În zorii neliniștiți ai României moderne, Mihai Eminescu nu a fost doar poetul care a așezat limba română sub bolta eternității, ci și jurnalistul care a coborât cuvântul în cetate, transformându-l în sabie, în flamură și în rană deschisă. Activitatea sa jurnalistică se aseamănă cu o torță purtată printr-un oraș: luminează, dar și arde, iar cenușa ei cade greu peste conștiințele adormite.

Eminescu, jurnalistul, scrie asemeni unui medic al națiunii care, refuzând pansamentele, apasă direct pe rană. Articolele sale sunt incizii adânci în trupul unei societăți bolnave de superficialitate, corupție și mimetism occidental. Dacă poetul Eminescu plutește ca o lună melancolică peste codrii limbii române, jurnalistul Eminescu calcă apăsat, ca un judecător neînduplecat, pe pavajul rece al realității politice și sociale.

Stilul său gazetăresc nu cunoaște moliciunea compromisului. Fraza eminesciană este lungă și gravă, asemenea unui fluviu de munte: aparent calm la suprafață, dar cu o forță subterană care sfărâmă malurile minciunii. Metaforele sale nu sunt podoabe, ci arme; comparațiile nu mângâie, ci dezvăluie. Clasa politică devine, sub pana sa, un teatru de umbre, iar demagogii sunt păpuși vorbitoare, mișcate de firele invizibile ale interesului personal.

În articolele sale, statul român apare adesea ca o casă zidită în grabă, cu temelii șubrede, peste care se ridică fațade strălucitoare, dar goale pe dinăuntru. Eminescu privește această construcție cu ochiul arhitectului lucid, știind că prăbușirea nu vine de la furtună, ci din materialele uzate. De aceea, tonul său este grav, profetic, asemenea unui clopot care bate nu pentru a speria, ci pentru a trezi.

Naționalismul său jurnalistic nu este zgomotos, ci adânc, asemenea rădăcinilor unui stejar bătrân. El nu strigă, ci argumentează; nu flatează poporul, ci îl cheamă la responsabilitate. Pentru Eminescu, națiunea nu este o mulțime, ci o ființă vie, cu memorie, cu suferință și cu destin. A o trăda înseamnă a-i vinde sufletul, iar această trădare este denunțată cu o severitate aproape biblică.

Astfel, jurnalismul eminescian se ridică deasupra timpului său, asemenea unei oglinzi în care fiecare epocă se poate recunoaște. Cuvintele sale, scrise cu cerneală și sânge, nu aparțin doar secolului al XIX-lea, ci tuturor momentelor în care adevărul devine incomod. Eminescu jurnalistul nu caută aplauze, ci dreptate; nu liniște, ci verticalitate.

În final, activitatea sa jurnalistică rămâne ca o rană care nu se închide și ca o lumină care nu se stinge. Este dovada că, uneori, poezia cea mai dureroasă nu se scrie în versuri, ci în articole, iar cea mai grea iubire de țară se exprimă nu prin elogii, ci prin luciditate necruțătoare.

Astăzi, paginile sale par frunze arse de toamnă, dar focul lor nu s-a stins. Ele foșnesc încă sub pașii istoriei, amintind că adevărul nu îmbătrânește, iar luciditatea este o formă dureroasă de iubire. Mihai Eminescu, jurnalistul, rămâne astfel nu doar martor al unei epoci, ci o flacără care refuză să se transforme în cenușă.

Foto: Facebook