Dă clic pentru a accesa wp-1774295579000.pdf

24 martie 2026, ora 16.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

„Iubindu-L pe cel Răstignit, ne îndreptăm spre Sărbătoarea Luminii” (ediția a XIX-a): manifestare ecumenică pregătitoare a marii Sărbători a Învierii Domnului.

Invitați: pr. dr. Ionuț Cătălin Blidar (membru de onoare al Academiei Pontificale, preot-paroh al Parohiilor greco-catolice din Dumbrăvița și Giarmata) și pr. Walther Sinn (preot-paroh al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din Semlac / Arad, și preot evanghelic pentru întreaga regiune a Banatului).

Expoziția de fotografii „Sfântul Mormânt în Ierusalim”, cu fotografii realizate de pr. Petru Berbentia (Biserica Ortodoxă Română Reșița).

 

 

 

24. März 2026, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

„Den Gekreuzigten liebend“ (XIX. Auflage): Ökumenische Vorbereitungsveranstaltung zum Osterfest, mit Pfr. Dr. Ionuț Cătălin Blidar (Ehrenmitglied der Päpstlichen Akademie, Pfarrer der Griechisch-Katholischen Pfarreien Dumbrăvița und Jahrmarkt) und Pfr. Walther Sinn (Pfarrer der Evangelischen Kirche Augsburger Bekenntnisses in Semlak / Arad und zuständig für das gesamte Banat).

Foto-Ausstellung „Das Grab Jesu Christi Jerusalem”, von Pfr. Petru Berbentia (Rumänisch-Orthodoxe Kirche Reschitza).

 

 Revista „Arcadia” și Cenaclul Literar „Virgil Birou”, sub bagheta magică a jurnalistului Mihai Chiper, au fost gazdele unui reușit eveniment prilejuit de Ziua Mondială a Poeziei – 21 martie 2026!

În decorul mirific al Aninei, oameni de cultură din Banatul istoric au adus un emoționant omagiu Poeziei și Cărții, două componente esențiale în viața oamenilor frumoși!

Invitații de onoare ai acestei ediții au fost scriitorii din Pančevo (Serbia): Mariana Stratulat, directorul Casei de Presă și Editură „Libertatea”, Marin Gașpăr, redactorul responsabil al Almanahului „Libertatea” și  Gordana Kovačević. Aceștia și-au prezentat cărțile, volume reprezentative pentru literatura Banatului istoric, iar Gordana Kovačević și-a prezentat volumul de poezie intitulat „În nisipul amintirilor și umbrelor” (Pančevo: Libertatea, 2025).

Valea Almăjului a fost foarte bine reprezentată la acest eveniment, Mihai Chiper, amfitrionul întâlnirii, susținând o veche și frumoasă colaborare cu scriitorii din această „vale a miracolelor”: conf. univ. dr. Florina – Maria Băcilă a supus atenției publicului poezia Lidiei Asandei; profesorul-poet Iosif Băcilă a propus o interesantă incursiune în istoria exegetică a poemului folcloric „Miorița”, dar a și recitat din volumele proprii; Mariana Pâșlea, Mihai Vlădia, Andrei Florin Văscuț, Adrian Borcean și Elena Borchescu au recitat din creațiile proprii, unele chiar în grai bănățean.

Gabriela Șerban a prezentat unul dintre cele mai dragi proiecte ale Bibliotecii „Tata Oancea” din Bocșa – Concursul Județean de Creații Literar-Artistice „Gânduri către Dumnezeu”, aflat la cea de-a 19-a ediție; de asemenea, de Ziua Poeziei, a prezentat și recitat din poemele unei poete bocșence mai puțin cunoscută: Zahara Onel Stanzel.

 Nicolae Preda și „melancoliile ritmurilor clasice” semnate în cel mai recent volum al său de poeme a propus o „Haltă (la) Marga”, iar reșițenii Costel Simedrea și Nicoleta Surdei au recitat din cărțile de poezie deja lansate și cunoscute.

 Gigi Chiran a reprezentat cu cinste Oravița sa culturală și speologică, iar  timișorenii Daniela Văleanu, Daniel Luca și Dumitru Buțoi și-au recitat poemele apărute în revistele prezente.

Lugojenii Laurian Lodoabă și Vasile Gondoci au încântat publicul cu ceea ce știe cel mai bine fiecare: medicul stomatolog Laurian Lodoabă este și un scriitor de succes, iar, de Ziua Poeziei, a recitat din creațiile proprii, dar și-a prezentat și cel mai recent roman: „Nopți albe peste Atlantic. Las Vegas” (București: Eikon, 2025); iar cantautorul Vasile Gondoci a înnobilat evenimentul prin acordurile muzicii folk, amintind versurile regretatului poet bănățean  Ion Ghera.

 De la Orăștie, epigramistul bocșean Valentin David a recitat din poeziile sale, iar Camelia Ardelean, de asemenea, poetă și epigramistă, a recitat și a prezentat revista de cultură și artă „Piedestal” din Deva.

Finalul maratonului cultural din Ziua Poeziei la Anina a aparținut gazdelor: Nicolae Marișescu și Mihai Chiper,  care au recitat din poeziile semnate de regretata Maria Chiper.  

Iată, oamenii de cultură din Anina au reușit organizarea unui excepțional eveniment: o întâlnire a Poeziei cu Proza și Jurnalismul, la masa Prieteniei! De Ziua Internațională a Poeziei Mihai Chiper și „Arcadia” au adunat prieteni – scriitori de prin toate văile Banatului, depășind fruntariile țărișoarei noastre!

Felicitări, „Arcadia”! Felicitări, Mihai Chiper!

