„În anii de până acum, mulţi sau puţini, aşa cum o vrea Dumnezeu, nu am avut decât năzuinţa de a privi în jur cu atenţie şi cu bună-voire, înţelegând că, dacă viaţa ne-a fost dată ca un mister inexplicabil, nimic nu o face mai bine purtătoare de înţeles ireductibil decât rezultatul viu şi definit, Fapta, de orice greutate. De-aceea, atât „ieri ” cât şi azi – şi, dacă voi avea zile,  şi mâine – am simţit că  dacă dincolo de orice prejudecăţi, reţinere nepăsătoare şi individualism sterp, voi afla, precum în nisipul râurilor  mari, pepita de aur şi o voi arăta şi altora, ajutând, pe cât pot, să se scoată mai lămuritor în evidenţă, nu voi fi trăit fără rost; şi nădăjduiesc că nu am greşit”.

Prof. Dr. Artur Silvestri

27 Aprilie 2008 – Învierea Domnului (Sfintele Paşti)

Totul a început sub semnul unei coincidențe care, privită acum prin prisma anilor, pare mai degrabă o așezare firească a destinului. Era finele anului 2007. Într-o lume care se grăbea să sărbătorească trecerea într-un nou an, un simplu schimb de mesaje electronice avea să devină temelia unei relații spirituale definitorii pentru viața mea. Ceea ce a debutat cu o urare protocolară și un dar digital neașteptat s-a transformat într-o punte între două lumi aparent opuse: liniștea pădurilor din Mehadia și efervescența culturală a Bucureștiului, mediate de figura tutelară a lui Artur Silvestri.

Despre Artur Silvestri auzisem inițial prin intermediul scriitorului Nicolae Danciu Petniceanu, un colaborator vechi al domniei sale încă de pe vremea revistei „Luceafărul”. Însă, pentru mine, Artur Silvestri nu era încă „Domnul Profesor” – așa cum avea să devină în inima mea – ci un nume impozant, creatorul Asociației Române pentru Patrimoniu (ARP) și al rețelei „Intermundus Media”. Într-o perioadă în care internetul în România era încă un teritoriu vast și neexplorat de mulți intelectuali, Silvestri a avut viziunea uluitoare de a construi o catedrală digitală. El a reunit scriitori, istorici și preoți, oameni ai tradiției, și i-a adus pe toți pe ecranul computerului, înțelegând înaintea multora că bătălia pentru cultură se va da și în mediul virtual.

În acest vast proiect vizionar a fost inclusă și publicația noastră locală, „Vestea” din Mehadia, la care trudeam și eu la acea vreme, alături de scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu. Îmi amintesc și acum emoția mesajului primit în Ajunul Anului Nou 2007:

31 Decembrie 2007, Ajunul Anului Nou

Draga Domnule Vlaicu,

Multumesc de urari. Sa stiti ca aveti din partea mea un dar de Craciun si de Anul Nou: am pus on-line revista VESTEA la pagina web http://vestea.wordpress.com

Urmand ca in urmatoarele zile sa definitivam aspectul ei folosind din materialele trimise. […]

As avea nevoie si de un numar de telefon al Domniei Voastre pentru a tine un contact direct in teme ce tin de aceasta editie electronica.

Urari si ganduri de bine catre toti cei ce va sunt apropiati, […]

” La multi si buni ani !”

Silvestri

Acest gest de generozitate a fost scânteia. Fără să ceară nimic, Artur Silvestri ne dăruise o voce globală.

Primăvara anului 2008 a adus cu sine o nouă etapă. Pe fondul extinderii proiectelor sale, Artur Silvestri a lansat un apel pentru redactori și colaboratori tehnici. Am răspuns, deși ezitarea îmi era mare. Cine eram eu să mă alătur unei elite culturale? Eram silvicultor la un ocol silvic, un om obișnuit cu asprimea naturii, nu cu finețurile editoriale sau cu platformele web.

