Garda Naţională Română din Mehadia s-a constituit în 17 noiembrie 1918, în aceeaşi zi cu Consiliul Naţional Român local. Aceste două organisme de preluare a puterii locale în propriile mâini s-au înfiinţat la iniţiativa preotului-căpitan Iosif Coriolan Buracu, susţinut de o seamă de patrioți locali, între care și generalul Nicolae Cena. Pentru a se individualiza Garda Naţională Română din Mehadia, formată din voluntari, a utilizat drapel propriu.
Drapelul Gărzii Naţionale Române din Mehadia
El a fost sfinţit la biserică, după datină, prilej cu care au participat numeroşi locuitori. Datorită vicisitudinilor acest drapel nu s-a păstrat. Însă s-a păstrat o fotografie (vezi ilustraţia) ce reprezintă un aspect de la ceremonia de sfinţire a drapelului: lângă biserică pe un podium împodobit, cu covoare şi flori, în mijloc preotul Iosif Coriolan Buracu în odăjdii cu banderola tricoloră pe braţul stâng, în dreapta acestuia plugarul fruntaş Matei Grecu, iar în stânga, un stegar ţinând cu ambele mâini hampa drapelului cu flamura larg desfăşurată. Înaintea lor pe o masă acoperită cu o frumoasă faţă de masă de culoare albă o cruce, un felinar, o carte bisericească şi un vas cu apă sfinţită. La picioarele mesei pe o bandă de hîrtie albă stătea scris: «Consiliul Naţional Român». Dincoace de masă, în stânga, doi soldaţi în uniformă militară austro-ungară cu banderolă pe braţul stâng, cel din dreapta cu arma la umăr. De o parte şi de alta fotografic, gardişti în uniformă militară austro-ungară şi mai mulţi bărbaţi cu capul descoperit sau purtând pălărie, femei, fete, băieţi şi copii, îmbrăcaţi de iarnă. Acest izvor istoric documentar (foto) reprezentând un aspect complet de la o constituire a unui consiliu, a unei gărzi naţionale române şi sfinţirie a unui drapel gardist este destul de rar, dacă nu unic. Astfel, pentru a afla cum arăta drapelul Gărzii Naţionale Române din Mehadia (forma, culorile și dispunerea lor etc.) acest document istoric este valoros.
Reconstituirea drapelului. Cum a arătat şi în ce loc a fost arborat ?
Pentru a reda cât mai fidel înfățișarea acestui steag tricolor românesc, l-am reconstituit* folosind mărturii vexilologice din acea vreme şi reprezentarea drapelului (foto) descrisă mai sus. Pânza drapelului (flamura) era confecţionată probabil dintr-o ţesătură (din bumbac, in, sau mătase) alcătuită din trei fâşii cusute între ele şi avea format dreptunghiular. Culorile flamurii erau aşezate perpendicular pe hampă, adică orizontal, cu roşu în partea superioară, galben la mijloc şi albastru în partea inferioară, cum erau dispuse şi pe alte steaguri tricolore din acea vreme. Hampa confecţionată din lemn era lungă. După cum am văzut, acest însemn tricolor distinctiv al gărzii a fost arborat pe podiumul ridicat la intrarea în curtea bisericii. Drapelul original al Gărzii Naţionale Române din Mehadia a fost probabil confecționat pe plan local. La 1918, el simboliza lupta pentru libertate și unitate a poporului român.
*Notă. Reconstituirea drapelului a fost făcută fără pretenţia de a fi epuizat în totalitate subiectul, aşteptând opiniile celor interesaţi, iar asupra reconstituirii prezentate ne rezervăm pentru noi şi altora dreptul de a relua subiectul.
Bibliografie selectivă:
Ziarul ,,Românul” (Arad) din 26/8 noiembrie 1918.
Iosif Coriolan Buracu, Cronica Mehadiei, 1924.
Iulian Lalescu, Anul 1918 la Mehadia; https:cronica mehadiei.wordpress.com/cronica-mehadiei-nr-1-2022/ (accesat: 30.11.2025).
