Petru Fotoc s-a născut în Mehadica (Caraș Severin), în familia învățătorului Iosif Fotoc (1865–1906) – cel care a educat copiii satului timp de 20 de ani – și a Mariei (fiica grănicerilor Iacob și Elisabeta Șandru-Jurcăscu de la comunionul Nr. 343/165), fiind cel mai mare dintre cei patru copii.
A urmat un traseu academic de elită: Școala civilă din Orșova, gimnaziul la Caransebeș și Seghedin, iar studiile superioare la celebra Academie de Silvicultură din Șemniț (Schemnitz/Banská Štiavnica), ca bursier al Comunității de Avere.
Înainte de război, Petru Fotoc era deja o figură respectată, devenit inginer silvic în cadrul Comunității de Avere, lucrând pentru administrarea fondului forestier al fostului Regiment de Graniță. În 1912, îl găsim la Mehadica întâmpinându-l pe viitorul Patriarh, Miron Cristea (pe atunci episcop), alături de elitele locale. Făcea parte din „cercul de aur” al intelectualității din Caransebeș, alături de personalități precum protopopul Mihail Gașpar sau profesorul Iuliu Vuia, contribuind la renașterea culturală a orașului.
Petru Fotoc a fost pilonul Comunității de Avere, urcând toate treptele ierarhice, de la simplu practicant până la gradul suprem de Inspector General. A ocupat, timp de opt ani, funcția de șef de Ocol la Teregova, perioadă în care a coordonat vaste lucrări de împădurire care dăinuie și azi: Valea Slatinei, Valea Timișului, Râul Alb, Igegul. Șef autoritar dar părintesc, Petru Fotoc a fost un om al terenului, care cunoștea și rezolva cu dreptate problemele localnicilor.
Pe lângă activitatea sa profesională, Petru Fotoc a fost și un remarcabil om de litere, pășind cu deosebită îndrăzneală inclusiv pe tărâmul jurnalismului, ca redactor la „Gazeta Oficială a Comunității de Avere”. O bună perioadă de timp a redactat-o aproape singur, adesea lucrând nopțile, însă fără a se afișa ca autor. De o mare importanță este vizita sa în casa generalului Nicolae Cena, în primăvara anului 1913, în urma căreia a rezultat valorosul articol „Din ogorul neamului”, pe care l-am prezentat într-un material anterior.
Drama războiului l-a trimis pe fronturile imperiale, experiență care i-a relevat sensibilitatea artistică. A luptat pe frontul italian (Isonzo, Piave, Doberdo), locuri cunoscute pentru ferocitatea bătăliilor, de unde a trimis corespondențe pentru ziarul ,,Lumina„. Însemnările sale (,,Icoane de la front„) denotă o profundă umanitate și dor de casă. Un citat memorabil, prezent într-una dintre scrierile transmise de pe front, rămâne mărturie peste timp: ,,Oricât de nepăsător s-ar crede ostașul, inima, inimă rămâne…„. Scrisorile sale vorbesc despre puterea crucii și a credinței în fața morții iminente: ,,Aici, unde ne rânjește moartea, e bine să știi că nu ești singur”. S-a întors acasă cu 11 medalii, dovadă a curajului său, deși a luptat pentru o cauză străină (Austro-Ungaria).
Momentul de cotitură al vieții sale este trecerea în slujba României. După prăbușirea imperiului, se alătură Armatei Române și participă la campania din Ungaria (războiul româno-ungar din 1919) împotriva regimului bolșevic al lui Bela Kun. Intră în Budapesta în calitate de adjutant al generalului Traian Moșoiu, unul dintre eliberatorii Transilvaniei, aceasta fiind o poziție de mare încredere și onoare.
În ceea ce privește viața sa personală, revenit din război, pe 12 iulie 1919, se căsătorește cu Nela, fiica preotului Ion Grozăvescu din Cornereva, destinul unind astfel două familii importante din zonă. Petru Fotoc a rămas mereu legat de satul său natal, Mehadica, dovadă stând faptul că documentele îl menționează printre „fiii comunei” care au sprijinit financiar renovarea bisericii între 1923-1933, alături de generalul Mihail Șandru.
Personalitatea sa a depășit granițele profesiei, devenind un lider al comunității: a fost deputat în Parlamentul României în timpul guvernării Generalului Alexandru Averescu și membru în Consiliul Județean Severin. În ultimii ani de viață, a îmbrățișat cu entuziasm tineresc mișcarea „Străjeria”, fiind comandant al cohortei de străjeri din Caransebeș. Purta uniforma cu mândrie, văzând în ea o continuare a tradiției militare bănățene.
Petru Fotoc a fost un intelectual rafinat și un spirit cosmopolit. O lucrare monumentală, la care a lucrat neîncetat, a fost „Monografia Comunității de Avere”, care, din păcate, a rămas în stadiul de manuscris la moartea sa. O altă lucrare importantă a fost „Pe pământul făgăduinței” – un jurnal de călătorie plin de căldură sufletească, rezultat al pelerinajului său la Ierusalim. A vizitat o mare parte a Europei și Orientului: Austria, Cehoslovacia, Germania, Danemarca, Olanda, Belgia, Franța, Italia, Iugoslavia, Turcia, Palestina, Egipt și Ungaria.
A fost un apărător fervent al ortodoxiei și al tradițiilor grănicerești, fiind deputat în Congresul Național Bisericesc și în Sinodul Eparhiei Caransebeșului. A luptat cu dârzenie pentru menținerea Episcopiei Caransebeșului, reușind să vadă, înainte de a pleca dintre noi, că aceasta nu a fost desființată.
S-a stins din viață în dimineața zilei de 15 mai 1940, la Caransebeș. În cadrul ceremoniei de înhumare a avut parte de onoruri deosebite, prohodul fiind oficiat la Caransebeș de un sobor de 8 preoți, pe 16 mai 1940. Cortegiul l-a condus până în satul natal, Mehadica, unde astăzi își doarme somnul de veci. Pe sicriul său, în loc de coroane pompoase, colegii au așezat ramuri de brad din pădurile plantate și îngrijite de el, și ramuri de stejar – simbolul tăriei și al serviciului credincios.
Ca silvicultor, Petru Fotoc a fost un profesionist desăvârșit care a lăsat păduri falnice în urma sa. Însă nu a fost numai atât – a fost un patriot care a luptat în războaie și în parlament, și un creștin desăvârșit. Prin toate acțiunile și meritele sale, Petru Fotoc rămâne o figură emblematică pentru istoria Banatului Montan.
El reprezintă destinul generației Marii Uniri din Banat: format la școlile străine, supraviețuitor al tranșeelor de pe ,,Isonzo„, scriitor sensibil și, în final, ofițer victorios al armatei române la Budapesta. Petru Fotoc este exemplul perfect al modului în care „Comunitatea de Avere” a reușit să creeze o clasă intelectuală capabilă să conducă destinele Banatului după 1918.

01 decembrie 2025,
Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin

Bibliografie selectivă:
,,Luceafărul” – Revista „Astrei Bănățene „, 1941 – ,,Trecute vieții în granița bănățeană” de dr. Cornel Corneanu
,,Revista Pădurilor„, mai 1940
I. Iana: ,,Moartea  fruntașului bănățean – inginer Petru Fotoc din Caransebeș” (,,Universul, 20 mai, 1940)