În ziua Domnului, 27 decembrie 2025, a avut loc la Marga lansarea cărții, Lia – In memoriam. Umbra luminoasă a lui Micu Jompan. Această lucrare a fost scrisă de renumitul om de cultură Dumitru Jompan, în memoria soției sale Aurelia Jompan, cu ocazia împlinirii unui an de la trecerea la cele veșnice a doamnei învățătoare.
La această acțiune culturală au participat oficialități locale, preotul paroh Marius Iovănescu, preotul Romulus Frîncu, omul de cultură Martin Olaru, membrii familiei Jompan, cetățeni ai comunei și autorul acestor rănduri. Totodată, cei enumerați mai înainte au susținut câte o cuvântare în onoarea celei care a fost doamna de fier a familiei, Aurelia Jompan.
Cartea se deschide cu o Prefață, cuprinde șapte capitole și o Addenda, se întinde pe 507 pagini, iar capitolul V-Scrisori de condoleanțe este cel mai lung și cel care mi-a ajuns la inimă, deoarece a fost scris din suflet pentru un suflet plecat la cele veșnice. În acest capitol au scris o serie de peroane, de la doctori la militari, de la oameni de cultură la oameni de rând și de la profesori la rude apropiate sau prieteni de familie. Volumul de față reprezintă Everestul lucrărilor scrise de domnul profesor Jompan, deoarece este cartea cu numărul 105, dacă este să aducem la cunoștința publicului toate lucrările domniei sale.
Deși a fost născută, crescută și școlarizată în orașul de pe Sebeș, doamna învățătoare Lia Jompan s-a adaptat repede la viața rurală de la Marga. Încă din primul an al încadrării la școala din Marga (1957), doamna Lia a fost un factotum al vieții culturale din localitate. Pe lângă activitatea școlară, a activat în cadrul Coralei Margana, a instruit micii cântăreți din Corul Canon, a ridicat împreună cu domnul profesor Jompan, Monumentul eroilor și Troița timpului; și nu în cele din urmă a pus bazele ,,Casei Muzeu” și ,,Morii cu ciutură” , care mai târziu au fost transferate la Caransebeș, spre marea durere a ctitorilor.
Totodată, doamna Lia Jompan a organizat la începuturile sale profesionale ,, Carnavalul copiilor” și a fost cofondatoare la înființarea Universității sătești de educație muzicală în anul 1982, singura de acest profil din țară. Parcă toate aceste lucruri nu au fost suficiente, așa că doamna Lia a scris articole și cărți, fiind coautor la cărțile ,,Găteala capului la femei în Valea Bistrei ” și ,, Societăți ale femeilor române ortodoxe din Caransebeș”, dar și coordonator principal la alte cărți precum: ,,Marga – Glosar de cuvinte și expresii dialectale mai mult sau mai puțin cunoscute” sau ,, Bolvașnița. Monografie ”.
Aceste activități sunt doar o parte din viața tumultoasă a doamnei Lia, pentru că dânsa a cochetat și cu politica, fiind o vreme consilier comunal, dar și candidat la funcția de Primar a localității Marga.
Aceasta a fost doamna Aurelia, pentru noi care am cunoscut-o rămâne un exemplu de tenacitate, altruim și dăruire față de semen, cunoscându-se faptul cât de mult și-a iubit elevii de la școala din Marga.
Doamna învăţătoare Aurelia Frenţiu Jompan, vrednică descendentă din familia episcopului Valeriu Traian Frenţiu, poate fi numită „ortacul de o viaţă“ , dânsa şi-a înţeles şi asumat menirea, preluând din primul moment asupra-şi toate grijile vieții sociale și participând exemplar la cercetarea domeniul cultural, alături de soțul ei, numai și numai ca omul de cultură prof. univ. dr. Dumitru Jompan – cel care şi-a închinat viaţa baghetei şi condeiului -, să se ridice ca unul dintre cei mai importanți oameni de cultură din Banat și din țară.
În acest sens dorim sănătate și multe zile la pomul vieții, domului profesor doctor Dumitru Jompan, pentru a ne împărtăși pe mai departe din preaplinul cultural al domniei sale !
Totodată, ne rugăm ca Domnul să o așeze pe doamna Lia în lăcașurile sale cele veșnice și luminoase, acum la împlinirea unui an de la moartea cea trupescă, unde nu este întristare și unde cercetarea feței Domnului, veselește toți sfinții bineplăcuți Lui, întru nădejdea învierii celei veșnice și revederea cu cei dragi ei !
31 decembrie 2025, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
In memoriam Papa emerit Benedict al XVI-lea (Joseph Aloisius Ratzinger, *16.04.1927, Marktl am Inn / Germania – †31.12.2022, Vatican). Expoziție filatelică din colecția Erwin Josef Țigla.
31 decembrie 2025, ora 24.00, online:
De Anul Nou, 2026, un proiect muzical online al Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița și al Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin.
Interpretează Patrick Paulescu și Ian Adrian Dinuț.
1 ianuarie 2026, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
1 ianuarie 2026: Ziua Mondială a Păcii (a LVIX-a ediție).