 

24 martie 2026, ora 12.00, Galeria Direcției pentru Cultură Caraș-Severin, Reșița:

Expoziție Viorica Ana Farkas (Reșița), membră a Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza”.

 

 

24. März 2026, 12:00 Uhr, Galerie der Kulturbehörde des Kreises Karasch-Severin, Reschitza:

Ausstellung Viorica Ana Farkas (Reschitza), Mitglied von „Deutsche Kunst Reschitza“.

 

 

 

Una dintre misiunile culturale însuşite de către Forumul Democratic al Germanilor din judeţul Caraş-Severin şi de către Asociaţia Germană de Cultură şi Educaţie a Adulţilor Reşiţa este cea de a reaminti iubitorilor de cultură şi spiritualitate personalităţile care s-au născut sau au trăit pe meleagurile Banatului Montan, numele lor fiind trecute în cartea de aur a acestui spaţiu de interferenţe culturale.

De data aceasta să ne aducem aminte de o personalitate aproape uitată în Banatul Montan, dar care s-a născut la Caransebeș. Câteva date biografice despre cel despre cel sărbătorit la 135 de ani de la naștere.

Scriitorul și sociologul René Fülöp Miller s-a născut la Caransebeș, la 17 martie 1891. La 17 ani, tânărul caransebeșan se înscrie la universitatea vieneză pentru a studia chimia și farmacia, având în vedere faptul că familia sa poseda o farmacie în Caransebeș. În continuare studiază la Berlin, Paris și Lausanne.

După primele încercări literare, pașii îi sunt îndrumați de Stefan Zweig. Popasurile sale în spațiul rusesc, în Statele Unite ale Americii, dar și în Asia Mică sunt de bun augur pentru dezvoltarea personală a scriitorului, conducându-l la scrierea unor lucrări importante din acea perioadă.

A fost reporter la conferințele de pace din Geneva în anul 1922 și la Lugano în anul 1924. După o ședere la Hollywood în annul 1930, René Fülöp Miller cutreieră mai multe localități europene.

În anul 1939 emigrează din Norvegia în State, unde devine în anul 1943 cetățean american. Între anii 1950 și 1954 predă în Hanover / New Hampshire din SUA la Dartmouth College cultura rusă și sociologie, apoi din anul 1954 până în anul 1962 aceleași materii la Hinter College din New York. În anul 1962 revine la Dartmouth College în calitate de docent. În această localitate, Hanover / New Hampshire, moare la 7 mai 1963.

A scris și sub pseudonimele Philipp Jakob Müller și René Miller.

Anul acesta, Asociaţia Germană de Cultură şi Educaţie a Adulţilor Reşiţa a marcat împlinirea a 135 de ani de la nașterea lui René Fülöp Miller printr-un plic filatelic ocazional şi o ştampilă adecvată.

Despre cel comemorat, regretatul critic literar Cornel Ungureanu, președintele Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România, scria în revista „Orizont” în numărul din 15 septembrie 1994 următorul articol, pe care îl reproducem în continuare.

 

Alte migraţii.

René Fülöp Miller – Fuga, întoarcerea, amintirile

 

1. Născut în Banat, anul de graţie 1891. René Philipp-Müller (sau, mai tîrziu, Fülöp Miller) s-a născut la 17 martie 1891 la Caransebeş, într-o casă care ar putea să-i păstreze memoria: se află în centrul oraşului, n-a fost afectată de succesivele restructurări ale urbei. Centrul oraşului Caransebeş, de altfel, a rămas aproape intact, miniatural pentru  cititorul cărţilor pe care Sorin Titel, Petru Vintilă, Maia Belciu, Horia Pătraşcu, Horia Vasilescu le-au dedicat oraşului. Acolo se află de mai bine de un secol farmacia, farmacia Müller. Müller-ii, care au fost farmaciştii oraşului, au fost păstraţi de memoria locului. De scriitorul, atât de cunoscut în anii douăzeci, în anii treizeci, nu-şi mai aduce nimeni.

Participă la viaţa şi devenirea clanului Müller germani, sârbi, maghiari, români – toate naţiile Banatului istoric. Bărbaţi ai familiei au ocupat mai recent funcţii importante la Reşiţa, au trecut prin întâmplări care au făcut să se cutremure ţinutul, au devenit foarte cunoscuţi printr-o întâmplare sau alta. La Reşiţa sau la Timişoara, în Statele Unite sau în Germania, descendenţii familiei Miller se adaugă, uneori fără grijă pentru cărţile, pentru celebritatea, pentru biografia lui Fülöp Miller, unei legende din Caransebeş.

Horst Fassel a scris primul despre el în Europa postbelică în publicaţiile „bănăţenilor de odinioară”, acum în Germania. (Un amplu articol, Ein vergessener Banater deutscher Autor, René Philipp Müller aus Banat. Un autor german uitat din Banat, a apărut în Beiträge zur deutschen Kultur, Forschungen und Dichtungen, Folge, 3, Freiburg, 1985). Două note, datorate lui Nicolae Boşcaiu şi lui Petru Vintilă, ar fi putut să învioreze curiozitatea faţă de scriitor. Dar René Fülöp Miller era suspect în România ultimelor şase decenii din tot felul de motive. În primul rând, fusese în Rusia sovietică în anii douăzeci, de unde s-a întors cu cărţi de succes. Geist und Gesicht des Bolschewismus, Spiritul şi înfăţişarea bolşevismului, apărută în 1926, rod al cercetărilor, întâlnirilor, experienţelor din U.R.S.S., ca şi Lenin şi Gandhi, apărută un an mai târziu, ca şi Diavolul sfînt. Rasputin şi femeile (1927), cărţi de succes, retipărite în ediţii succesive, traduse în engleză, franceză, italiană aproape imediat după apariţie sunt eretice, ca şi Teatrul rus (scrisă împreună cu Joseph Gregor) – 1931 – lasă impresia unei erezii. Cât de mult a navigat în stânga eşicherului politic scriitorul şi cum a trecut spre dreapta? Fiindcă Führer, Schwarmer und Rebellen, apărută în 1934, ni-l arată bine aşezat pe dreapta. Îl fermecase Hitler? Şi de ce pleacă în State în 1939? Vânat de Hitler, care putea să-i reproşeze cărţile aliniate pe stânga?