Augustin Mureşan, Ioan Popovici, ,,Banderola tricoloră un însemn distinctiv al Gărzilor Naţionale Române”, în Historia Special (Bucureşti), an VII, nr. 25 decembrie 2018, pp. 47-49.
Elena Pălănceanu, ,,Steaguri din colecţia Muzeului de Istorie al Republicii Socialiste România”, în Muzeul Naţional, I, 1974, pp. 135-155.
Cunoscut profesor de limba şi literatura română, unul dintre dascălii de frunte ai Bocșei, doamna Stela Boulescu este și unul dintre iubitorii, dar și creatorii, de frumos, astăzi bucurându-se de timpul oferit prin pensionare și folosit cu creativitate și pasiune pentru a dărui adevărate lucrări de artă realizate prin croșetat.
Prefaţator al unor volume de creaţii literare, Stela Boulescu împletește armonios artele: arta lecturii și cea a condeiului, cu arta croșetatului, iar rezultatul este extraordinar! Tinerii bocșeni beneficiază de recomandări într-ale cititului, dar și încurajări într-ale creativității sub diverse aspecte. Nu puțini sunt elevii, deveniți astăzi specialiști în diferite domenii, care au fost îndrumați de prof. Stela Boulescu și care încă păstrează pasiunea pentru lectură și pentru cuvântul scris.
Stela Boulescu, fiica îndrăgitei învățătoare Elena Mureșan, s-a născut în 24 februarie 1958 la Bocşa, jud. Caraş-Severin, într-o familie de intelectuali. Este absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara (1982), iar seriozitatea şi corectitudinea cu care și-a desfăşurat activitatea, rezultatele bune obţinute de elevii săi, o plasează între dascălii de frunte ai oraşului Bocşa.
De multă vreme Doamna Stela Boulescu este un apropiat colaborator al bibliotecii bocşene, această instituție bucurându-se de veritabil sprijin necondiționat din partea domniei sale, reușind împreună să realizeze proiecte culturale importante pentru oraș, dar, mai ales, importante pentru copii și tineri.
În mod voluntar, prof. Stela Boulescu îndeplinește funcția de preşedinte al juriului la concursul județean de creaţii literar-artistice „Gânduri către Dumnezeu” încă de la începuturile acestui proiect și până astăzi, semnând și prefața cărților Gânduri către Dumnezeu; de asemenea, susține rubrica „Să vorbim corect româneşte” în revista Bocşa culturală, un proiect care se bucură de aprecieri în rândul cititorilor, motiv pentru care s-au născut și două volume: Să vorbim corect românește!.- Reșița: TIM, 2019 (Bocșa – istorie și cultură; 46) și Reșița: TIM, 2024 (Bocșa, istorie și cultură; 69).
Referinţe despre prof. Stela Boulescu se pot găsi în: Bocşa culturală. An. XI. Nr. 1 (68)/ 2010; Cărăşeni de neuitat XVIII. / Petru Ciurea şi Constantin Falcă.- Timişoara: Eurostampa, 2012; Biblioteca, între datorie și pasiune. 60 de ani de lectură și bibliotecă publică la Bocșa/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2013 (Bocșa- istorie și cultură; 30); Dascăli bocșeni prezentați de Gabriela Șerban În: Dascăli bănățeni de ieri și de azi/ coord. Nicoleta Marcu.- Reșița: Editura Gheorghe Magas, 2019. Bocșa, un oraș ca o poveste. Vol. 2: Oameni, locuri, fapte din Bocșa de ieri și de azi/ Gabriela Șerban, Reșița: TIM, 2023 (Bocșa, istorie și cultură; 64) și altele.
Suntem deosebiți de onorați de prietenia acestei nobile doamne, nume de referință pentru învățământul bocșan! Iar pensionarea nu constituie un impediment în continuarea colaborării, dimpotrivă! Domnia sa a diversificat activitatea! În cadrul centrelor de tineret de pe raza orașului Bocșa, atunci când i se solicită ajutorul, prof. Stela Boulescu realizează cursuri de handmade-uri, pe lângă cercurile de lectură, iar în cadrul Bibliotecii Orășenești „Tata Oancea” organizează expoziții de artă prin croșetat. Aceste lucrări de artă handmade, alăturate cărților, oferă privitorilor minunate expoziții tematice: primăvară, mărțișoare, sărbatoarea Paștilor, iarnă, sărbătoarea Crăciunului și încântătoare semne de carte!
