Ne aflăm astăzi sub semnul memoriei unei imense personalități a Banatului Montan: Nicolae Stoica de Hațeg. Preot militar, istoric, pedagog și diplomat, el a întruchipat destinul elitei românești de la granița Imperiului Habsburgic. Traversând o epocă de mari transformări, Nicolae Stoica de Hațeg a lăsat Mehadiei și culturii române o moștenire ce dăinuie de aproape două secole. Deși despre opera sa au curs râuri de studii și s-au scris o mulțime de articole, care i-au creionat cu multă acuratețe personalitatea, anumite aspecte ale vieții sale rămân încă sub lupa cercetării.

O primă incertitudine planează asupra datei nașterii, care își are originea în spusele contradictorii ale cronicarului, cel mai probabil datorită informațiilor imprecise transmise de către părinții săi. Totuși, prin analiza și corelarea unor elemente biografice ale familiei sale, istoricii au convenit asupra datei de  24 februarie 1751 a fi cea exactă.

În ,,Cronica Mehadiei”, Nicolae Stoica de Hațeg notează: ,,În noaptea de 23, spre 24 februarie 1751, m-am născut la Mehadia, ca fiu al preotului român Atanasie Stoica și al Varvarei. Moașă mi-a fost controlorul de vamă, care mi-a tăiat buricul cu sabia, urându-mi să devin cătană.” Locul nașterii este specificat de cronicar ca fiind casa ,,lui Mărin Ibrăitarul, de la fântâna Posoda, unde e acum (casa lui – n.a.) Ion Șileagă’’. Nașterea cronicarului se produce la zece luni după sosirea tatălui său la Mehadia. Familia preotului Atanasie Stoica aflăm că nu a avut o locuință proprie timp de doi ani, locuind, pe rând, în casa lui Marin Ibrăitarul (unde s-a născut cronicarul) și în cea a obercnezului Mehadiei (echivalentul primarului de azi). În privința amplasamentului casei lui Marin Ibrăitarul (,,Ibrăitar” se pare că provine de la cuvântul ,,überreiter’’ care la vremea respectivă era o funcție deținută în cadrul administrației imperiale,  respectiv cea de controlor vamal), în baza acestor indicii există o cale deschisă unor viitoare cercetări, pentru a determina care din cele două case de lângă fântâna Posoda (nord, sau sud), este cea precizată în descriere.

Despre familia sa, știm că Atanasie Stoica este originar din Hațeg. Hirotonisit preot la Râmnic, în Țara Românească, se întoarce la Hațeg, unde este persecutat de episcopul Petru Pavel Aron al Bisericii Române Unite cu Roma deoarece refuză să treacă la unire. Din această cauză i se confiscă averea. Nemaiputând răbda toate acestea, trece în Banat, în anul 1749, unde unirea nu pătrunsese și funcționează ca preot în Caransebeș și Obreja. In anul 1750, este numit de către episcopul Ioan Gheorghevici, preot la Mehadia. Aici slujește până în anul 1786, când cedează parohia unuia dintre fiii săi: Gheorghe. Moare în 1792 și este înmormântat cu cinci preoți, între care și fiul său: Nicolae. Cei cinci copii și săi sunt, în ordine: Versavia, Nicolae, Gheorghe, Măriuța și Cristofor (Costa). Despre Versavia se știe că a fost căsătorită cu un țăran înstărit din Mehadia, Costa Bîlbia, ucis de haiduci (,,lotrii”) în anul 1779. Gheorghe este ajutat de fratele său Nicolae să facă școala, se preoțește rămânând în locul tatălui său preot la Mehadia. S-a căsătorit cu o fată bogată din sat, Elisabeta, fiica lui Gheorghe loan Arnăutu, epitrop și donator de cărți la biserică. Gheorghe Stoica a fost numit, odată cu fratele său Nicolae, protopop la Caransebeş. Moare la 5 octombrie 1801, în etate de 45 de ani, fiind înmormântat de fratele său mai mare, cronicarul nostru. Soţia sa moare în 1835. Au avut o fiică, Cristina, căsătorită cu un plutonier de grăniceri, Antoniu Bălaci. Ştia carte şi semna pe un acatist din 1802, tipărit la Sibiu: „Hristina Stoica de Hațeg, manu propria”.

Despre Măriuța nu există date.

Fratele mai mic, Cristofor, zis Costa, pe care cronicarul l-a ajutat mult, s-a ocupat la început cu negustoria (o scurtă perioadă împreună cu fratele său Nicolae), apoi s-a preoţit şi el. Moare la 8 noiembrie 1830.

