La începutul lunii noiembrie 1918, pe fondul prăbușirii Imperiului Austro-Ungar, haosul a cuprins întreaga regiune a Banatului. În aceste condiții, Armata Regală Sârbă a trecut Dunărea în zona Orșova-Turnu Severin, având ca obiectiv ocuparea Banatului, conform convențiilor de armistițiu „generalii de la Belgrad, profitând de situația favorabilă pe frontul de sud, au dat ordin armatei sârbe regale să ocupe Banatul până la Lugoj”.

Trupele sârbe au înaintat rapid pe valea Cernei și a Timișului. Mehadia, punct strategic aflat în proximitatea vechii granițe, a fost ocupată militar în prima parte a lunii. Administrația de ocupație a încercat rapid preluarea controlului civil, dizolvând structurile românești și confiscând arhive sau bunuri, acțiuni ce au generat tensiuni majore în rândul populației care își dorea cu ardoare împlinirea idealului său de reîntregire națională, respectiv unirea cu România.

Cu toate acestea, sub presiunea ocupației, românii din Mehadia au dat dovadă de o organizare exemplară. Momentul cheie l-a reprezentat ziua de 17 noiembrie 1918, când s-au constituit Consiliul Național Român local și Garda Națională Română. Sufletul acestei mișcări a fost Preotul-căpitan Iosif Coriolan Buracu, alături de o seamă de patrioți locali, între care și generalul Nicolae Cena. Acesta a reușit reînființarea „Districtului Mehadia” (pe 18 noiembrie), grupând 16 comune sub autoritate românească și sfidând autoritatea trupelor de ocupație.

Cronica Mehadiei, publicată de preotul Buracu în anul 1924, ne oferă o mărturie vie a acelor zile tensionate: „chemați de câțiva ticăloși, sosește de la Domașnia un escadron de sârbi, sub comanda unui «poruncic» (locotenent) și rămâne ca trupă de ocupație. Sârbii au dispus ștampilarea banilor prin ofițerii lor”.

Deși trupele regale sârbe au părăsit definitiv Banatul abia la 29 iulie 1919, Mehadia a fost eliberată mult mai devreme. Același I.C. Buracu consemnează cu ușurare: „1919 Februarie 14, pleacă Sârbii, iar ordinea în comună e susținută de Garda Națională”.

Litigiul teritorial dintre România și Regatul Sârbo-Croat-Sloven a fost soluționat diplomatic prin Tratatul de la Trianon (1920) și protocoalele ulterioare de delimitare a frontierei. A fost un proces dificil, care a umbrit temporar relațiile tradiționale de prietenie dintre poporul român și cel sârb, dar care, odată încheiat, a permis revenirea la buna vecinătate istorică.

Acesta a fost, fără îndoială, un episod negru al istoriei locale, un moment de cumpănă care, deși a umbrit temporar bucuria eliberării de dominația Imperiului, nu a putut frânge voința locuitorilor Mehadiei de a fi parte din România Mare.

Constantin VLAICU/UZPR