Și, pentru că suntem în prag de sfinte sărbători ale Crăciunului și ne bucurăm de o nouă frumoasă expoziție dăruită de Steluța Boulescu pe acestă temă, am invitat-o la „Povești în bibliotecă”, de astă dată, ca dragă și apropiată prietenă a noastră, a tuturor celor care iubesc arta, cartea și poveștile!
Gabriela Șerban. Bine ai venit, draga noastră prietenă Stela Boulescu! Iată, din nou ne oferi prilejul să ne bucurăm de talentele cu care te-a înzestrat Dumnezeu! Am în mână cel de-al 18-lea volum „Gânduri către Dumnezeu”, care se deschide cu o prefață foarte frumoasă și care-ți aparține, dar am în față și o minunată expoziție de handmad-uri, adică minunății croșetate cu măiestrie de tine și dăruite bibliotecii, precum și celor care vizitează această expoziție! Așadar, sar peste carte și aș vrea să povestim puțin despre această pasiune a ta pentru croșetat. De când pasiunea pentru croșetat?
Stela Boulescu.Pasiunea pentru croșetat nu este veche; am descoperit-o cu doar câțiva ani înainte de a mă pensiona, dar dragostea pentru lucrurile handmade o am din copilărie: de la hăinuțele pentru păpuși la fețele de masă cusute pe etamină, de la colierele cu mărgele multicolore la mulțimea de tricotaje care mi-au adus bucurie și mi-au dat încredere că pot să îmi împlinesc visurile. Timp de aproape două decenii nu am mai tricotat. De ce? M-am dăruit rolului de soție, de mamă și mai ales celui de dascăl. Dar am simțit mereu nevoia de a mă întoarce la vechea mea pasiune. Când am luat în mână andrelele, am simțit că, deși au trecut atâția ani, nu am uitat tainele tricotatului. Apoi m-am împrietenit cu croșeta și de atunci mă bucur de fiecare lucru pe care îl fac și încerc să învăț modele și tehnici noi.
G.Ș. Te înțeleg perfect deoarece sunt și eu pasionată de tricotat, dar croșetatul mi se pare mult mai dificil, iar din mâinile tale ies adevărate opere de artă! Nu am să obosesc să-ți mulțumesc că împarți această pasiune cu noi! Ce frumos ai spus: „m-am dăruit rolului de soție, mamă și dascăl” ! Ceea ce mă face să întreb: cine este, de fapt, Stela Boulescu? Nu partea oficială, pe care o cunoaștem și am descris-o și eu, puțin…
S.B.Cine sunt eu? O întrebare care pare simplă, o propoziție interogativă formată doar din subiect și predicat nominal. Dar răspunsul adună o constelație de roluri, de trăiri, unele care ne întristează, altele care ne aduc zâmbete. Eu, Stela Boulescu, sunt fiică, soție, mamă, dascăl, prietenă, vecină și cu multe alte roluri în familie și în colectivitate. Înlăuntrul meu a fost, este și va fi o permanentă zbatere, o multitudine de emoții, unele trăite cu maximă intensitate, altele estompate în timp. În esență sunt om și trăiesc fiecare clipă cu speranță, cu dorința de a picura liniște în suflet și pace în viața celor dragi. Simt, însă, că nimic din ceea ce sunt și din ce am realizat nu s-ar fi înfăptuit fără ajutor divin. Și atunci, eu, Stela Boulescu sunt în primul rând creștină prin botez și prin gândurile și crezurile mele.
G. Ș. Răspunsul scontat! Mulțumesc, Steluța! Apropos: te-ai născut aici, ești fiică a acestui burg bănățean, cum era Bocșa Steluței Mureșan în copilărie și adolescență?
