu celelalte instituții cu atribuții în domeniul siguranței școlare, au adoptat și implementat un plan de măsuri, menit să ofere un climat optim pentru desfășurarea procesului educațional. Pentru siguranța elevilor și a cadrelor didactice au fost adoptate mai multe măsuri pentru fiecare unitate de învățământ. Au fost reactualizate panourile informative din unitățile de învățământ, cu numerele de urgență 112 și 119, precum și cu datele de contact ale polițiștilor de proximitate. S-au verificat semnalizările rutiere din zonele școlilor, fiind sesizate autoritățile locale pentru remedierea deficiențelor constatate. Polițiștii rutieri din județ au efectuat controale la vehiculele destinate transportului elevilor, verificându-se licențierea, inspecțiile tehnice și asigurările obligatorii, iar conducătorii auto și coordonatorii de transport au fost instruiți cu privire la respectarea legislației. Polițiștii structurilor de ordine publică au evaluat situația pazei unităților școlare, conform Legii nr. 333/2003, iar școlile din întreg județul au fost incluse în itinerariile de patrulare auto și pedestră, cu puncte obligatorii de staționare la orele de sosire și de plecare ale elevilor. Pe tot parcursul anului școlar vor fi derulate activităţi de popularizare a legislaţiei în școli, pentru conștientizarea elevilor cu privire la consecințele şi răspunderea în cazul săvârșirii de infracţiuni sau contravenții și necesitatea manifestării unui comportament adecvat, astfel încât să se respecte regulile de conviețuire socială, pentru ca aceștia să nu fie expuși fenomenului infracțional. De asemenea, pe parcursul anului școlar 2025-2026, polițiștii vor continua trei campanii de prevenire importante: „Dorințe îndeplinite la vârste potrivite”- prevenirea violenței școlare, a abuzului și a exploatării minorilor, „FII INdependent!” – prevenirea consumului de droguri și reducerea riscului de victimizare a minorilor și „Selfie-ul pe tren nu ia like-uri, ia vieți!” – prevenirea accidentelor produse prin imprudență în zonele feroviare.
Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
– Într-un interviu acordat revistei „Formula AS” vorbeați cu mare drag despre casa dvs., aflată într-un sat din apropiere de București, o casă din lemn, adusă din Maramureș, și despre grădina din jurul ei, de care vă ocupați împreună cu soțul dvs., fotoreporterul George Dumitriu. Un mic rai pe pământ, darnic în tihnă sufletească și frumusețe. Ce vă fac florile pe căldura necruțătoare a acestei veri? Începem interviul cu ele, pentru că refugiul în natură, la margine de oraș, a devenit o soluție de viață.
– Tocmai acum am ieșit din iazul sălbatic din curte, m-am răcorit, înotând cu pești și broscuțe, însoțită de o libelulă uriașă, albastră ca cerul, înconjurată de florile mov ale liliacului de vară, sub sălciile plângătoare. Da, natura este un refugiu! Și atât de ușor de creat! Când ne-am mutat aici, acum 13 ani, terenul nostru a fost un câmp deschis. Iarbă uscată. Niciun copac. Acum este o oază de verdeață! Un biotop bogat, creat de noi, unde s-au instalat tot feluri de păsări – pițigoi pungari, sticleți, mierle galbene, pescărași albăstrui –, și tot felul de polenizatori: fluturi, bondari, pentru care am creat condiții. Avem și șopârle, șerpi, țestoase de apă… Înainte de a construi, deja înfipsesem în pământ bețe de salcie, de soc, de orice plantă care se prinde ușor în pământ, în ideea de a crea un microclimat. Am săpat un iaz pentru udat. Am adus plante care filtrează apa, astfel încât să nu se mai clocească, de la căldură, cum a fost la început. Astăzi înot în acest iaz în fiecare zi. Cine își poate permite „piscină” în curte?
La baie, în iazul sălbatic
Mărturisesc că noi am pus mai multă energie și suflet în grădină, decât în casă! La un moment dat, chiar l-am certat pe soțul meu: „Casa abia a fost pusă pe picioare, nu avem nimic amenajat, dormim pe o saltea în pod, și tu cheltui o grămadă de bani pentru pomi și plante ornamentale”. Mi-a răspuns, gândesc acum, cu înțelepciune: „În curte trăim – casa e doar un adăpost”. Și imediat am simțit câtă dreptate are! Trăisem deja câțiva ani la țară, dar rămăsesem cumva cu ideea asta „nemțească” în creier…
„Borcaniada” de vară
– Cum arată o zi în grădină și în ce se măsoară câștigul ei?
