,,Pădure, soro pădure,
Am trăit o viață-n tine,
Cu straița lângă mine…„
(Folclor din Banatul de Munte )

Istoria silviculturii în Banatul Montan reprezintă, poate, cea mai fascinantă pagină din cronica forestieră a României. Aici, rigoarea administrativă austriacă s-a întâlnit cu bogăția naturală copleșitoare a Carpaților și cu dârzenia localnicilor, dând naștere unui model unic de civilizație a lemnului. Evoluția sa a fost intrinsec legată de etapele istorice și sociale pe care le-au parcurs locuitorii acestor meleaguri, Banatul fiind un pionier european în ceea ce privește amenajarea pădurilor, respectiv organizarea pe baze științifice a gospodăririi și exploatării lor.
În cele ce urmează, propun o sinteză istorică menită să explice cum a evoluat administrarea acestui patrimoniu verde și cum s-a transformat „codrul” străvechi în „avuție națională”.

Înaintea Păcii de la Passarowitz (1718), Banatul Montan se afla sub stăpânire otomană. Pădurile erau, într-o proporție covârșitoare, virgine, exploatate haotic doar pentru nevoile imediate ale locuitorilor. Caracteristic zonei era faptul că desimea codrilor oferea adesea singurul spațiu de refugiu viabil din calea invadatorilor. Odată cu instaurarea administrației habsburgice, Viena realizează că Banatul este un adevărat „El Dorado” verde, cu suprafețe uriașe neatinse de intervenția antropică.
Contele Mercy, primul guvernator al Banatului, dispune cartografierea provinciei – un proiect ambițios ce a inclus și uriașa suprafață forestieră – , demers esențial într-o perioadă în care apariția revoluției industriale stimula tot mai mult cererea de resurse materiale. În acest context, lemnul a devenit rapid o miză strategică, fiind o resursă esențială pentru două ramuri industriale aflate în plină expansiune: metalurgia și mineritul.
Industria metalurgică din Banatul Montan, leagănul industriei românești moderne, și-a început oficial activitatea la 3 iulie 1771, prin inaugurarea primelor furnale la Reșița. Tehnologia vremii, bazată pe ,,pirometalurgie„, depindea exclusiv de mangal (cărbunele de lemn), întrucât tehnologia cocsificării cărbunelui de pământ nu era încă stăpânită, iar mangalul asigura o ardere curată, fără impurități de sulf.
Simultan, prospecțiunile scot la lumină zăcămintele de cărbune de la Doman (1780), Secu (1788), Anina (1790), Mehadia (1791-1792) și Sicheviţa (1796), exploatarea acestora fiind demarată la scurt timp după descoperire. Galeriile subterane înghițeau cantități enorme de lemn pentru susținere. Se foloseau trunchiuri masive de copaci (numite proptele sau stâlpi de mină) pentru a preveni prăbușirea tavanului minei. Minerii preferau lemnul dintr-un motiv de siguranță vital deoarece lemnul „vorbește” înainte de a ceda. Sub presiunea muntelui, stâlpii de lemn pârâie și scârțâie puternic, oferind ortacilor minutele vitale pentru a se salva, spre deosebire de fier sau piatră, care cedează brusc.
Această interdependență a creat o simbioză, dar și o presiune uriașă. Minele și topitoriile riscau să devoreze pădurile din jur, depășind capacitatea acesteia de a se regenera. Pentru a stopa risipa și a asigura continuitatea resursei, apar primele „Oficii Silvice” (precursoarele ocoalelor silvice), iar pădurile intră în proprietatea „Erariului” (Tezaurului Imperial). Momentul definitoriu este Ordonanța de Pădure a Mariei Tereza din 1769, (cunoscută și ca Orânduiala de pădure sau, în germană, Waldordnung). Ordonanța de pădure reprezintă actul de naștere al silviculturii moderne în zonă. Ea marchează momentul trecerii de la exploatarea cutumiară (după nevoi) la o exploatare reglementată și protecționistă a pădurilor. Aceasta a interzis tăierile „la ras” necontrolate și a introdus, în premieră, conceptul de sustenabilitate: să nu tai mai mult decât poate pădurea să se regenereze.
Odată cu înființarea Regimentelor de Graniță (precum cel confiniar româno-bănățean nr. 13, în anul 1767), pădurile primesc un statut special.
Un moment crucial în organizarea acestui proces de gospodărire rațională a pădurilor este apariția, în anul 1879, a Comunității de Avere, posibil cea mai nobilă moștenire a acelei epoci.
După desființarea Graniței Militare, în anul 1871, statul austro-ungar a restituit pădurile foștilor grăniceri, dar nu individual, ci în devălmășie. Astfel, peste 130.000 de hectare de pădure și pășune din zona Caransebeș – Valea Bistrei – Valea Timișului – Craina, până în Valea Cernei, au devenit proprietatea comună a familiilor din peste 90 de sate.
Comunitatea de Avere a funcționat în acest mediu ca un mecanism social perfect, devenind un ,,stat în stat” din punct de vedere silvic, având proprii ingineri silvici, pădurari și jandarmi silvici. Banii obținuți din exploatarea lemnului nu se împărțeau oamenilor, ci erau investiți exclusiv în binele public. Astfel, s-au construit și întreținut sute de școli și biserici, s-au acordat burse pentru copiii talentați ai țăranilor (trimiși la studii înalte cu obligația de a se întoarce) și s-a dezvoltat infrastructura.
Sediul central de la Caransebeș (Palatul Cultural) coordona un sistem democratic și profesionist, beneficiind de ingineri școliți la Academia de Mine și Silvicultură de la Schemnitz (Banská Štiavnica). Aceștia au creat amenajamente silvice (Planuri pe 10-20 de ani, care stabileau exact ce arbore se taie și unde se plantează) și au executat lucrări magistrale de corectare a torenților.
În perioada interbelică, după anul 1918, silvicultura bănățeană se integrează în cea românească, dar își păstrează specificul autonom prin Comunitatea de Avere. Se înființează C.A.P.S. (Casa Autonomă a Pădurilor Statului).
Lemnul din Banat devine principal produs de export al României. Este perioada de glorie a inginerilor români care preiau ștafeta de la cei austrieci.
Comunitatea de avere era condusă democratic, prin vot, având un Președinte și o Adunare Generală formată din reprezentanți ai satelor. Prestigiul acestei instituții a fost garantat de calitatea umană excepțională a liderilor săi. Președinția Comunității de Avere era considerată o onoare supremă în Banat, la fel și celelalte poziții în conducere, acestea fiind ocupate alternativ de militari de carieră – precum legendarul Traian Doda (primul președinte și organizator al instituției), protopopul militar Pavel Boldea, colonelul Romulus Boldea, Lt. Col. Iosif Seracin – care au impus rigoarea militară în administrare, de avocați iluștri care au reprezentat Comunitatea – precum Dr. Antoniu Marchescu sau Dr. Traian Constantinovici – care au apărat cu arma legii drepturile foștilor grăniceri în fața instanțelor vremii. Această îmbinare între spada generalilor și verbul avocaților a ținut Comunitatea în viață și prosperitate timp de șapte decenii.
Comunitatea de Avere a fost „motorul” care a transformat țăranii-soldați din Banat într-o clasă socială educată și prosperă. Comunitatea de Avere, reprezintă una dintre cele mai însemnate instituții care a definit identitatea Banatului Montan modern.
A funcționat ireproșabil până în 1948, când regimul comunist a naționalizat-o abuziv, confiscând pădurile și clădirile, ceea ce a reprezentat o traumă pentru locuitorii zonei.