S.B.Când m-am născut, Bocșa a fost o comună, care mai apoi a devenit oraș, împărțit în cartiere. Oamenii erau mai tihniți, mai apropiați unii de alții, mai dornici să-și împărtășescă și bucuriile și necazurile. Nu erau pe vremea copilăriei și a adolescenței mele telefoane mobile, nici internet, nici rețele de socializare. Duminica si la sărbători, țin minte că femeile ieșeau pe bancă în fața caselor și discutau, priveau tinerii care ieșeau la plimbare. Era o legătură vie, reală între oameni. La școală, elevii ieșeau în pauze cu senvișurile în mână sau cu un caiet și se priveau în ochi când vorbeau. Dar Bocșa de odinioară nu avea apă curentă, centrale pe gaz, șosele astfaltate, nu se bucura de tehnologia zilelor noastre. Pot spune că trecutul avea farmecul lui, însă și prezentul ne poate face fericiți, dacă știm să găsim în sufletele noastre bucuria de a trăi.
G. Ș. Ai o amintire dragă legată de familie pe care ai vrea s-o împărtășești cu noi? Sau, poate, mai multe amintiri …
S. B. „Amintirea e o seră a fericirilor trecute” spunea Lucian Blaga. Și ce am fi noi, oare, fără amintiri? Cele mai dragi momente pe care eu le păstrez în minte și în suflet sunt cele cu familia. Și am fost binecuvântată de Dumnezeu cu o familie numeroasă: o soră, părinți, bunici și străbunici. Multe sunt amintirile care îmi înseninează viața, dar mă voi opri la două dintre ele.
Prima e din perioada studenției când, de Paști, am venit la Bocșa cu două colege care nu au putut să se bucure de Sărbătoare cu familiile lor. Bunica a făcut, ca de fiecare dată, torturi, prăjituri, sarmale, friptură, drob de miel, ouă roșii. Toate erau puse în cămară, la răcoare. Una dintre colege, care era din Muntenia, văzând bunătățile, ne-a spus: „ – Aș vrea să mă închideți aici și să pierdeți cheia!” Am râs cu poftă toți și ne-am bucurat de Învierea Mântuitorului.
O altă amintire e legată de fiica mea, darul meu cel mai de preț. Îmi amintesc cu emoție și acum de ziua în care am participat la cursul festiv al terminării facultății. Știam că a învățat foarte bine, că a fost șefă de promoție, dar, atunci când dna. profesoară a venit la noi, ne-a îmbrățișat și ne-a spus că avem o fiică minunată, de care putem să fim mândri, am trăit, poate, cea mai mare bucurie, sigur după cea a nașterii ei.
G.Ș. Eram sigură că vei aminti ceva despre minunata noastră Adriana, fiindcă, aproape întotdeauna, copiii oferă cele mai frumoase amintiri și satisfacții și sunt sigură că mai ai multe povești care-ți bucură sufletul despre și în legătură cu Adriana. Dar, pentru că ai amintit de studenție, poate ai o amintire deosebită și din acea perioadă, din studenția ta, și vrei s-o împărtășești cu noi?
S. B. Din studenție mi-au rămas momente dragi pe care le voi purta cu mine toată viața. Îmi aduc aminte de un asemenea moment. Eram în anul I, în primele zile, abia am reușit să-mi cunosc colegii, deși eram doar 25. Aveam curs de literatură cu dl profesor Tohăneanu, într-un amfiteatru. Ne-am mirat că am fost repartizați, noi, cei 25 de boboci, într-o sală atât de mare. Când am intrat, altă surpriză! Amfiteatrul era plin de tineri. Doar cele doua rânduri din față erau libere. La început am crezut că am greșit sala, dar ne-am lămurit că am intrat unde trebuia. Acei mulți tineri erau studenți la Politehnică, la Medicină și la alte facultăți. Nu știam ce caută ei la un curs de literatură? A intrat dl. profesor Tohăneanu, și-a luat un scaun, s-a așezat lângă fereastră (eram la parter)și a început să ne vorbească despre Eminescu. Ascultam vrăjiți cum curg ideile, dar mai ales versurile. Două ore au trecut pe nesimțite și atunci am înțeles de ce era amfiteatrul plin!