Noi doi pe terenul gol, înainte de aducerea casei din Maramureș
– Cu nimic nu se măsoară ceea ce trăim noi aici! Plimbatul de dimineață, desculți prin iarba umedă, în halat, cu o ceașcă de cafea în mână. Mai fac un pas și pup un boboc de trandafir pe nas, adulmec o floare de liliac (îmi urcă și o furnică în nară – mă gâdilă și ce nostim e!), apar motăneii noștri – unul alb, unul negru – mieunând de bucurie, aleargându-se veseli pe covorul naturii atât de verde. Nu e gazon, ci iarbă românească, tunsă de mine, cu un aparat fără fir și fără zgomot. Adun agrișe, coacăze, mure, fructe de mahonie sau smochine, fac compoturi fără zahăr, dulceață sau sos de mere (o rețetă germană: Apfelmus), apoi din bogăția de petale de trandafiri fac și apă de trandafir și oțet parfumat; mai prepar limonadă de lavandă, pun plante la uscat pentru ceaiuri, adun mirodenii – căci totul e la îndemână. Îmi place „borcaniada” mea de vară, pentru iarnă: fac suc de roșii, castraveți murați, am învățat să pun toate legumele și fructele fără conservanți, doar cu sare – cum s-a făcut de mii de ani aici. O „știință” atât de simplă – dar cine mai știe asta în Occident? De-ar fi mai conștienți românii de comoara asta pe care o dețin – tradițiile din moși-strămoși, pe care nu trebuie sub nicio formă să le lase să piară! Seara, stăm de vorbă la masa de butuci, observăm zborurile libelulelor, ale liliecilor sau rândunicilor sau bem un vin pe prispă, mai ascultăm o muzică bună sub stele, desigur, nu prea tare… Natura dă și cere liniște.
– Iubitorii de plante vorbesc despre o comunicare cu ele. Vi s-a întâmplat și dvs. să stați de vorbă la o cafea, cu un trandafir?
– Desigur! Și nu doar cu unul! Din luna Mai până în Iunie avem o explozie de trandafiri în toate culorile. Toate înmulțite de noi! Florile sunt copiii mei. Am nevoie de ele, le iubesc și nu le rup pentru a le pune în vază. Ca să bem cafeluța împreună, mă duc în vizită în fiecare dimineață printre tufe și le vorbesc.
Întoarcere în rai
– Este oare, natura, așa cum se spune, o pavăză contra neliniștii din lumea în care trăim? Se opresc amenințările ei în iarba grădinii?
Căsuța noastră
– Da, oaza noastră verde mă ajută mult să mă desprind. Să opresc caruselul grijilor care se învârte din ce în ce mai tare și mai amețitor, mai ales în ultimul timp, începând de la pandemie, până la războiul aflat la o aruncătură de băț distanță de noi – toată nebunia asta cu manipularea prin mediile sociale, ambițiile de restructurare a puterii în lume, de către cei care nu se satură să își facă plinul niciodată… Îmi permit câteodată să nu mă uit la știri. Prefer să mă plimb printre flori, ascult cântecul „imnul iubirii” și îmi încarc bateriile. Mă relaxez chiar și prin munca în curte. Căci totul este făcut cu dragoste! Când tăiem copaci pentru lemne, soțul meu îmi spune: „Cu tine mai construiesc o casă!”
– Dacă nu considerați întrebarea prea intimă, cum arată o zi din viața dvs.? Cum vă apărați de caniculă? Sunt oameni care se plâng de depresii din cauza ei.
– De obicei, plec de acasă la 7 și mă reîntorc la 19. Pierd cam 4 ore pe zi pe drum. Dar în tren, mă uit la știri și intru pe platformele online, unde distribuim sarcinile pentru redactorii ziarului nostru din toată țara. Când ajung la redacție, mă leagă diverse treburi de masa de scris, și asta cam până pe la ora 14. Atunci se trimite ziarul la tipografie și urmează să fie distribuit cu trenul și prin poștă, în toată țara. După-amiază, am timp să scriu sau merg la întâlniri, conferințe, fac interviuri, merg la recepții, uneori, și seara. Ajung acasă obosită frântă, fiartă în suc propriu de la căldură, supărată de întârzierile trenului, cu picioarele umflate…, dar ajung într-o altă viață! E ca și cum aș ajunge în rai.