Perioada comunistă a debutat cu naționalizarea din 1948, care a transformat întreaga suprafață de pădure în „avuție națională”. Primii ani ai ,,naționalizării” reprezintă cea mai neagră pagină din istoria codrului românesc.
Prin înființarea societăților mixte româno-sovietice („Sovrom”), Moscova a exploatat colonial resursele țării. Sovromlemn a funcționat după un mecanism profund viciat: România venea cu pădurile, fabricile, căile ferate și forța de muncă, în timp ce URSS contribuia adesea cu „bunuri inamice confiscate” sau expertiză birocratică, având însă putere de decizie absolută.
Impactul a fost devastator. S-a tăiat agresiv, peste posibilitatea de regenerare, masa lemnoasă luând calea exportului spre URSS la prețuri derizorii. Deși Sovromurile s-au desființat în 1954, ele au lăsat în urmă versanți despăduriți și o traumă economică. Deși sovieticii promiteau modernizare, multă vreme s-a lucrat cu tehnologii rudimentare sau cu utilajele pe care România le avea deja, ceea ce a dus la degradarea solului și eroziune după tăieri rase.
Totuși, remarcabil este că, în ciuda presiunii politice, și a dezastrului din păduri, corpul silvic bănățean și-a păstrat profesionalismul, reușind să reîmpădurească, cu un efort extraordinar și multă determinare, suprafețele abuzate, imediat ce presiunea sovietică a scăzut.

După anul 1989, silvicultura intră într-o nouă etapă, definită prin procesul complex de reconstituire a dreptului de proprietate asupra suprafețelor confiscate de regimul comunist. Această perioadă se remarcă printr-o intensă mobilizare a comunităților pentru redobândirea pădurilor grănicerești, fenomen ce a condus la reactivarea formelor istorice de asociere, precum Composesoratele, și la înființarea Ocoalelor Silvice de Regim (Private).