Natalia, soția cronicarului, era fiica protopopului Caransebeşului, Gheorghe Ilinescu şi a Catelinei (sau Catarinei?). Şi-a urmat soţul aproape peste tot; chiar şi în timpul campaniei a stat cu el, la Bozovici, în toiul epidemiei, și în bordeiele de pe Alion în iarna următoare. Se pare că, după cum spune și cronicarul, a fost o femeie foarte frumoasă, considerată aşa de generalul comandant Petru Duca, ba chiar şi de împăratul losif al II-lea. S-a născut la 24 iunie 1761 şi a murit la sfârșitul lunii ianuarie 1821, după o căsnicie de 46 de ani.

Nicolae Stoica și Natalia au avut 14 copii, mulți însă au murit de mici de variolă sau de pojar. Două dintre fete protopopul şi le mărită abia în 1826; pe una o chema Catarina, şi va muri după scurt timp, la 1 octombrie 1830, iar pe cealaltă Măriuța, care decedează la 18 aprilie 1832. Cea din urmă fusese măritată cu capelanul tatălui ei, Daniel Borlovan, mort în 1830. Astfel, cronicarul nostru a supraviețuit întregii sale familii.

Un alt aspect, care a solicitat unele lămuriri, nefiind elucidat complet nici la această dată, este traseul complet anterior parcurs al manuscrisului cronicii Mehadiei, scrisă către sfârșitul vieții, în limba germană, cu caractere gotice, finalizată în anul 1829.  După moartea cronicarului, o vreme nu s-a știut de existența manuscrisului, că sa fie descoperit la mijlocul secolului al XIX-lea, la un strănepot al cronicarului pe nume Isaia Stoica de Hațeg.

Despre Isaia Stoica de Hațeg, care se știe, din spusele proprii, că este strănepot al cronicarului, nu se cunoaște cu exactitate dacă este urmaş direct al acestuia sau al unuia din fraţii săi, însă se știe că a fost o personalitate complexă a Mehadiei, asupra căreia mă voi apleca cu o ocazie viitoare.

De la Isaia Stoica de Hațeg, după ce a fost folosită de istoricul Patriciu Drăgălina – care a publicat câteva materiale în baza acestei documentări, o vreme a fost în posesia omului de cultură orăvițean Simion Mangiuca, de unde trece în mâinile istoricului german Leonhard Böhm din Biserica Albă (Serbia), care l-a folosit drept izvor pentru lucrarea sa de istorie a Banatului: ,,Geschichte des Temeser Banat, Leipzig, 1861”. În august 1867, manuscrisul se afla la Böhm. De la această dată, până în anul 1945 nu s-a mai ştiut nimic de el; atunci a fost recuperat din deşeuri de hîrtie, la Biserica Albă, de către directorul muzeului din Vîrşeţ, Rastko Rašajski, unde se află și în prezent, la Muzeul Național din Vîrșeț, din Serbia.

Tipărirea cronicii Mehadiei în limba română, într-o unică ediție de înaltă exigență științifică, se datorează cercetătorilor Damaschin Mioc și Costin Feneșan, acesta din urmă aducând o contribuție însemnată la traducerea cronicii din limba germană, manuscrisul fiind pus la dispoziție pe un microfilm de către conducerea muzeului. Cronica a fost publicată în două ediții, în limba germană: Editura Academiei, București, 1969, și Editura Kriterion, București, 1980 (îngrijită de Damaschin Mioc și Adolf Armbruster), cu titlul: „Nicolae Stoica de Hațeg Mehadiei Chronik’’. O nouă ediție, de această dată în limba română, este apărută la Editura Facla, din Timișoara, în anul 1984. Este întocmită de Damaschin Mioc și Costin Feneșan, sub titlul ,,Nicolae Stoica de Hațeg SCRIERI Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane. Povești Moșăști Școlarilor Rumânești’’.