Cu motanul la udat
Cum ne apărăm de caniculă? Nu avem aer condiționat, și totuși avem în timpul zilei cu 10 grade mai puțin decât afară! Noaptea ținem ferestrele larg deschise. Biotopul nostru ne ajută, avem multă vegetație și un microclimat prielnic. Și în casă totul e natural: pereți din lemn de stejar, groși de 15 cm, izolați cu pământ și lambriu, acoperiș din șindrilă, izolat cu saltele de cânepă. Cât de bine ne simțim aici, ne dăm seama numai atunci când ajungem undeva, la un hotel: aer închis, miros de covoare, energie electrostatică…
„România a progresat în ultimul timp enorm”
– În publicația pe care o conduceți, cotidianul de limbă germană din România „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien”, sunt multe reportaje din țară, semnate de dvs. Cum vi se par zonele în care ajungeți: civilizate, prospere? Vi se pare că a progresat România în ultimii ani? Tradiție mai există?
Sălbăticie cu flori
– România a progresat în ultimul timp enorm! Vedeți cât de curate sunt pădurile și șanțurile de când există programul Returo! La noi în sat, chiar s-a oprit fenomenul enervant cu muzica tare, în weekend. Se pare, cu timpul, că legile au efect. Sigur, mai e de lucru: când văd oameni care ard deșeurile sau vegetația pe câmp sau în șanțuri, mă apucă disperarea. Câte incendii de vegetație se nasc prin asemenea neglijență!!! Sau pocnitorile și artificiile de la petreceri – o teroare, nu doar pentru noi, cât mai ales pentru pasăret și animăluțe – unele mor de stres! Pe de altă parte, există mult progres în toată țara, vizibil și invizibil. Am făcut de curând un interviu cu un neamț care are de 19 ani o afacere cu viticultură și agricultură bio în Băgaciu, județul Mureș. El a remarcat o importantă schimbare de mentalitate în ultimii ani. În trecut, oamenii de afaceri țineau totul secret, nimeni nu îți dădea un sfat, o informație – acum, s-a dezvoltat o comunitate care îți oferă tot felul de sfaturi de expertiză, prin grupuri de Whatsapp, deci, a apărut o transparență exact cum se practică și în Occident. Se implică în aceste comunități pe rețelele de socializare oameni din agricultură, din știință sau, pur si simplu, oameni care doresc să ajute pe concetățenii lor ca să aibă succes, le trimit poze, filmulețe etc. A apărut o bunăvoință și o dorință sinceră de a ajuta, inexistentă în trecut! Neamțul din Băgaciu povestește că așa s-a recuperat expertiza despre cultivarea sfeclei de zăhăr, pierdută de 25 de ani, fiindcă din vreo 20 de fabrici de prelucrare, au mai rămas în România doar două.
Paradis
Un alt exemplu este angajamentul societății civile pentru patrimoniu sau turism sustenabil „Via Transilvanica” (un traseu de drumeții prin toată țara, prin sate, amenajat de voluntari) – este un proiect exemplar, 100% românesc. Sau rezervația morilor de lemn din Rudăria (Eftimie Murgu) – am făcut de curând un reportaj acolo. Potențialul pentru zonele rurale crește cu astfel de inițiative, mai ales când se combină agricultura sustenabilă, protecția patrimoniului, turismul și tradițiile locale. Tradițiile sunt încă vii aici, nu sunt un spectacol doar pentru turiști. În Maramureș, lumea poartă port popular la biserică, pentru că așa vor localnicii. Se poartă cu toc în loc de opinci, mă rog, dar tradiția tot s-a păstrat. Și tradiția nemților sau a grecilor sau a lipovenilor din România trăiește, chiar dacă o mare parte din grupurile lor de dans sunt tot români sau oameni de altă etnie. Și de ce să nu fie așa?
„Tu mai sărac, viața mai frumoasă”
– Este posibilă o comparație între România și țara dvs. de origine, Germania? Vă pare uneori rău că ați plecat? De fapt, ce v-a determinat să rămâneți aici?