Totuși, am fost acceptat. Mai târziu am aflat că, dincolo de recomandările unor oameni de seamă precum profesorul Alexandru Nemoianu sau profesorul Pavel Panduru, ceea ce a contat decisiv a fost intuiția lui Artur Silvestri. Avea acest dar teribil de a „radiografia” sufletul omului, de a vedea calitatea umană dincolo de un CV tehnic.

Așa a început „dubla mea viață”. Ziua îmi aparținea pădurii, cu toate responsabilitățile mele de silvicultor, iar seara, începând cu ora 19:00, intram într-o altă dimensiune. Mă așezam la calculator și, sub coordonarea directă a Domnului Profesor, învățam să construiesc în mediul virtual.

Era o perioadă de muncă asiduă. Veneam obosit de pe teren, dar în momentul în care intram în contact cu echipa de redacție, oboseala dispărea ca prin farmec. Artur Silvestri crease un mecanism perfect, dar care nu funcționa rece, ca o mașinărie, ci cald, ca o familie. Pe măsură ce pătrundeam în tainele platformei „WordPress”, el era acolo, ghidându-mi pașii.

Îmi răsună și acum în minte vorbele sale, venite adesea târziu în noapte, când mă vedea zăbovind prea mult pe platformă pentru a finisa un articol: > „Costel, nu mai sta căci e târziu, eu sunt fiară bătrână… tu mergi la odihnă.”

Această blândețe părintească m-a dezarmat și m-a reconstruit. Îmi spunea mereu: „Vei fi un foarte bun tehnoredactor”. Poate părea o simplă încurajare, dar pentru mine, a fost catalizatorul care mi-a dat încrederea că pot face mai mult. Nu simțeam oboseala muncind alături de el, pentru că energia sa era contagioasă.

O amintire sfâșietoare: Când dealurile Ceahlăului au întâlnit pădurile Mehadiei

Există un moment anume care îmi definește relația cu Artur Silvestri, un moment pe care l-am descoperit abia după ce el nu a mai fost printre noi, citind cartea sa postumă „Frumusețea lumii cunoscute”.

Soția sa, doamna Mariana Brăescu-Silvestri, a publicat în acest volum pagini din jurnalul intim al scriitorului, ținut în ultimele sale 50 de zile de viață. Răsfoind cartea cu inima strânsă, am dat peste data de 1 octombrie. Acolo, negru pe alb, Artur Silvestri scria despre mine. Este copleșitor să afli că mentorul tău te purta în gânduri cu o asemenea intensitate: > „De la Constantin Vlaicu din Mehadia (căruia apropiaţii îi spun „Costel“, un cognomen delicat, care i se potrivește) primesc zilnic scrisori profesionale… Costel scrie întotdeauna ceremonios, în fraze ample şi politicoase… Dar astă-seară, de fapt târziu, către miezul nopţii, „Costel“ mi-a scris că va lucra foarte puţin fiindcă e ostenit şi îşi petrecuse toată ziua în pădure… Apoi, a continuat: „Toamna pădurea e frumoasă…. Mă linişteşte, nu ştiu ce m-aş face fără ea….“ şi într-o clipă am văzut dealurile mele de la Ceahlău, frunzele arămii, colinele dulci. Ce aş fi putut spune?”

Această însemnare este, pentru mine, o „amintire sfâșietoare„, așa cum a intitulat-o chiar el. Printr-o simplă mărturisire a oboselii mele, am reușit, fără să știu, să-i trezesc dorul de locurile natale. Artur Silvestri a văzut în cuvintele mele despre pădurea Mehadiei propriile sale dealuri ale Ceahlăului. A fost momentul în care sufletele noastre s-au întâlnit cu adevărat, dincolo de relația tehnică, strict profesională. A fost momentul în care „epistograful ceremonios” a fost văzut și înțeles în profunzime.

O lecție de sacrificiu

Vara anului 2008 mi-a oferit singura ocazie de a-l întâlni fizic. Ziua de 21 iulie rămâne gravată în memoria mea. Am petrecut patru ore la sediul ARP din București, patru ore care au valorat cât ani de studiu. Am stat în preajma unui Om Mare, a cărui înțelepciune curgea firesc, fără ostentație.