G.Ș. Aha! Acum înțeleg eu mai bine dragostea ta pentru Eminescu! În afară de Eminescu, ce pasiuni mai ai?
S.B. Nu am foarte multe pasiuni. Îmi place să citesc, să bucătăresc, uneori fac și experimente culinare. Mă uit la filme, dar numai la cele care mă relaxează, fără violență și fără obscenități, ascult muzică și sigur croșetez și tricotez.
G. Ș. Ai uitat o pasiune: limba română! Și nu vreau să deschidem o discuție pe această temă acum fiindcă, fiind filolog, o să-mi vii cu argumente de tot felul din toți marii noștri scriitori! Poate, odată, vom povesti doar pe această temă atât de generoasă și de frumoasă! Acum vreau să te întreb doar despre proiectul „Să vorbim corect românește”, o rubrică excepțională, rară în revistele de cultură, cu o mare apreciere din partea cititorilor, mai ales a scriitorilor. Inițiativa îți aparține și s-a dovedit a fi de succes!
S.B.Cred că e foarte important pentru toți, dar în special pentru copii și pentru adolescenți să citească și să își vorbească corect limba. Dacă ar fi să recomand o carte, atunci aș spune Biblia. Dar foarte importante sunt și operele valoroase din literatura noastră și din cea universală. Poate părea surprinzător pentru unii, dar i-aș îndemna pe tineri să citească poezie: Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu sunt poeții mei preferați. E foarte bine să cunoască și scriitori actuali pentru că în operele lor este creionată imaginea unei realități contemporane.
G.Ș. Ce ai vrea să transmiți tinerilor? Un gând și pentru cititorii revistei „Bocșa culturală”?
S.B. Pentru tineri aș avea câteva îndemnuri: să fie sinceri cu ei înșiși, dar și cu cei din jur, să aleagă calea cea dreaptă, chiar dacă e mai dificilă, să nu se lase influențați de falși prieteni, să nu cadă în capcana viciilor, să creadă în ei și în visurile lor, să se înconjoare de oameni care le vor binele, să nu uite să se bucure de viață, dar mai ales să fie buni creștini, să creadă cu sufletul în ajutorul lui Dumnezeu, să fie recunoscători, toleranți, empatici, să iubească frumosul, dreptatea și adevărul!
Să nu uite îndemnul lui Tata Oancea: „Munciți, cetiți călătoriți! “
G.Ș. Mulțumim, Doamnă prof. Stela Boulescu! Mulțumim, draga noastră prietenă Steluța Boulescu, pentru cuvintele tale frumoase, pentru îndemnurile tale și pentru toată susținerea Bocșei culturale! Și nu mă refer doar la revistă, ci la întreg ansamblul cultural și literar-artistic al orașului nostru! Ești creatoare de Frumos – fie prin condei, fie prin andrele și croșetă – și, evident, ești un model demn de prezentat copiilor și de urmat de către tinerii de toate vârstele! Mulțumim că ne ești aproape!
Un moment de vârf în viața UZPR, totodată și de bilanț al creației jurnalistice, îl reprezintă decernarea premiilor de excelență. Datorită numărului mare de propuneri făcute de filiale, juriul a prelungit, cu acordul Consiliului Director, perioada de analiză și de selecție a acestor propuneri.
Juriul a încheiat această etapă de evaluare și este în măsură să prezinte NOMINALIZĂRILE pentru fiecare categorie a PREMIILOR UZPR „Excelența în jurnalism”.
Anunțarea și decernarea premiilor se vor face în cadrul unei gale dedicate. Urmează să dăm amănunte și informații despre acest eveniment, după ce se vor rezolva detaliile de organizare.