Miniexpoziție filatelică din colecția Erwin Josef Țigla
5 ianuarie 2026, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Pelerini ai speranței / Anul jubiliar 2025: 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2026.
Expoziție foto și filatelică cu tematica „Roma în anul jubiliar”, realizate de Erwin Josef Țigla.
31. Dezember 2025, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
In Memoriam Papst Emeritus Benedikt XVI. (Joseph Aloisius Ratzinger, *16.04.1927, Marktl am Inn / Deutschland – †31.12.2022, Vatikan). Eine Philatelie-Ausstellung aus der Sammlung Erwin Josef Țigla.
31. Dezember 2025, 24:00 Uhr, Online:
Ein musikalischer Neujahrsgruß, ein Online-Projekt des Kultur- und Erwachsenenbildungsvereins „Deutsche Vortragsreihe Reschitza“ und des Demokratischen Forums der Banater Berglanddeutschen.
Mit Patrick Paulescu und Ian Adrian Dinuț.
1. Januar 2026, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
1. Januar 2026: 59. Weltfriedenstag.
Kleine philatelistische Ausstellung von Erwin Josef Țigla.
5. Januar 2026, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Pilger der Hoffnung / Jubiläumsjahr 2025: 24. Dezember 2024 – 6. Januar 2026.
Eine Foto- und Philatelie-Ausstellung „Rom im Jubiläumsjahr“, von Erwin Josef Țigla.
Deoarece în ultima perioadă s-a generat o reală polemică privitoare la semnificația regimului comunist în România, căutându-se argumente diverse pentru încadrarea acestuia în diferite registre istorice, îmi propun să realizez o succintă analiză din perspectiva muncii și a tradiției acesteia în spațiul Banatului Montan. Voi lua ca punct de referință Mehadia, privită ca vatră istorică și reper identitar al acestui spațiu.
Dacă e să vorbim despre perioada comunistă, despre viața și organizarea socială, trebuie să amintim despre oamenii care au făcut-o să funcționeze, cu bunele și cu relele ei.
Îmi propun să plasez această analiză într-un context istoric, păstrând însă în centrul ei, omul și valorile ce acesta le creează, indiferent de sistemul social în care își duce el existența. În acest context ceea ce primează este calitatea umană!
Voi alege să vorbesc despre oamenii simpli, acei muncitori, care și-au pus amprenta prin hărnicia lor asupra comunității. Deși sistemul a fost unul defectuos, în anumite privințe, comunismul a funcționat prin muncă. Ca în orice cadru social, au existat membrii indolenți și membrii destoinici; aceștia din urmă, și-au pus în valoare calitățile personale, izvorâte din educație, pricepere și o etică a muncii moștenită.
În Mehadia, după cum știm, procesul de colectivizare, încheiat în anul 1962, nu a avut niciun succes. Factorii care au contribuit la acest lucru sunt diverși, ei fiind atât de natură umană, de natură geografică, cât și de structură socială a țăranului bănățean care nu a acceptat niciodată compromisul. Rezistența umană în zona Mehadiei este binecunoscută, din cele mai vechi timpuri. Inclusiv, recent am descoperit în cartea lui Karl Wilhelm von Martini – ,,Pflanzer und Soldat „(1854), mărturii despre rezistența localnicilor la colonizare și la impunerea administrației austriece. Retrași în munți, aceștia duceau o luptă gen gherilă, sau haiducie, cu autoritatea locală, impusă de Curtea de la Viena, care îi eticheta drept ,,tâlhari„- locuitori ai munților. Răspunsul a fost unul dur: represiunea și vânarea celor care se opuneau regimului, proces încheiat în anul 1767: ,,Astfel, locuitorii munților au fost în cele din urmă supuși și, până în anul 1767, fuseseră suficient de civilizați și câștigați pentru interesele guvernului„.
Mă târziu, această genă a libertății s-a activat din nou în fața comunismului. Ea s-a afirmat prin mișcarea partizanilor. După cum se știe, zona Mehadia-Teregova a fost epicentrul celei mai longevive rezistențe anticomuniste din România. Prezența grupurilor de partizani a făcut ca autoritățile să fie, pentru multă vreme, timorate în a aplica măsuri radicale precum colectivizarea. Figuri precum Petre (Tică) Artinescu, din Mehadia, alături de Gheorghe (Gogu) Cristescu, Ioan Petchescu, Siscovici Radoi, au luptat împotriva regimului comunist. Aceștia, împreună cu mulți alții, au acționat intens în munții din jurul Mehadiei, Iablaniței și Teregovei. Sprijiniți de localnici (care le duceau hrană și informații), grupurile de partizani au creat o stare de nesiguranță pentru activiștii de partid. Nimeni nu îndrăznea să meargă prin sate să ceară semnături pentru ,,întovărășire”, de teamă că vor fi „vizitați” noaptea de partizani.