Era normal ca rudele din România să rupă legăturile cu americanul care, iată, nici în America tuturor celebrităţilor nu mai era atât de celebru.

 

2. Aventurile şi cărţile unui jurnalist în anii 20. René Fülöp Miller face parte din categoria reporterilor frenetici care, în anii 20, în anii 30, scriu biografii, iau interviuri, colindă lumea în căutarea celebrităţilor şi bibliotecile în căutarea personalităţilor senzaţionale de odinioară. Sunt scriitori care se recalifică, devenind jurnalişti şi jurnalişti care compun de urgenţă cărţi, uneori ajutaţi de prieteni, cunoscuţi, de suporteri care le oferă, pe tavă, ştirile teribile despre cutare vedetă, preot, papă sau revoluţionar. Stefan Zweig, Emil Ludwig, Curzio Malaparte sunt doar trei dintre autorii care au cucerit lumea ca autori care au resimţit pulsul veacului şi provocările noului timp al scrisului. S-au devotat imediatului cu inteligenţă şi cu talent, încercând (uneori) adecvări care i-au trecut, pentru un timp, în penumbră.

Într-un anumit fel, unii dintre ei sunt aventurieri, călătorind în lumile „noi” pe care le propune deceniul al treilea. Cunoscător al limbii ruse (mama, Brancovici, era sârboaică) René Fülöp Miller avea o percepţie a sufletului slav mai acută decât alţi gazetari, scriitori, artişti din Viena anilor 20. Scriitorul va ajunge într-o Uniune Sovietică în care revoluţia arunca documentele aristocraţiei, se despărţea de cărţile celor care aparţineau culturii „clasei stăpânitoare”. Înainte de a-şi scrie cărţile sale, Fülöp Miller salvează arhive care erau în pericol. Se întoarce din U.R.S.S. cu pagini semnate de Dostoievski, Tolstoi, contele (contesa) Narâşkin etc. Uneori mă întreb dacă Amintirile soţiei lui Dostoievski (1925), Jurnalul soţiei lui Dostoievski (1925), Fuga şi moartea lui Tolstoi (1925) Necunoscutul Tolstoi (1927), Jurnalul lui Raskolnikov (1928), Imaginea originară a fraţilor Karamazov (1929), Sub trei ţari. Memoriile contesei Narâşkin-Kurakin (1930) sunt într-adevăr roadele unui efort de documentarist, de iubitor al marii culturi ruseşti, sau ţin de spectacolul ziaristului, de incursiunile jurnalistului, ale luptătorului pregătit să smulgă „duşmanului” încă o carte? Încă un cititor?     

După Teatrul rusesc (scris în l931, împreună cu Joseph Gregor), interesul său pentru Rusia sovietică şi cultura ei coboară către zero. Deşi zonele pe care le investigase, de maxim interes cultural, solicitau un devotament şi o insistenţă de profesionist al cercetării! Deşi în Uniunea Sovietică începea, în anul treizeci, timpul cumplit al interdicţiilor, al deportărilor, al asasinatelor! Ne întrebăm azi de cât credit se pot bucura cercetările lui Fülöp Miller? Fiindcă jurnalistul care este, compilatorul nu rămâne aici – în zona atît de fertilă cultural. Se deplasează către alta, acolo unde oferta succesului e mai mare – mai importantă.

 

3. Baccanala de argint. Dacă deceniul al treilea al lui Fülöp Miller poate fi cunoscut (şi cercetat) pornind de la cărţile, de la articolele, de la mărturiile prietenilor, deceniul al patrulea şi mai ales al cincilea rămân şi vor rămâne multă vreme în penumbră. Ceea ce putem deduce din scrisorile către familia rămasă la Caransebeş (cele din 1928 au fost publicate, în parte, de acelaşi Horst Fassel) e că scriitorul a rămas legat de România atât prin vizite repetate (corespondează şi cu prietenii săi Franz Liebhard, Markovits Rodion, Franyo Zoltan, le fixează întâlniri bănăţene, se pozează cu ei şi cu alţii în Timişoara, dar şi în Caransebeş), îi anunţă că va ţine la cutare post de radio pe data cutare, la ora cutare, o conferinţă. Sau că se va vorbi despre ultima lui carte. Lumea e mai mică, dacă e la Viena sau la Berlin nu înseamnă că mama, în Caransebeş, nu poate să-i audă vocea. Şi să fie mândră de el. Colaborează şi la ziare din Timişoara, Braşov sau Sibiu, şi la Universul. I se traduce Diavolul sfânt. Rasputin şi femeile într-o versiune jalnică, dar nu e supărat foarte tare.

Începând din 1941, între Statele Unite şi România încep să cadă cortinele. Nimeni nu-i dispus să-i ecranizeze cărţile, deşi promisiuni fuseseră. Scrie scenarii, piese de teatru, care îi rămân în sertar. Lumea pare din ce în ce mai întunecată, civilizaţia de consum aparţine „impasului societăţii moderne”.