Dan Constantin
PRESĂ SCRISĂ
·Graiul Maramureșului (apariție 1989), Filiala Baia Mare ·Revista Moldova – Chișinău – condiții grafice ·Ateneu Bacău – 100 ani
CARTE
·Ștefan Melinte – Jurnalismul freelancer – Filiala Olt ·Valentina Mic – Învățarea comunicării, ghid jurnalism, Filiala Serbia ·Mircea Pospai și Rodica Pospai Păvălan – volum N. Dragoș, filiala Dolj
RADIO
·Petronela Cotea – Radio Iași ·Radio France International (Moldova zoom, țările din jur) ·Maria Măndiță – RRA Galați
TELEVIZIUNE
·Euronews – Adriana Stoian „Euroeducația” ·Alina Grigore – TVR Info, emisiunea Front ·Vâlcea TV – Daniela Ștefăneț, emisiunea „Sănătatea azi”
Petru Fotoc s-a născut în Mehadica (Caraș Severin), în familia învățătorului Iosif Fotoc (1865–1906) – cel care a educat copiii satului timp de 20 de ani – și a Mariei (fiica grănicerilor Iacob și Elisabeta Șandru-Jurcăscu de la comunionul Nr. 343/165), fiind cel mai mare dintre cei patru copii. A urmat un traseu academic de elită: Școala civilă din Orșova, gimnaziul la Caransebeș și Seghedin, iar studiile superioare la celebra Academie de Silvicultură din Șemniț (Schemnitz/Banská Štiavnica), ca bursier al Comunității de Avere. Înainte de război, Petru Fotoc era deja o figură respectată, devenit inginer silvic în cadrul Comunității de Avere, lucrând pentru administrarea fondului forestier al fostului Regiment de Graniță. În 1912, îl găsim la Mehadica întâmpinându-l pe viitorul Patriarh, Miron Cristea (pe atunci episcop), alături de elitele locale. Făcea parte din „cercul de aur” al intelectualității din Caransebeș, alături de personalități precum protopopul Mihail Gașpar sau profesorul Iuliu Vuia, contribuind la renașterea culturală a orașului. Petru Fotoc a fost pilonul Comunității de Avere, urcând toate treptele ierarhice, de la simplu practicant până la gradul suprem de Inspector General. A ocupat, timp de opt ani, funcția de șef de Ocol la Teregova, perioadă în care a coordonat vaste lucrări de împădurire care dăinuie și azi: Valea Slatinei, Valea Timișului, Râul Alb, Igegul. Șef autoritar dar părintesc, Petru Fotoc a fost un om al terenului, care cunoștea și rezolva cu dreptate problemele localnicilor. Pe lângă activitatea sa profesională, Petru Fotoc a fost și un remarcabil om de litere, pășind cu deosebită îndrăzneală inclusiv pe tărâmul jurnalismului, ca redactor la „Gazeta Oficială a Comunității de Avere”. O bună perioadă de timp a redactat-o aproape singur, adesea lucrând nopțile, însă fără a se afișa ca autor. De o mare importanță este vizita sa în casa generalului Nicolae Cena, în primăvara anului 1913, în urma căreia a rezultat valorosul articol „Din ogorul neamului”, pe care l-am prezentat într-un material anterior. Drama războiului l-a trimis pe fronturile imperiale, experiență care i-a relevat sensibilitatea artistică. A luptat pe frontul italian (Isonzo, Piave, Doberdo), locuri cunoscute pentru ferocitatea bătăliilor, de unde a trimis corespondențe pentru ziarul ,,Lumina„. Însemnările sale (,,Icoane de la front„) denotă o profundă umanitate și dor de casă. Un citat memorabil, prezent într-una dintre scrierile transmise de pe front, rămâne mărturie peste timp: ,,Oricât de nepăsător s-ar crede ostașul, inima, inimă rămâne…„. Scrisorile sale vorbesc despre puterea crucii și a credinței în fața morții iminente: ,,Aici, unde ne rânjește moartea, e bine să știi că nu ești singur”. S-a întors acasă cu 11 medalii, dovadă a curajului său, deși a luptat pentru o cauză străină (Austro-Ungaria). Momentul de cotitură al vieții sale este trecerea în slujba României. După prăbușirea imperiului, se