Nu știam atunci că timpul său se scurgea implacabil, spre un final neașteptat.

Toamna a adus umbrele bolii. Problemele de sănătate deveneau evidente în mesajele sale. Ne scria tot mai des că întrerupe lucrul mai devreme: „…nu stau la lucru pentru că nu am o stare bună, dacă sunt întrebări…”. Îngrijorarea mea creștea cu fiecare email, dar răspunsurile lui încercau mereu să ne protejeze: unul dintre ultimele mesaje, adresate personal, primit prin poşta electronică suna astfel : ,,buna seara , costel sper ca esti bine… am vazut situl, ai aranjat bine …(…) la mine sunt inca probleme de sanatate si va mai dura dar sunt mai bine, nu intru in detalii… dar important e ca sunt ceva mai bine”.

Ceea ce a urmat este o lecție de sacrificiu suprem. Chiar și de pe patul de spital, dintr-o clinică din străinătate, Artur Silvestri a continuat să fie căpitanul corabiei. Primeam SMS-uri de o luciditate și o grijă cutremurătoare: > „Sunt.la.o.clinică.în.străinătate.pentru.un.tratament.îndelungat.pentru.o.boală.grea.sper să.putem.continua.colaborarea.cele.începute.dacă.aveți.întrebări.comunicăm.prin.sms.succes.Silvestri.” (17.11.2008 ora 21:06)

Unul dintre ultimele  gânduri împărtășite cu redactorii și colaboratorii sai, rămâne, peste timp, o îmbrățișare de rămas-bun și un adevărat testament spiritual: „Sper să fiţi bine cu toţii pentru că nu trebuie să vă simţiţi singuri şi nici nu sunteţi!”. Chiar și în acele clipe de grea încercare, grija lui nu se îndrepta spre propria suferință, ci spre echipa pe care o construise, spre colaboratorii săi, spre creația sa culturală, oferind certitudinea că legătura creată poate transcende dispariția fizică.

Scrisoare către un mentor, la 17 ani distanță

Astăzi, privind în urmă la cei 17 ani care s-au scurs de la plecarea sa, simt nevoia să închei acest cerc. Este momentul să ofer răspunsul meu la pagina de jurnal pe care nu am apucat să îl citesc decât prea târziu și, mai presus de toate, să-mi exprim gratitudinea pentru mentoratul său, care a avut o contribuție decisivă asupra evoluției mele, a destinului meu profesional.

Dragul și neuitatul meu Domn Profesor Silvestri,

Au trecut 17 ani de când ați plecat. E o viață de om în această perioadă, dar pentru mine, amintirea acelor nopți de lucru, în care transformam în realitate digitală viziunea dumneavoastră, rămâne la fel de vie.

Îmi amintesc perfect acea seară de toamnă, când v-am scris despre osteneala din pădure și despre liniștea pe care o găseam printre frunzele arămii. Ați reușit să pătrundeți, dintr-o singură frază, în sufletul meu de „silvicultor” și să mă înțelegeți. Ați văzut dealurile de la Ceahlău în rândurile scrise de mine, din Mehadia, la sute de kilometri distanță, deoarece ăsta era geniul dumneavoastră: să conectați oamenii, locurile și ideile, chiar și pe mine, „epistograful ceremonios”, așa cum mă numeați.

Vă sunt profund recunoscător, nu doar pentru șansa de a lucra la Intermundus Media, ci pentru darul pe care mi l-ați făcut mie, „începătorului”: acela de a mă forma. Mi-ați deschis uși nebănuite, dincolo de munca mea și de formația mea profesională de silvicultor. Fără încurajarea dumneavoastră și fără răbdarea acelei echipe minunate, poate că nu aș fi avut niciodată curajul să explorez această latură. Faptul că lucrați și ne trimiteați mesaje prin SMS de pe patul de spital, din străinătate, demonstrează sacrificiul total pe care l-ați făcut pentru visul dumneavoastră – ARP și Intermundus Media.

