Deși numismatica a fost numită adesea în trecut „hobby-ul regilor”, ea este, în realitate, una dintre cele mai importante „ferestre” prin care privim istoria. Oamenii colecționează monede încă din antichitate (împăratul roman Augustus fiind un cunoscut colecționar), însă termenul în sine, cu rigoarea pe care i-o atribuim astăzi, s-a cristalizat mult mai târziu.
Cuvântul „numismat” provine din latinescul numisma (monedă), care își trage originea din grecescul nomisma. Interesant este că rădăcina grecească merge și mai adânc, la nomos, care înseamnă „lege” sau „obicei”. Acest lucru ne indică faptul că, încă de la început, moneda nu era doar o bucată de metal, ci un obiect validat prin lege și convenție socială.
Termenul de „numismatică”, definit ca disciplină științifică, a început să fie folosit frecvent în Europa secolelor XVII-XVIII, odată cu Iluminismul, când studiul istoriei a devenit mai riguros. Totuși, „părintele” spiritual al numismaticii este considerat poetul renascentist Petrarca (sec. XIV), cel care folosea monedele romane pentru a ilustra istoria și portretele împăraților. În vocabularul uzual occidental, termenul de „numismat” (persoana care studiază, nu doar adună) a intrat în prima parte a secolului al XIX-lea (aprox. 1820-1830).
Este esențial să subliniem că a fi numismat înseamnă mult mai mult decât a fi un simplu colecționar. Esența termenului rezidă în studiu, cercetare și interpretare; din această perspectivă, numismatica este o veritabilă știință auxiliară a istoriei.

În istoriografia românească, titlul onorific de „prim numismat științific” îi este acordat, de regulă, lui Dimitrie A. Sturdza (1833–1914), supranumit „părintele numismaticii românești”. Inițial un colecționar pasionat, Sturdza a inițiat un vast proces de clasificare, rezultatele fiind publicate în lucrări de referință. Prima sa lucrare majoră a apărut în 1872, la Viena, în limba germană, oferind o privire de ansamblu asupra monedelor emise de Țara Românească și Moldova în secolele XIV-XVIII.
Alături de Sturdza, alți doi „giganți” au consolidat acest domeniu:
Mihail C. Șuțu (Sutzu) (1841–1933): Considerat primul numismat român cu recunoaștere internațională majoră, expert în monede antice și metrologie, și primul președinte activ al Societății Numismatice (înființată în 1903).
Constantin Moisil (1876–1958): Numit „părintele școlii românești de numismatică”, cel care a format generații de specialiști și a condus Cabinetul Numismatic al Academiei.