Prietenii săi din State dispar unul după altul. Moare Hermann Broch, cu care mai avea un dialog coerent – părerile lor despre lumea modernă (despre criza valorilor) sunt convergente. Îşi descoperă cărţile de odinioară şi încearcă acum să-şi amintească de oraşul său natal – de copilărie. Unchiul, Unchiul Gioca, Ursul uriaş sunt însă prozele unei viziuni negre asupra lumii: evocă dezumanizarea societăţii moderne – dezastrul fiinţei. Sunt ultimele documente expresioniste ale secolului XX.

Unchiul Gioca. „Unde a trăit unchiul Gioca sau cum i-a fost viaţa înainte de a se însura cu tuşa Liza nu ştia nimeni din familie. El n-a vorbit niciodată despre asta: de obicei, era atât de zgârcit la vorbă încât era inutil să-l întrebi ceva despre ceea ce n-avea chef să discute. Pur şi simplu, aşa stăteau lucrurile – ce mai era de comentat?  Deşi unchiul Gioca făcea parte din familie de mai mulţi ani, era înconjurat de o aură impenetrabilă de mister.

În momentul căsătoriei sale, era deja perceptor; avea dreptul să încaseze taxele pentru poduri şi târguri. Toţi negustorii şi ţăranii care voiau să treacă podul peste Timiş, cu căruţele lor încărcate de fructe erau obligaţi să plătească taxa oamenilor unchiului Gioca, puşi acolo chiar pentru asta. Femeile ce-şi lăudau marfa prin piaţă, cizmarii şi meşterii tăbăcari, toţi cei care veneau la târg, erau obligaţi să-i plătească unchiului pentru autorizaţie. El îşi încasa partea pentru fiecare kilogram de fructe, pentru fiecare pereche de opinci şi pentru fiecare căciulă vândută.

Prin anii nouăzeci, unchiul a preluat şi toate concesiunile din oraşele apropiate, din zona Bocşei, precum şi premisele marilor pieţe din captala ţinutului. Devenea stăpânul absolut al vieţii comerciale din douzeci şi una de localităţi, cu tot furnicarul lor de negustori şi precupeţe.

Adesea pleca în control şi lipsea săptămâni sau chiar luni de zile. Dar nu aflam nimic despre viaţa pe care o ducea el acolo, prin locurile în care făcea controalele. Aşa că aceste călătorii îl făceau să apară în ochii noştri şi mai ciudat.

Datorită venitului pe care-l avea, în Caransebeș se bucura de mare respect. El deţinea majoritatea banilor de la banca oraşului; făcea parte din comitetele de conducere ale tuturor instituţiilor importante. De decenii, ocupa funcţia de consilier onorific al Primăriei. De câte ori se hotăra ceva important, aprobarea lui era necesară. Dacă lipsea, întâlnirile anuale ale diverselor instituţii şi chiar sesiunile consiliului orăşenesc erau amânate până la întoarcerea lui. În mod obişnuit, membrii comitetelor de conducere sau ai consiliului local veneau la el ca să-i ceară părerea.

Locuia în casa cu două etaje a familiei Brancovici, casă pe care mătuşa Liza a moştenit-o de la bunicul ei. De obicei, musafirii erau primiţi într-un salon spaţios: acolo se luau toate deciziile importante, atât în ceea ce priveşte deciziile de familie, cât şi cele legate de viaţa oraşului. Salonul avea un tapet gri. În mijloc, era o masă lungă, înconjurată de 12 scaune maro, cu spătar drept. Pe peretele opus era un bufet imens din lemn de nuc, cu un cadru masiv de argint.

Această piesă i-a impresionat atât de mult pe locuitorii oraşului nostru încât numeau salonul camera de argint, deşi nu argintul domina salonul. Dar un străin care auzea locuitorii din Caransebeş vorbind despre camera de argint a lui Gioca nu putea să-şi imagineze altceva decât o încăpere căptuşită cu argint.

Nici un musafir n-a văzut vreodată altă încăpere din casă, fiindcă unchiul Gioca trăia într-o izolare desăvârşită. Nimeni n-a putut explica de ce a ţinut acele camere ascunse vederii tuturor şi de ce nimeni n-a încercat să pătrundă misterul camerelor secrete. Căci erau taine de nepătruns care îl înconjurau şi puteai să-ţi imaginezi foarte uşor că personalitatea lui maschează foarte multe taine.

De câte ori îl căuta cineva, unchiul îl întâmpina cu o înfăţişare băţoasă – îi era caracteristică. Îşi punea mâna dreaptă la spate, aşa că, instinctiv, musafirul renunţa să-i întindă mâna. De obicei, unchiul rămânea în picioare tot timpul discuţiei: rareori îşi invita musafirul să ia loc. Redingota lui, încheiată la toţi nasturii, precum şi cravata, înnodată cu grijă, întăreau solemnitatea rigidă a figurii sale şi-i umpleau pe toţi de respect.

Primea pe oricine poftea să-l vadă şi asculta toate doleanţele cu acelaşi interes, cu un aer grav şi răbdător. Dar imediat ce-şi spunea părerea despre problema discutată, întrevederea se încheia brusc. A decis.

Răspunsurile lui scurte erau atât de clare, încât orice continuare devenea inutilă.

Destul de des apăreau în camera de argint delegaţii care-i înmânau cereri din cele mai diferite. El citea întotdeauna cu atenţie hârtiile care-i erau prezentate. Apoi, faţa lui uscăţivă se apleca spre masă; lua un toc şi scria câteva cuvinte pe marginea cererii. Mâna, de a cărei mişcare depindeau atâtea, putea fi văzută doar câteva secunde. Când spunea la revedere, revenea la spate – devenea imposibil de atins.