Un moment remarcabil, înregistrat în anii ’90, este eșecul reorganizării Comunității de avere, care reprezintă un caz juridic și istoric extrem de complex.
Eșecul reînființării sale, la anvergura de odinioară, are la bază un cumul de factori legislativi, interese economice și probleme administrative. Eșecul nu a fost neapărat unul de „drept istoric” (documentele dovedesc clar proprietatea), ci unul de procedură și putere. Un fapt evident este că statul român nu a dorit să piardă controlul asupra unei resurse strategice din Banatul Montan (peste 130.000 de hectare de pădure!), folosindu-se de statutul juridic neclar al asociației succesoare.
Deși au fost promulgate legile de restituire din anii ’90-Legea 18/1991, Legea 1/2000- acestea au fost gândite pentru persoane fizice sau forme de asociere clasice (composesorate, obști sătești, biserici). Comunitatea de Avere nu se încadra în niciuna dintre aceste definiții legislative. Ca urmare, instanțele și comisiile de fond funciar au avut dificultăți (sau reticență) în a recunoaște noua entitate reînființată drept continuatorul legal și legitim al vechii structuri imperiale. Spre deosebire de alte zone, unde composesorate mai mici au primit păduri, în cazul Comunității, dimensiunea uriașă a proprietății a speriat autoritățile, care au preferat să mențină controlul statal.

Astăzi parcurgem o nouă etapă, dominată de asaltul conducerii politice asupra unei structuri consolidate de administrare a fondului forestier național: Regia Națională a Pădurilor – Romsilva. Inițierea reorganizării forțate a acesteia, în lipsa unui studiu de impact fundamentat pe realități economice și sociale, nu oferă argumente suficiente pentru a justifica necesitatea demersului.
Deși procesul este în plină desfășurare și ar putea fi considerat prematur să tragem concluzii definitive, o notă majoră de îngrijorare este dată de evidentul diletantism al inițiatorilor. Acest fapt erodează încrederea în capacitatea lor de a implementa măsuri de un real succes, lăsând loc unei legitime îndoieli asupra viitorului pădurii de stat.
Ca o sinteză a tuturor celor evocate, putem afirma cu certitudine că, spre deosebire de alte zone ale țării, în Banatul Montan pădurea a transcendat condiția de simplă sursă de venit. Ea a funcționat ca o adevărată instituție socială, formând un triptic identitar alături de valorile istoric consacrate: Biserica și Școala. Această structură, consolidată în special în perioada administrației grănicerești, a asigurat coeziunea comunității, nefiind o entitate închisă, dedicată exclusiv profitului, ci un partener de viață al localnicilor.
Din păcate, silvicultura bănățeană parcurge astăzi un moment de cumpănă, marcat de o erodare a principiilor de onestitate și rigoare moștenite din epoca imperială. Asistăm la un asalt al modernității prost înțelese, dar mai ales la presiunea unui politicianism de la centru, decuplat de realitățile locale. Această influență nefastă concentrează o acțiune complexă de denigrare și învrăjbire a societății împotriva silvicultorilor, lovind astfel, cu nedreptate, în una dintre cele mai vechi și respectate ramuri ocupaționale din Banatul nostru montan.

Însă, dincolo de reorganizări și dispute, cel mai tragic pericol rămâne acela ca, sub presiunea unor interese de moment, să rupem legământul secular cu muntele. Există riscul ca pădurea să se destructureze ireversibil, transformându-se din partenerul de viață al bănățeanului – așa cum a fost pentru generațiile de grăniceri – într-o simplă resursă de exploatare, o marfă fără suflet, înstrăinată de cei care au ocrotit-o veacuri la rând.

Constantin VLAICU / UZPR Caraș Severin

Foto: Personalul Ocolului silvic Caransebeş al Comunității de avere în anul 1897. Sursa: Ovidiu Laurenţiu Roşu COMUNITATEA DE AVERE A FOSTULUI REGIMENT GRĂNICERESC ROMÂNO-BĂNĂŢEAN NR. 13 DIN CARANSEBEŞ 1879-1948 Muzeul Banatului Montan, 2010.

Bibliografie selectivă:
Mircea Rusnac – Perioada timpurie a istoriei industriale a Reşiţei (1771-1855);
Giurescu, Constantin C. – Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed. Ceres, 1976;
Micle, Vasile S. – Istoria silviculturii românești, Ed. Ceres, 2005;
Ivănescu, Dumitru – Din istoria silviculturii românești, Ed. Ceres, 1972;
Edroiu, Nicolae (coord.) – Istoria Românilor, Vol. VI, Ed. Enciclopedică, 2002.
Ovidiu Laurenţiu Roşu – COMUNITATEA DE AVERE A FOSTULUI REGIMENT GRĂNICERESC ROMÂNO-BĂNĂŢEAN NR. 13 DIN CARANSEBEŞ 1879-1948 2010.
https://biblioteca-digitala.ro