Un alt aspect ce rămâne de lămurit, este titlul său de noblețe, dacă este real, cum l-a primit, în ce împrejurări şi de la cine. Pe un volum din Îndreptarea Legii aflat la Mehadia, o însemnare a cronicarului relatează că ştie de la tatăl său cum că unii strămoşi ai lor ar fi venit din Constantinopol în Ţara Românească ca ostași, de unde au trecut apoi în Ardeal, la Hațeg. Aci împăratul Rudolf i-a făcut nemeși, privilegiu confirmat mai târziu şi de alți împărați. Dar aserțiunea cronicarului prezintă serioase îndoieli. În tot cuprinsul cronicilor sale nu există nici cea mai mică aluzie la noblețea familiei Stoica. Or, faptul de a fi nobil era mult prea important în epocă pentru a nu se fi oprit asupra lui şi a nu-l fi consemnat, dacă ar fi fost real. Din câte se cunosc până în prezent, topicul care-i indică noblețea este atestat pentru prima dată alături de semnătură la 10 noiembrie 1801, pusă sub o circulară: ,,Nicolae Stoica de Hațăgu, manu propria, protopop’’. Cu numele întreg mai semnează circulare sau controale ale unor protocoale în 1802, 1803, 1804, 1812, 1820, 1824, ca și cronicile, precum şi ultima lucrare, Poveşti moşăști… . Dar cele mai multe circulare, controale, însemnări, poartă semnătura simplă : ,,Nicolae Stoica, manu propria, protopop (protoprezviter)’’. În legătură cu cele de mai sus, e interesant de semnalat că nu numai el semna în felul acesta: astfel, episcopul losif loanovici Şacabent, trimițându-i la 2 iulie 1802 ,,Îndreptarea prezviteri”: „Binecuvintate protoprezvitere… Nicolae Stoica de Hațăg”, sună astfel: „Prothopresviter Nicolaus Stojka von Hazeg, Mehadia”. Problema aceasta rămâne în continuare o incertitudine.

Mai departe, despre Nicolae Stoica de Hațeg voi mai spune că educația sa, realizată în centre precum Timișoara, Vârșeț și Carloviț, i-a oferit o deschidere culturală rară. A vorbit curent germana, latina și sârba, limbi care i-au facilitat cariera de prim confesor (preot) militar al Regimentului 13 de Grăniceri de la Caransebeș.

Nu a fost doar un preot de altar, ci unul de front. A participat direct la războiul austro-turc, fiind prezent pe câmpul de luptă, unde a servit nu doar ca sprijin spiritual, ci și ca traducător și fin observator al strategiilor militare.

Mehadia îi datorează lui Nicolae Stoica de Hațeg însăși supraviețuirea sa culturală și arhitecturală. După ce turcii au ars localitatea și biserica în 1788, el a fost principalul actor al reconstrucției sale. A depus eforturi colosale pentru rezidirea ei, finanțând personal iconostasul de lemn, o operă de artă care rămâne până astăzi dovadă a generozității sale.

Un alt merit deosebit al lui Nicolae Stoica de Hațeg este cel al înființării, în anul 1808, a Școlii Primare Naționale din Mehadia, înțelegând că singura cale de emancipare a românilor grăniceri este prin instruire și luminarea minții.

Însă cea mai de preț bijuterie lăsată posterității sunt cele două cronicii: „Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane” și „Cronica Banatului”. Prin cele două scrieri, cronicarul a salvat de la uitare sacrificiile grănicerilor și a documentat importanța strategică și istorică a regiunii. Nicolae Stoica de Hațeg nu a scris doar istorie, el a trăit-o, descriind-o cu cea mai profundă acuratețe.

Prin întreaga sa activitate spirituală, Nicolae Stoica de Hațeg a sfințit locul prin prezența sa ca Protopop, funcție pe care a onorat-o până la trecerea sa la cele veșnice în 6 ianuarie 1833. Chiar și după moartea sa, spiritul său dăinuie și astăzi la Mehadia, dovadă că grandoarea trecutului său este indisolubil legată de personalitatea acestui mare cărturar.

Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severinalocuțiune dedicată aniversării a 275 de ani de la nașterea cronicarului – Mehadia, 24 februarie 2026)

(Alocuțiune dedicată aniversării a 275 de ani de la nașterea cronicarului – Mehadia, 24 februarie 2026)

Bibliografie:

Damaschin Mioc și Costin Feneșan: „Nicolae Stoica de Hațeg SCRIERI Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane’’; Ed. Facla, Timișoara, 1984;

 Damaschin Mioc: „ Nicolae Stoica de Hațeg CRONICA BANATULUI”- ED.Facla, Timișoara, 1981

Ion Băcilă: „Monografia Mehadiei” – Ed.Marineasa, Timișoara, 1997.

 

Jurnalistul Radu Micu din Timișoara, ne invită la o călătorie …. pentru unii inițiatică, pentru alții nostalgică, dar sperăm că pentru cei mai mulți dintre noi, o călătorie necesară, o călătorie de descoperire a presei autohtone.

Vă invităm să ne fiți alături, în fiecare săptămână, pentru a porni, împreună, în călătorie!