Chiar şi rudele cele mai apropiate erau primite de unchiul Gioca la fel de indiferent. Pentru spiritul nostru de familie, asta părea de neînţeles. Noi, cei din familia Brancovici, eram obişnuiţi cu salutări calde la venire şi la plecare; de obicei ne sărutam, unii pe alţii, pe amîndoi obrajii

Din cauza numărului mare de verişori şi verişoare aflate la vârsta căsătoriei, se adăugau mereu familiei noastre necunoscuţi, femei şi bărbaţi de cele mai diverse temperamente. Dar de îndată ce cineva era acceptat în familie, era imediat pătruns de sentimentul familial al Brancovicilor. Din acest motiv, pe măsură ce timpul trecea, nou venitul se transforma vizibil: nu numai că adopta gesturi, obiceiuri ale Brancovicilor, dar în timp ajungea să arate precum cei născuţi în această familie. Unchiul Gioca era singura excepţie:  felul său de a fi, mereu inabordabil, ne stânjenea. Era prea diferit.

Toţi îi datoram ceea ce eram, ceea ce aveam, precum şi faptul că eram lipsiţi de griji. O dată şi încă o dată unchiul îndatora pe vreun membru al familiei: sau îi găsea o slujbă, sau îi împrumuta bani, sau îi trimitea un copil la şcoală. De fiecare dată când se întâmpla aşa ceva, se repeta aceeaşi scenă: ruda săracă intra în camera de argint pentru a-i mulţumi unchiului, cu tradiţionala căldură a Brancovicilor. Dar mâna unchiului, ce stătea nemişcată la spate, impunea răceală. Remarcile lui tăioase, lipsite de fantezie, făceau imposibilă orice manifestare entuziastă a recunoştinţei. Chiar înainte de a te dezmetici, audienţa se termina. Unchiul rămânea inaccesibil, ca o stea strălucitoare, eternă şi îndepărtată. Dar vieţile noastre erau ursite să se rotească pe orbita lor, în jurul astrului de gheaţă.

 

În fiecare an, la 17 iulie, întreaga familie se aduna pentru a sărbători onomastica unchiului Gioca. Era ziua sfântului ce-l patrona. Data coincidea şi cu anuala sfinţire a casei. De la moartea bunicului, unchiul Gioca era cel mai bătrân membru al familie şi avea grijă ca acest obicei pios să fie păstrat cu sfinţenie. Chiar dacă trebuia să plece în vreo călătorie, aranja să fie înapoi de sfinţirea casei.

Ceremonia avea loc dimineaţa. Răbdătoare şi voioasă, familia se aduna în casa bătrână. Chiar şi servitorii lăsau lucrul când părintele Ghedeon intra. Se grăbeau spre camera de argint şi rămâneau drepţi, la distanţă respectuoasă în spatele familiei. Fie acest loc binecuvântat de Cel de Sus şi apărat de Sfânta Treime, rostea preotul cu vocea lui sonoră, stropind camera de argint cu apă sfinţită. Îl binecuvânta pe unchiul Gioca şi apoi pe ceilalţi, în ordinea vârstei şi a prestigiului. 

Pe urmă slugile îi întindeau preotului o pâine rumenită, un coş cu fructe şi un cocoş tăiat în special pentru acestă zi. Pivnicerul aducea o sticlă de ţuică, altă slugă aducea un ulcior apă, şi a treia – o lopată cu jar. Preotul le binecuvânta pe toate. După plecarea lui, în casă începeau pregătirile pentru primirea oaspeţilor.

Nimeni, indiferent de rangul avut în oraş, nu pierdea ocazia să-i trimită felicitări unchiului. Camera de argint era plină, iar rândul nou veniţilor se întindea pe coridor. Dar, indiferent de numărul lor, plecau înainte de prânz: rămânea doar familia. Masa lungă, la care se adunau consiliile, la care se desfăşurau întrevederile, era aranjată pentru prânz.

Dar adevărata sărbătorire avea loc nu în camera de argint, ci în încăperea de sub ea. Aici masa era pusă pentru săraci: şi era mult mai plină de fast şi mai strălucitoare decât masa familiei. Era acesta un obicei vechi: adevăratul scop al sărbătorii era să dai celor care au nevoie. În fiecare an, în această zi, cei bogaţi şi cei lipsiţi de griji trebuiau să-şi arate recunoştinţa faţă de Dumnezeu, primind în casele lor cerşetorii, bolnavii, ologii, astfel ca, în timpul mesei, diferenţa între cei de sus şi cei de jos să se şteargă.

Unchiul Gioca respecta cu sfinţenie acest obicei ortodox, luând masa în tovărăşia cerşetorilor. Nici unul dintre ai noştri n-a mers atât de departe. Iar bogăţia acestui banchet întrecea tot ce oraşul nostru văzuse vreodată.

Cu mult înaintea acestei zile, erau aleşi porcii şi gâştele pentru mâncarea cerşetorilor. În ajunul banchetului, unchiul se ducea în curtea de păsări pentru a alege cu mâna lui cei mai graşi claponi. Din pivniţă alegea cele mai vechi vinuri pentru musafirii săi loviţi de sărăcie: în bucătărie gusta din bunătăţile pregătite pentru săraci.

Trebuie să li se dea ce e mai bun, poruncea el mătuşilor şi verişoarelor care abia pridideau la pregătirea mesei, ce-i mai bun cu adevărat! Şi din abundenţă!

În ziua banchetului, toate bunătăţile cu putinţă erau pe cuptor. În cratiţe sfârâiau cărnurile maronii, cuptorul era plin de plăcinte. În grădină, la focuri mari se rumeneau pulpe de oaie şi de vită. Aroma gâştelor rumenite umplea coridoarele, făcând să ne lase gura apă.