Bucurie și muncă
– Nu mi-a părut rău niciodată că am venit în România! M-am desprins total de viața din Germania. Dar mă uit câteodată la filme documentare și observ un trend foarte interesant, o nișă care se dezvoltă din ce în ce mai mult acolo: oameni care trăiesc într-un „tiny house” (o casă foarte, foarte mică), într-o rulotă sau într-o mașină amenajată cu puțin spațiu și fără lucruri inutile, dar în mijlocul naturii. Unii chiar vor să se mute permanent la un camping, și vara, și iarna. Alții se plimbă prin lume cu rulota și lucrează prin internet. Nu fac mulți bani, dar se descurcă cu puțin, e o nouă filosofie de viață. Aventura și libertatea sunt răsplata. Trendul nu îi prinde doar pe tinerii aventuroși, ci și pe batrânii cu pensie mică, însă destupați la minte. „Downsizing” se numește acest trend, „descreștere”, adică să încerci să devii mai „sărac”, dar viața să-ți fie mai frumoasă. Să reduci averea materială la aproape de zero. Să nu mai acumulezi aiurea. În Germania o astfel de viață e foarte greu de realizat, există multe piedici administrative: n-ai voie să locuiești atât de simplu, de minimalist, există multe reguli de cum trebuie să fie o casă…
Pe mine, însă, m-a prins trendul de „downsizing” de mult timp, înainte de a fi un trend. Mă enerva să am mereu grijă de lucruri, să fac curat în toate camerele, să fiu sclavul casei sau al banilor. Am locuit șase ani într-o vilă, a fost o experiență, dar acum consider că trăiesc mult mai bine chiar cu o fracțiune din salariul de atunci.
Și casa noastră maramureșeană e foarte mică și simplă. Inițial, oamenii din sat nu au crezut că vom locui în ea permanent.
Osiris și Steluț
Ce m-a determinat să rămân în România? Totul! Sufletul! Colțul nostru de rai, soțul meu, care este foarte legat de România, apoi activitatea noastră și viața frumoasă de aici, chiar dacă există și probleme…, însă oriunde există și probleme, doar că altele.
Bineînțeles, în anii petrecuți în România am avut și multe situații ciudate sau chiar foarte haioase care m-au confruntat cu diferențele dintre cultura sau gândirea germană/occidentală și cea românească. Am scris o carte cu glose (adnotări) pline de umor, despre aceste „ciocniri”. Cartea e foarte amuzantă, mai ales pentru cei care cunosc ambele țări, am primit mult feedback la ea și am câștigat chiar un premiu de literatură în Germania. Cartea e în limba germană, dar se vinde și aici, în librăriile de limbă germană (titlul cărții este: „Das gibts doch gar nicht!”/ „Nu se poate așa ceva!”). Povestesc și mult despre viața la țară, despre cum am învățat să mă descurc sau cum am învățat limba română, cu toate trăznăile pe care le-am spus la început… Am continuat să scriu astfel de povești până azi, ele apar în ADZ săptămânal, în weekend.
„Ne permitem profunzime”
– Ziarul pe care-l conduceți este în mare progres: are tot mai mult un caracter european, oferă informații la zi și sinteze pe care nu le găsești în presa autohtonă. Cum vă descurcați cu vânzarea lui? În România, difuzarea presei e pe butuci!
La prezentare de carte în Sibiu
– Suntem într-un fel fericiți, pentru ca ADZ-ul este subvenționat de Forumul Democrat al Germanilor din România. Atâta timp cât Forumul consideră că ziarul este de valoare, atât timp vom și exista. Nu avem cum să ne autosusținem pe piață. Mai ales, cum spuneți dvs., există mari probleme cu distribuția, cu poșta. Poșta e din ce în ce mai scumpă, au redus personalul, sunt sate și chiar orașe mari în care ziarul nostru, tipărit zilnic, ajunge ca un pachet, o dată pe săptămână! De aceea, le oferim abonaților, în plus, și versiunea electronică (PDF). Avem și pagină de internet (www.adz.news).