Deși istoricii consemnează cu fermitate aceste trei personalități drept pionieri, consider un act de dreptate istorică completarea acestui cerc prin menționarea lui Nicolae Stoica de Hațeg. Cronicarul bănățean trebuie privit ca un premergător al numismaticii noastre, poate chiar primul numismat în adevăratul sens al cuvântului, plasându-se cronologic înaintea preocupărilor științifice oficiale din Vechiul Regat.
O primă dovadă a activității sale apare chiar în însemnările sale din anul 1813:
„De mai mulți ani, începând îndeosebi cu 1813, când, din ordin, domnul de Jakabfy, vicecomite al Carașului, a venit la mine pentru a cumpăra 24 monede antice pentru noul Muzeu Național de la Pesta, le-am dăruit, ca iubitor de neam și patriot. Am devenit astfel cunoscut prin ziare ca numismat…”
Deși termenul de „numismat” putea părea pretențios pentru acea epocă, activitatea lui Stoica de Hațeg întrunește toate criteriile științifice. El nu a fost un simplu „căutător de comori”, ci un cercetător care a folosit monedele ca izvoare istorice.
În Cronica Mehadiei, găsim date amănunțite despre bogata sa colecție (Secțiunea I, paragraful IV). Mai mult, există un document crucial: un catalog din 12-14 martie 1831, alcătuit de cronicar în limba germană și trimis, alături de o scrisoare, mitropolitului din Carlovăț. Acest catalog cuprindea 129 de tipuri de monede: grecești, macedonene, geto-dace, romane republicane și imperiale, bizantine și medievale. (cf. Damaschin Mioc și Costin Feneșan, în ,,Scrieri: Nicolae Stoica de Hațeg„, scrisoarea și catalogul fiind traduse de către cei doi importanți istorici români).
O dovadă indubitabilă a valorii științifice a colecției ne este oferită de istoricul Damaschin Bojincă, în urma vizitei sale la Mehadia din anul 1830. Impresionat de ceea ce a văzut, Bojincă nota: „Asămine ban am văzut între altele pe care este scris «Roma Condita»… Această monetă și altele foarte multe romanești se află și le-am văzut la anul 1830 în vestita numismatică romană a domnului protopresviter din Mehadia, Nicolae Stoica de Hațeg. Acest vrednic și pentru nația sa foarte zelos bărbat s-au sîrguit din tinerețele sale a aduna banii vechi… Pe lîngă marele număr de monete vechi românești, grecești, încă de la Filip și Alexandru Machedon, au adunat acest preacinstit bărbat și o mulțime de monumenturi, adecă inscripții de pe table de morminturi…”
(Damaschin T. Bojincă, Anticile Romanilor, Buda, 1832)
Argumentului cel mai solid în a-l identifica pe Nicolae Stoica de Hațeg ca un veritabil numismat, este elementul cheie care validează statutul său științific și anume: interpretarea. Nicolae Stoica de Hațeg nu doar a adunat monedele, ci le-a „făcut să vorbească”: a folosit monedele romane descoperite în castrul Ad Mediam (Praetorium), și la Băile Herculane, pentru a stabili cronologia stăpânirii romane în zonă.
Remarcabil este că Nicolae Stoica de Hațeg a dat dovadă de cunoștințe de iconografie identificând corect efigiile împăraților (de la Traian și Hadrian până la ultimii împărați romani), demonstrând o cultură solidă. 
Pe plan local, Stoica de Hațeg a acționat ca o „instituție”, inițiativele sale având capacitatea de a ocroti patrimoniul istoric local. Cumpărând monedele găsite de localnici, nu pentru îmbogățire, ci pentru a le salva de la topire sau înstrăinare, casa sa parohială a devenit, practic, un muzeu privat, unde demonstra vizitatorilor străini vechimea și continuitatea elementului românesc/latin în Banat.
Faptul că a trimis piese valoroase către Cabinetul Numismatic Imperial din Viena – și că acestea au fost acceptate – dovedește că avea discernământ științific, știind să deosebească piesele comune de cele rare. Până la el, interesul pentru monede în Țările Române fusese mai degrabă o curiozitate nobiliară sporadică. La Stoica de Hațeg vedem, în schimb, o preocupare sistematică. El a transformat moneda din „ban vechi” în „argument istoric”.

În lumina tuturor acestor evidențe, considerarea lui Nicolae Stoica de Hațeg drept primul numismat român nu este doar un act de patriotism local, ci o necesară ,,Restitutio Historica„. El merită așezat, dacă nu în fruntea listei, cel puțin în rândul părinților fondatori ai acestei discipline la noi, fiind cel care a demonstrat, cu rigoare și pasiune, că istoria unui neam poate fi citită și în metalul monedelor sale.

C. VLAICU/UZPR Caraș Severin 

Bibliografie selectivă:
Iliescu, Octavian – „Dimitrie Alexandru Sturdza și numismatica românească”, în „Buletinul Societății Numismatice Române”, Academia Română, 1996.
Stoica de Hațeg, Nicolae – „Scrieri – Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane”, ediție îngrijită de Damaschin Mioc și Costin Feneșan, Timișoara.
Bojincă, Damaschin T. – „Anticile Romanilor”, Buda, 1832-1833.
Resurse online: Wikipedia – Mihail C. Șuțu.