Mesele gemeau sub povara mâncărurilor şi a băuturilor. Felii de şuncă, vânat, plăcinte, budinci, fructe erau aşezate deja şi fetele continuau să pună pe mese alte şi alte platouri. Servitorii aduceau, fără întrerupere, butoiaşe cu bere, vinuri şi ţuică prefriptă.

Clopotele care băteau amiaza anunţau şi începerea banchetului. Mai întâi se auzeau doar bătăile amiezii: apoi clopotele mari începeau să bată aşa cum băteau de Crăciun sau de Sfintele Paşti. Clopotele lui Gioca! strigau oamenii. Şi toţi ştiau că acum va începe marele spectacol.

Cu doar câteva momente înainte pe Corso trecea o mulţime de lume – bărbaţi eleganţi şi femei în rochii vaporoase, ofiţeri în uniforme viu colorate şi domni în costume albe. Se auzeau râsete, glume, strigăte, saluturi: lumea se bucura ca de revedere. Se putea vedea trăsura cu patru cai albi a domnului von Borsch şi casiera blondă, de la Cafeneaua central, cu umbrela înflorată deasupra capului, urmărită de privirile pofticioase ale bărbaţilor.

După ce clopotele începeau să bată, centrul devenea de nerecunoscut. Hainele elegante şi feţele surâzătoare dispăreau. Discuţiile se încheiau, toate luau sfârşit. Era a şi cum bătaia clopotelor alunga de pe Corso întreaga veselie a miezului de vară şi, în locul ei, apărea un duh al spaimei.

Din acest moment, cerşetorii, ologii, orbii începeau să-şi părăsească locurile. O stranie procesiune de umbre se târa pe străzile oraşului, ca o turmă a spiritelor rele alungate din bârlogul lor de soarele de iulie şi de clopote.

Toţi care-şi duceau vieţile lor infecte mai jos de genunchii trecătorilor, cei care îşi luau înzecit pedepsele, cei fugăriţi mereu de suspiciunea generală, ale căror trupuri  şi ale căror feţe purtau stigmatele foamei – toţi curgeau, într-un şuvoi neîntrerupt, pe străzile, goale acum, ale amiezii. Şi dacă puţin înainte viaţa clocotea peste tot, de-a lungul caldarâmului bufneau zgomotele înfundate ale picioarelor de lemn, ale cârjelor, ale celor care se târau spre sărbătoarea unchiului. Fiecare creatură mizerabilă era scoasă la lumină de clopotele bisericilor.

Era acolo, în procesiunea cerşetorilor, o măreţie ciudată, iscată poate chiar de bătaia clopotelor. Vocile plângăcioase tăcuseră, mâinile întinse erau liniştite. Cu capetele ridicate, cu priviri mândre, cerşetorii străbăteau centrul oraşului de parcă n-ar fi avut nimic în comun cu acei nenorociţi care, cu un moment înainte, stăteau la răscruci, la porţile bisericilor, prin pieţe, expunând trecătorilor mizeria lor  adâncă. Acum ei erau stăpânii, străzile şi pieţele oraşului le aparţineau. Doar pentru ei băteau clopotele.

 

Moşu Ion, fără mâini şi fără picioare, îşi avea locul lui în faţa prăvăliei lui Bîlc. (……………………) De îndată ce clopotele începeau să bată, o fetiţă zdrenţăroasă venea la uşa bisericii, acolo unde stătea Vasile orbul. Cu o grijă aproape maternă, de copil maturizat înainte de vreme, ea îl lua pe orb de mână ca să-l ducă la casa unchiului Gioca.  Numai în această zi Vasile orbul purta, cu mândrie, pălărie.

 

Peste drum de locul orbului, două bătrâne zbârcite îşi aveau colţişorul lor. Capetele lor, învelite în basmale murdare, stăteau plecate. Ascunse în zdrenţe, puteau fi greu deosebite una de alta. Amândouă aveau acum trandafiri în mână şi murmurau rugăciuni.

Imediat după ce fetiţa îl lua pe Vasile, gemenele începeau să se mişte. Mergeau foarte încet, murmurându-şi rugăciunile.

 

În birtul cerşetorilor se regăseau ţărani de la Cârpa; acum erau nouă, birtul era locul lor de întâlnire din oraş. Indiferent câţi bani ieşeau din cerşit, îi beau acolo pe toţi. Şi indiferent câte lucruri furaseră în peregrinările prin târg, le vindeau pe toate birtaşului care le revindea la un preţ mult mai mare.

Îşi petreceau timpul alături de un grup de ţigănici murdare, aciuite lângă birt.

Către ora unsprezece, începeau să se pregătească de banchet. Îşi fixau mai bine picioarele de lemn, îşi aranjau zdrenţele care-i acopereau, şi iarna şi vara: îşi puneau la punct cutiile de tablă. Când se auzeau clopotele, ceata părăsea birtul: era semnul.

 

Acolo, în faţa curţii, pe două picioroange de lemn se înălţa masivul trup al Centaurului. Iniţial, picioroangele astea trebuie să fi fost un fel de suport, dar nu puteau fi delimitate, ca orice suport din lemn uscat. Păreau a fi membre preistorice, crescute din genunchii şi subţiorile Centaurului.

Elevii de liceu i-au spus Centaurul şi aşa i-a rămas numele. Luptase la Solferino, în regimentul 13. Ambele picioare i-au fost amputate: terminase campania pe picioare de lemn. După război şi-a agăţat de gât o tavă, şi-a pus pe cap, uşor aplecat într-o parte, vechiul chipiu de soldat, găurit de gloanţe. Şi a început să cerşească în faţa liceului.