Pe de altă parte, ADZ-ul există din anul 1949 (atunci, sub titlul „Neuer Weg”) – este singurul ziar de limbă Germană din sud-estul Europei și chiar cu câteva săptămâni mai vechi decât NATO (!). Așa ceva nu se măsoară în cifre de vânzări. Conținutul nu se adresează doar minorității germane, ci tuturor celor care vor să citească în limba germană despre România. Noi încă ne permitem profunzime! Nu urmărim acest trend, cu articole cât mai scurte și scandaloase. Am avut articole care au fost luate ca bază pentru un curs la universitate, de exemplu, despre fake news. După aceea, studenții au participat la un simpozion în Germania. Am avut colaborări cu Facultatea de Filologie, secția Germană, din București, cu subiecte interesante, interculturale; de exemplu, studenții au realizat interviuri cu trei mame despre diferențele existente în educația copiilor din România, Germania și Austria, sau despre predarea limbii germane în România. În curând, lansăm o nouă colaborare cu Institutul Goethe: un podcast despre cărțile pentru tineret, tot în limba germană, cu subiecte care sunt semnificative pentru societate: mobbing, migrație, fake news, schimbarea climatică, lecții de istorie, precum al doilea război mondial, cu holocaustul… Ideea principală este să îndemnăm tineretul să citească în limba germană, și asta este o educație interculturală.
„Sunt un optimist incurabil”
– Credeți că presa va supraviețui internetului? Dumneavoastră din ce vă trageți motivația și nădejdea? Dar energia?
De vorbă cu trandafirii
– Pe termen lung poate da, poate nu. Cel mai important mi se pare că oamenii trebuie sa citească. Nu doar să încingă telefoanele mobile, căutând prin mediile sociale… Cine nu citește se prostește! Azi, mulți din cei care se consideră ca făcând parte din minoritatea germană trăiesc în familii mixte și într-un mediu înconjurător de români. Și asta e foarte bine! Dar noi trebuie să le oferim o platformă unde să se poată practica limba germană la un nivel înalt, cu o bogăție de limbaj și subiecte diverse, cu glume și jocuri de cuvinte. Pe de altă parte, ziarul nostru poate fi și o platformă de prezentare pentru ei, un mijloc pentru a le întări identitatea și legătura cu comunitatea.
Motivația mea personală vine din bucuria de a face lucruri diverse și cu rost. Nu mut munții din loc, dar simt că activitatea mea e cumva apreciată. Imaginați-vă că am întâlnit odată o doamnă unguroaică, căsătorită cu un sas, care învățase limba germană citind ziarul nostru și care se bucură atât de mult și azi, când îl primește, că zice că înainte de a-l deschide, îl adulmecă! Un articol nu trebuie să miște mulțimile, e îndeajuns dacă câțiva dintre cititori au învățat ceva sau au primit un impuls pozitiv. Îmi place jurnalismul constructiv: nu doar să criticăm, ci să prezentăm și ceea ce este bun.
– Cu lumea în care trăim cum vă aveți, Nina May? Se opresc amenințările ei la gardul grădinii dvs. din Periș și la pragul casei de lemn?
– Eu sunt un om optimist incurabil, mă concentrez pe ceea ce este pozitiv. Întorc spatele unde văd ură, deschid inima acolo unde văd iubire. Am un principiu: să fiu întotdeauna parte din soluție, și nu din problemă.
Însă, prima dată când am trăit un timp cumplit a fost la alegerile prezidențiale! Mi-a fost teamă că România poate deveni, brusc, un loc ostil. Sunt un spirit liber, un european convins, n-aș putea să trăiesc în dictatură sau într-o țară izolată. Atunci, grijile chiar m-au urmărit până acasă, nu s-au oprit la poartă, am stat lipiți de televizor și am urmărit discuțiile candidaților. Atunci am scris un comentariu în ziar, în care am făcut o comparație a situației cu schimbarea climatică, referindu-mă la așa-zise „tipping points”, care duc inevitabil la calea de neîntoarcere, dacă sunt depășite…, și am îndemnat pe cititori să meargă la vot, să-și exprime dorința pentru țara lor în mod activ, responsabil, în loc să o lase pradă aventurierilor din politică…
– În final, oferiți-le cititorilor noștri un îndemn de viață.
– Când prind cântecul „Bună dimineața, România” (Radio România Actualități), dau radioul mai tare și vibrez că trăiesc aici… Și îmi zic: România suntem noi! Fiecare poate să facă țara noastră și mai frumoasă! Printr-un gest, printr-o mână de ajutor, printr-un zâmbet – sau chiar printr-o grădină. Plantează un pom azi și mâine sigur te vei bucura!
UZPR CARAS SEVERIN 