alătură Armatei Române și participă la campania din Ungaria (războiul româno-ungar din 1919) împotriva regimului bolșevic al lui Bela Kun. Intră în Budapesta în calitate de adjutant al generalului Traian Moșoiu, unul dintre eliberatorii Transilvaniei, aceasta fiind o poziție de mare încredere și onoare. În ceea ce privește viața sa personală, revenit din război, pe 12 iulie 1919, se căsătorește cu Nela, fiica preotului Ion Grozăvescu din Cornereva, destinul unind astfel două familii importante din zonă. Petru Fotoc a rămas mereu legat de satul său natal, Mehadica, dovadă stând faptul că documentele îl menționează printre „fiii comunei” care au sprijinit financiar renovarea bisericii între 1923-1933, alături de generalul Mihail Șandru. Personalitatea sa a depășit granițele profesiei, devenind un lider al comunității: a fost deputat în Parlamentul României în timpul guvernării Generalului Alexandru Averescu și membru în Consiliul Județean Severin. În ultimii ani de viață, a îmbrățișat cu entuziasm tineresc mișcarea „Străjeria”, fiind comandant al cohortei de străjeri din Caransebeș. Purta uniforma cu mândrie, văzând în ea o continuare a tradiției militare bănățene. Petru Fotoc a fost un intelectual rafinat și un spirit cosmopolit. O lucrare monumentală, la care a lucrat neîncetat, a fost „Monografia Comunității de Avere”, care, din păcate, a rămas în stadiul de manuscris la moartea sa. O altă lucrare importantă a fost „Pe pământul făgăduinței” – un jurnal de călătorie plin de căldură sufletească, rezultat al pelerinajului său la Ierusalim. A vizitat o mare parte a Europei și Orientului: Austria, Cehoslovacia, Germania, Danemarca, Olanda, Belgia, Franța, Italia, Iugoslavia, Turcia, Palestina, Egipt și Ungaria. A fost un apărător fervent al ortodoxiei și al tradițiilor grănicerești, fiind deputat în Congresul Național Bisericesc și în Sinodul Eparhiei Caransebeșului. A luptat cu dârzenie pentru menținerea Episcopiei Caransebeșului, reușind să vadă, înainte de a pleca dintre noi, că aceasta nu a fost desființată. S-a stins din viață în dimineața zilei de 15 mai 1940, la Caransebeș. În cadrul ceremoniei de înhumare a avut parte de onoruri deosebite, prohodul fiind oficiat la Caransebeș de un sobor de 8 preoți, pe 16 mai 1940. Cortegiul l-a condus până în satul natal, Mehadica, unde astăzi își doarme somnul de veci. Pe sicriul său, în loc de coroane pompoase, colegii au așezat ramuri de brad din pădurile plantate și îngrijite de el, și ramuri de stejar – simbolul tăriei și al serviciului credincios. Ca silvicultor, Petru Fotoc a fost un profesionist desăvârșit care a lăsat păduri falnice în urma sa. Însă nu a fost numai atât – a fost un patriot care a luptat în războaie și în parlament, și un creștin desăvârșit. Prin toate acțiunile și meritele sale, Petru Fotoc rămâne o figură emblematică pentru istoria Banatului Montan. El reprezintă destinul generației Marii Uniri din Banat: format la școlile străine, supraviețuitor al tranșeelor de pe ,,Isonzo„, scriitor sensibil și, în final, ofițer victorios al armatei române la Budapesta. Petru Fotoc este exemplul perfect al modului în care „Comunitatea de Avere” a reușit să creeze o clasă intelectuală capabilă să conducă destinele Banatului după 1918.
01 decembrie 2025, Constantin VLAICU/ UZPRCaraș Severin
Bibliografie selectivă: ,,Luceafărul” – Revista „Astrei Bănățene „, 1941 – ,,Trecute vieții în granița bănățeană” de dr. Cornel Corneanu ,,Revista Pădurilor„, mai 1940 I. Iana: ,,Moartea fruntașului bănățean – inginer Petru Fotoc din Caransebeș” (,,Universul, 20 mai, 1940)
UZPR CARAS SEVERIN 