În fiecare dimineaţă, când regimentul 13 mărşăluieşte prin faţa liceului, în drum spre terenul de instrucţie, picioarele lui de lemn bat ritmul soldaţilor în marş. Şi saluta, cu cârja, regimentul.

Era un om vesel. Îi ştia pe băieţii din liceu pe nume. Fluiera după servitoarele care treceau prin faţa lui, în drumul spre piaţă. Şi când cineva îi arunca un ban, el îi răspundea cu un val de cuvinte: Ei bine, la Solferino… începea, şi nu ştia unde ar trebui să se oprească.

Când străzile erau pustii, îngâna un marş sau bătea cu cârjele în perete ca într-o tobă. Striga comenzi militare cu o voce foarte vie… Voia mereu să facă ceva. De dimineaţa până seara târziu trupul lui se afla într-o continuă agitaţie.

Pe 17 iulie, când băteau clopotele de sărbătoare, Centaurul păşea ţanţoş, vioi, spre piaţă. Mersul anula orice diferenţă între lemn şi carne. Un centaur adevărat păşea prin căldura amiezii din Caransebeș”.

 

(Urmează povestea altor cerşetori de vază ai oraşului) „În timpul primului meu an ca ucenic în farmacie, tata m-a trimis la ţară chiar în ziua banchetului………… (……..) Cînd am ajuns înapoi la casa Brancovicilor… zgomotul de la demisol se auzea pînă în stradă. Asta însemna că banchetul cerşetorilor începuse. Am ezitat puţin, apoi am deschis uşa încet – voiam să mă strecor neobservat prin curte, dar fetiţa orbului m-a recunoscut şi m-a arătat cu degetul. Stătea lângă plozii ciufuliţi ai Magdei, zdrenţăroasa. Ca la un semn, toţi s-au năpustit spre mine, ţipând veseli. Au insistat să merg la masa lor. Într-o secundă unchiul ar putea să mă vadă şi aş fi pierdut. Am reuşit să mă descotorosesc de ei şi să ajung la scară.

De pe trepte m-am uitat în jos, ca să mă conving că unchiul nu mă observase.

N-am să uit niciodată priveliştea. O mulţime respingătoare de creaturi diforme stăteau în jurul unei mese mari, de lemn. Un ciot – rămăşiţă a unui braţ – gesticula violent. O palmă schiloadă a apucat un pahar cu vin şi a golit băutura, cu lăcomie. La un capăt al mesei, câteva trupuri ruinate stăteau cu capetele lipite unul de altul şi ascultau o creatură cu faţa ciupită de vărsat, cu nas turtit, care probabil tocmai încheia o glumă deocheată, deoarece o secundă mai târziu capetele s-au depărtat şi am putut vedea feţe livide, guri larg deschise a rânjet şi pupilele moarte ale ochilor unui orb. Şi între ei, faţa unchiului! Era umflată şi, în prima clipă, deloc diferită de feţele hidoase ale comesenilor! La dreapta lui stătea cerşetorul de la cimitir, în stânga Centaurul şi pe latura îngustă a mesei, Mişca, delapidatorul.

Am început să alerg în sus pe scări, apoi m-am oprit brusc. Să fie chiar faţa unchiului? M-am întors încet lângă balustrada de unde puteam să privesc la demisol şi să-i observ.

Cu o lăcomie nestăpânită cerşetorii se înghesuiau în jurul mesei, care gemea sub povara bunătăţilor. Cerşetorul cimitirului rodea o pulpă zemoasă de viţel. Unul dintre cei din târg, cu un cap umflat ce tremura mereu, tăia felii de şuncă trandafirie. Un altul, rotund ca o minge, împingea bucată după bucată de cârnat în gura lui Moş Ion, ciungul, care le înghiţea fără să mestece.

Iliodor stătea pe scaunul lui cu rotile, în spatele unei baricade de farfurii, pline cu piept de gâscă şi pulpe de pui. După ce termina o bucată, arunca oasele ca pe nişte trofee în pălărie. Şi de fiecare dată când dădea pe gât un pahar de vin, flutura pălăria triumfător.

Pe partea dreaptă a mesei, trona Magda, zdrenţăroasa. Ocupa, cu grăsimile ei, două locuri. Şi-a aruncat de pe ea zdrenţele care o împiedecau să mănânce în voie. Pieptul îi era dezgolit, sânii îi atârnau fără vlagă. La stânga ei stătea un orb. Mâncarea din farfuria lui era neatinsă şi paharul era aproape neatins. Îşi mişca degetele printre cârpele abandonate ale Magdei, îi mângâia umerii, apoi sânii. Magda mânca fără să-l observe: ea devora pulpe de porc, felii de cozonac, cu o poftă la fel de mare”.

 

…Până unde se întinde documentarul, până unde regăsim lumea oraşului Caransebeş din secolul al XIX-lea şi unde începe creativitatea deformantă a amintirii? De unde începe presiunea deformatoare a modelului expresionist?

„Cu emoţie din ce în ce mai mare priveam agitaţia din jurul mesei. Guri şi burţi flămânde, obişnuite cu hrană mizerabilă, se munceau acum cu mâncărurile alese: adulmecând, cu nările dilatate, aromele cărnii fripte. Obrajii palizi străluceau acum de bunăstare, feţele zbârcite ale cerşetoarelor erau încinse de beţie… Trupuri schiloade se răsuceau în extaz. Toţi ţipau, râgâiau, rânjeau şi strigau atât de tare încât păreau că şi-au ieşit din minţi.