Și astăzi, când mă simt ostenit sau nesigur, mă gândesc la blândețea și înțelepciunea dumneavoastră, care a depășit limitele oricărui formalism.

Sper că, acolo unde v-ați găsit liniștea „în umbra altarului unei mănăstiri”, ați putut vedea cât de multe din semințele culturale pe care le-ați plantat au înflorit. Eu am rămas același „Costel” din Mehadia, care scrie ceremonios, dar care, atunci când se face târziu, știe că liniștea cea mai adâncă nu o găsește pe internet, ci în inima pădurii.

Cu profund respect și neuitare,

Constantin Vlaicu, silvicultorul și redactorul dumneavoastră!

Timpul, așa cum spunea Shakespeare, nu se oprește pentru nimeni. Dar există oameni care, prin forța spiritului lor, reușesc să facă timpul să curgă altfel. Artur Silvestri a fost un astfel de om, iar eu sunt onorat că am fost, pentru o scurtă dar intensă vreme, martor la trecerea sa luminoasă prin această lume.

 

Mehadia, 23 noiembrie 2025

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

 

 

Artur SILVESTRI – Repere biografice

Artur Silvestri a fost o personalitate complexă și efervescentă a culturii românești contemporane, recunoscut ca scriitor, istoric al civilizațiilor, editor și promotor cultural, cu o activitate publicistică intensă, curmată prematur la doar 55 de ani.

Născut pe 19 martie 1953, în Drăgănești-Vlașca, județul Teleorman, și trecut în neființă pe 30 noiembrie 2008.

A studiat Filologia la Universitatea din București. A debutat în critica literară în 1972. A fost cronicar literar permanent (din 1975) și redactor al prestigioasei reviste „Luceafărul”, un mediu cultural esențial al epocii.

Artur Silvestri s-a remarcat printr-o operă vastă și variată care acoperă eseistică, istoria civilizațiilor, proză și chiar aforisme, reflectând o adâncă preocupare pentru originismul cultural și spiritualitatea românească.

Titluri Reprezentative (Selecție)

 – Semne și peceți. Șapte lecții despre originism

 – Arhetipul călugărilor sciți. Eseuri despre Bizanțul paralel

 – Memoria ca un concert baroc

 – Prostologhikon – Vremea clownilor: cum se fabrică suprarealitatea de ziar

Probabil cea mai vizibilă „faptă culturală” a sa a fost viziunea sa de promotor cultural, concretizată în:

– Asociația Română pentru Patrimoniu (ARP): O fundație dedicată promovării și susținerii valorilor culturale, istorice și tradiționaliste.

 – Rețeaua Intermundus Media: O platformă pionieră de reviste culturale online. A lansat o pleiadă de publicații digitale într-o perioadă în care media online abia se dezvolta în România, demonstrând o înțelegere precoce a potențialului Internetului ca mijloc de diseminare culturală. Aceste publicații au reunit colaboratori din cercuri care susțineau literatura de inspirație tradiționalistă, religioasă și națională.

Pe lângă activitatea literară, Artur Silvestri a avut și o carieră notabilă în domeniul imobiliar, implicându-se activ în fondarea și conducerea principalelor organizații profesionale și patronale din acest sector (precum Uniunea Patronală Imobiliară și Federația Asociațiilor Imobiliare din România – FAIR), fiind un promotor al licențierii profesionale.

Artur Silvestri nu a fost doar un scriitor, ci un ctitor cultural și un mentor, descris de apropiați ca un om liber, excentric, naiv și idealist, care s-a consumat intens pentru proiectele și oamenii în care credea. Moartea sa, în plină efervescență creatoare, a lăsat în urmă o operă vastă, completată postum, prin publicarea mai multor volume, de către soția sa, Mariana Brăescu-Silvestri, inclusiv mărturii, precum cea din jurnalul său: „Frumusețea lumii cunoscute”, amintită în articol.