Configurația terenului, de asemenea, a jucat și ea un rol important în procesul de colectivizare, deoarece relieful nu a constituit condițiile cele mai favorabile unei agriculturi intensive. În zona Mehadiei, cu dealuri abrupte și terenuri stâncoase, mecanizarea era imposibilă. Comuniștii nu aveau ce să facă cu „colectiva” pe niște fânețe montane, unde oamenii trăiau din creșterea animalelor și pomicultură, nu din culturi mari de cereale. Era foarte dificil să „colectivizezi” turmele de oi care plecau în transhumanță sau livezile răsfirate pe munți, față de un lan de grâu la câmpie.
Un alt element, care nu poate fi omis în această analiză, este mândria bănățeanului de la munte, pentru care conceptul de ,,gospodar” era unul sfânt, în jurul căruia gravita întreaga sa existență. Înțelepciunea țăranului de la munte a fost adeseori superioară, datorită greutății vieții de aici, mai ales în zona Mehadiei, a căror locuitori nu de puține ori, de-a lungul istoriei sale, au fost ostracizați. În aceste condiții, țăranul muntean, cunoscându-și foarte bine drepturile, legătura sa cu pământul moștenit fiind una vitală, chiar viscerală, au acționat ca atare. Se pare că în anumite momente a existat chiar și o solidaritate a comunității care a hrănit acest spirit combativ, element hotărâtor al demnității sale native.
Ca urmare a tuturor celor arătate, datorat acestor factori, Mehadia și comunele limitrofe au rămas zone ne-cooperativizate. Chiar și după 1962, când s-a anunțat încheierea colectivizării la nivel național, aici oamenii au continuat să dețină propriile animale și pământuri. Însă prețul a fost unul uriaș: taxe și cote aspre, o formă de „tribut” plătit statului pentru dreptul de a nu fi salariat la stat și a păstrării statutului de proprietar.
În ciuda acestor poveri, oamenii din Mehadia au preferat să muncească enorm și să plătească aceste „tributuri”, în locul umilinței. A fost prețul libertății lor și al păstrării numelui de „proprietar”, chiar a onoarei familiei, onorându-și strămoșii care au luptat pentru acel pământ. Într-o Românie, a cărui regim a impus o viață gri și controlată, satele necooperativizate din zona Mehadiei au rămas mici oaze de normalitate veche. Acești gospodari au fost cei care au menținut vii tradițiile, credința și spiritul comunitar autentic, care la câmpie, în zonele colectivizate, începuseră să se degradeze.
Ei au demonstrat că spiritul de proprietar este, în esență, un spirit de om liber.
Consider că analiza oamenilor și a calităților lor, din această perspectivă, a muncii, este una destul de curajoasă. Deși nu pretind că această abordare este una infailibilă, îndrăznesc să afirm că munca este cea care definește omul în orice context, atunci când ea contribuie la progresul comunității, indiferent de regimul politic.
A valorifica omul după hărnicia sa și nu după avuția acumulată (a cărei aparență poate fi uneori înșelătoare), constituie un principiu moral corect, care, din păcate, astăzi pare aruncat în derizoriu.
În urmă cu ceva timp cercetând arhiva lui Ion Ionescu (zis Bloju), ce astăzi se află în posesia fiului său Ion Ionescu, am descoperit câteva exemple de cetățeni ai comunei – ,,tovarăși” evidențiați de regim ca gospodari exemplari, fruntași în ,,întrecerea socialistă”. În fapt, acești oameni erau recompensați simbolic pentru performanța lor de a achita prin trudă cotele și taxele aferente acelui „tribut” plătit pentru libertatea de a rămâne stăpâni pe propriul pământ.
Este demn de menționat faptul că moștenirea acestui „cult al muncii”, transmis generațiilor următoare, a reprezentat fundamentul progresului de mai târziu. Această etică a hărniciei le-a permis urmașilor o dezvoltare personală trainică, valorificată într-un mecanism economic care, spre deosebire de cel trecut, permite și încurajează performanța individuală.
Dau doar un singur exemplu care poate sta mărturie celor susținute: Cristescu Paul, din Plugova, este străbunicul lui Paul Cristescu, care astăzi administrează o afacere de milioane, fiind unul dintre cei mai importanți crescători de vaci Angus din Europa, deținând mai multe măcelarii și puncte de vânzare a produselor animaliere, răspândite în întreg Banatul.
O concluzie a tuturor celor prezentate ar fi faptul că identitatea unei comunități este definită de strădania fiecărui membru de a da valoare faptelor sale. În ciuda măsurilor absurde de anihilare a proprietății, regimul trecut nu a reușit să oprească munca; dimpotrivă, a impus-o forțat, însă a transformat-o într-o frână în calea dezvoltării personale, în favoarea unei colectivizări care s-a dovedit a fi un eșec istoric.
Ceea ce nu a putut însă anihila regimul în sufletul bănățeanului a fost tradiția — acea etică a muncii pe plațul și hotarul propriu, moștenite de la strămoși, temelie a familiei și pilon central al identității sale de om liber.
Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin
Fotografii din arhivele familiilor Ion Ionescu și Pavel Grozăvescu, din Mehadia
UZPR CARAS SEVERIN 