Şi în mijlocul acestor figuri nenorocite – unchiul Gioca. Acum puteam să-l văd foarte bine. Faţa lui pătată şi grasă semăna cu o băşică de porc. Stropi mari de transpiraţie i se scurgeau pe frunte. Vestonul elegant îi era şifonat şi presărat cu scrum de ţigară: gulerul apretat era descheiat şi cravata îi atârna, mototolită.

Ciocnea cu cerşetorii, bea, râdea şi glumea. (….) Cerşetorul de la cimitir i-a agăţat un şirag de cârnaţi de gât. Toţi se tăvăleau de râs. Moşu Ion bătea în podea cu piciorul lui de lemn: Gioca! Gioca!, striga cu vocea lui croncănită. Ceilalţi strigau şi ei: Giocaaaa!!!!”

(Continuă descrierea banchetului) Şi: O înmormântare grotescă încheie micul roman, important pentru înţelegerea exerciţiului amintirii, în 1953.

Ajunsă la cea de-a XIX-a ediție, manifestarea „Cinste ție, copilărie!“ se va desfășura și anul acesta, ca și în anii 2021 – 2025, sub forma unui concurs de desene în creion sau acuarelă. La competiție pot participa cu lucrări copii din județul Caraș-Severin și din Serbia / Banatul de Nord, Banatul Central și Banatul de Sud.

Inițiată de Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin în urmă cu 19 ani, manifestarea „Cinste ție, copilărie!“, dedicată Zilei Internaționale a Copilului, trece în al șaselea an consecutiv hotarele țării, în Banatul sârbesc. Continuăm tradiția, organizând această manifestare de suflet prin care ne dorim să îi simțim mai aproape pe copiii noștri, prin aptitudinilor lor artistice demonstrate cu fiecare prilej, implicând în acest sens o bună parte din Banatul istoric.

Proiectul se va derula în România și în Serbia, sub forma unui concurs de desene în creion sau acuarelă, cu tema „Banatul meu drag”. Sunt invitați să participe copii cu vârste între 7 și 10 ani. Un juriu format din câte un reprezentant al fiecărui partener va acorda premiile I, II și III la cele două categorii de vârstă alese, 7 – 8 ani și 9 – 10 ani. Juriul va delibera și va anunța premianții în preajma zilei de 15 mai 2026. Lucrările premiate vor fi postate pe rețelele de socializare ale partenerilor și vor face parte dintr-o expoziție itinerantă care va fi prezentată atât în județul Caraș-Severin, cât și zonele unde trăiesc partenerii noștri.

Desenele pentru concurs trebuie trimise prin poștă pe adresa: Biblioteca Germană „Alexander Tietz”, Bd. Revoluția din Decembrie nr. 22, RO-320086 Reșița sau NIU Libertatea, str. Žarka Zrenjanina, nr. 7, SRB – 26000 Panćevo, până cel târziu în data de 1 mai 2026. 

Parteneri în  acest proiect sunt Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, Casa de Presă și Editură „Libertatea” din Panciova (Serbia), Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița. Coordonatorul concursului este Erwin Josef Țigla din Reșița.

 

 

„Lob der Kindheit“ in Banater Bergland und im serbischen Banat

Einladung zum Zeichenwettbewerb für Kinder aus dem historischen Banat

 

Die Veranstaltung „Lob der Kindheit“ findet dieses Jahr bereits zum XIX. Mal als Zeichenwettbewerb (Bleistift oder Aquarell) statt. Kinder aus dem Kreis Karasch-Severin sowie aus Serbien / Nord-, Mittel- und Südbanat können mit ihren Werken teilnehmen. Die Veranstaltung „Lob der Kindheit“, die vor 19 Jahren vom Demokratischen Forum der Banater Berglanddeutschen ins Leben gerufen wurde und dem Internationalen Kindertag gewidmet ist, findet dieses Jahr zum sechsten Mal in Folge, grenzüberschreitend, auch im serbischen Banat statt. Wir setzen die Tradition fort und veranstalten diesen besonderen Wettbewerb, mit dem wir uns unseren Kindern und ihren immer wieder gezeigten künstlerischen Talenten näher fühlen möchten. Dabei binden wir einen großen Teil des historischen Banats mit ein.

Das Projekt findet in Rumänien und Serbien als Zeichenwettbewerb (Bleistift oder Aquarell) zum Thema „Mein liebes Banat“ statt. Kinder zwischen 7 und 10 Jahren sind zur Teilnahme eingeladen. Eine Jury, bestehend aus je einem Vertreter der Partnerorganisationen, vergibt die ersten drei Preise in den beiden Alterskategorien 7 – 8 Jahre und 9 – 10 Jahre. Die Jury berät und gibt die Gewinner um den 15. Mai 2026 bekannt. Die prämierten Werke werden in den sozialen Netzwerken der Partnerorganisationen veröffentlicht und sind Teil einer Wanderausstellung, die sowohl im Kreis Karasch-Severin als auch in den Regionen, in denen unsere Partner leben, gezeigt wird.

Die Zeichnungen für den Wettbewerb sind per Post an folgende Adresse zu senden: Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek, Bd. Revoluția din Decembrie Nr. 22, RO – 320086 Reșița oder NIU Libertatea, Str. Žarka Zrenjanina Nr. 7, SRB – 26000 Panćevo, spätestens bis zum 1. Mai 2026. Partner dieses Projekts sind die Kreisbibliothek „Paul Iorgovici“ Karasch-Severin, der Verlag „Libertatea“ aus Pančevo (Serbien), das Demokratische Forum der Banater Berglanddeutschen und der Kultur- und Erwachsenenbildungsverein „Deutsche Vortragsreihe Reschitza“. Koordinator des Wettbewerbs ist Erwin Josef Țigla aus Reschitza.