Constantin Manolescu (Manolesco), botanistul uitat din Mehadia, de la începutul secolului al XIX-lea – 190 de ani de la publicarea primei lucrări de specialitate ale unui român într-o revistă occidentală

Constantin Manolescu, un nume pe nedrept eclipsat de istorie, a fost un precursor al botanicii românești, originar din Banatul de Munte, mai exact din localitatea Mehadia. Deși faima sa nu a egalat-o pe cea a contemporanilor, printr-o neșansă a destinului, contribuția sa științifică, născută din familiaritatea cu flora Văii Cernei, a marcat o etapă crucială în explorarea biotei balcanice.

Constantin Manolescu s-a născut în primii ani ai secolului al XIX-lea, în Mehadia, o regiune cu o biodiversitate remarcabilă, care i-a influențat profund vocația. Încă din tinerețe, Manolescu era familiarizat în detaliu cu flora sălbatică a regiunii natale, inclusiv a Văii Cernei. Această cunoaștere aprofundată a ecosistemului local, care include Munții Mehedinți și Munții Cernei, l-a pregătit pentru marea sa carieră de explorator și colector de plante. Datele sale biografice fiind foarte vagi, nu se cunoaște cu exactitate unde și-a împlinit studiile, singura mențiune istorică fiind că studiile sale au fost efectuate în Banat.
Angajat al Muzeului Național din Pesta, calitățile sale de colector au fost rapid confirmate, fiind remarcat de reputatul om de știință Emeric Frivaldszky (1799-1870), vicecustodele Muzeului. Acesta l-a angajat pe Manolescu în funcția de asistent preparator, ajungând în scurt timp, prin recunoașterea capacităților sale, asistent personal al vicecustodelui.

Marea Expediție Balcanică (1833-1836)
Cea mai mare realizare a lui Manolescu a fost participarea la o expediție științifică majoră, finanțată de Muzeul Național din Pesta, care a vizat o zonă virgină din punct de vedere botanic: teritoriul cuprins între Munții Balcani și Marea Egee.
A pornit inițial alături de zoologul maghiar Andrei Füle. După moartea acestuia, a continuat cercetările cu naturalistul germanul Karl Hinke.
Expediția a început, la 20 februarie 1833, cu traversarea Dunării la Zimony (Semlin), apoi un popas la Belgrad. De aici, Manolescu și Füle s-au alăturat unei caravane, traversând, în condiții dificile („prin noroi și zăpadă, prin păduri de stejar”), localități precum Palanka, Jagodina și Niș, ajungând la Sofia. După 20 de zile, au sosit la Filipopol (azi Plovdiv).
Cercetările s-au concentrat în Balcanii de Sud, inclusiv în împrejurimile Filipopolului și pe malurile râului Marița, cu excursii extinse spre Tatar Bazargic, Munții Rodopi, Despoto și Rilo, ajungând până la Stanimaca și Adrianopol.
În anul 1836, Manolescu și Hinke au colectat plante valoroase din regiunea Macedoniei și, în mod notabil, de pe Muntele Athos, unde au petrecut 12 zile.

Deși materialul colectat a fost colosal, efortul celor doi exploratori a fost valorificat în mod ingrat de către profesorul care i-a trimis în expediție (Emeric Frivaldszky), nedreptate istorică consemnată ulterior de istoricii biologi.
Cantitatea de material adunată în urma expediției este una remarcabilă: 1.900 specii de plante (circa 15.000 exemplare), 2.000 specii de insecte (18.000 exemplare), sute de melci, păsări și fluturi.
Marea nedreptate constă în faptul că Frivaldszky a descris și a publicat această colecție fără să menționeze numele celor care au adunat-o. Astfel, Manolescu a fost privat de recunoașterea cuvenită pentru munca sa titanică de teren.
Fapt îmbucurător, care i-a adus totuși un minim de prestigiu, în ciuda acestei fraude academice, este că Manolescu a reușit să publice, în anul 1835, o parte din propriile sale cercetări în prestigioasa revistă germană naturalistă „Flora” din Regensburg.
Ca urmare a acestei acțiuni, o confirmare a sa, destul de tardivă, s-a produs prin recunoașterea și adoptarea sistemului său de clasificări și a modului de descriere a speciilor, acestea fiind apreciate și preluate de oamenii de știință ulteriori.
Așa cum subliniază Valentin Borda, în cartea sa ,,Călători și exploratori români”, Manolescu Constantin, botanistul bănățean din Mehadia, este considerat ,,primul dintre botaniștii români care a publicat lucrări de specialitate într-o revistă occidentală„. Prin activitatea sa de colector și prin publicațiile sale, Constantin Manolescu ,,se numără, incontestabil, printre precursorii botanicii românești”.
Deși creația sa este una reală, fiind suficient de documentată, biografia lui Manolescu este foarte vagă, învăluită chiar într-un oarecare mister. În afara articolului apărut în publicația germană din Regensburg, prezența sa în lumea științifică este semnalată la noi printr-o comunicare la Academia Română, înaintată de către botanistul, membru titular al Academiei Române, Emil Pop, în anul 1940. Unul dintre elementele biografiei sale, consemnat cu suficientă certitudine, este faptul că este originar din localitatea bănățeană Mehadia. El este identificat, în menționările sale, ca om de știință bănățean, alteori ardelean – ,,băiatul valah din Ardeal” (erdélyi oláh”), așa cum îl numește Nendtvich(1).
În perioada Dualismului austro-ungar începută în anul 1867, în care s-a purtat o politică intensă de maghiarizare a numelor românești, în unele documente ale vremii apare cu numele de Szilárd Manolesko.
Nota de mister este dată în primul rând de multiplele lacune existente în biografia sa personală – nu se menționează nicăieri anul nașterii, nici cel al morții. Inclusiv expediția sa de 4 ani în Balcani are și ea elementele ei de mister: este singurul dintre participanții la expediție care supraviețuiește epidemiilor, inundațiilor, atacurilor unor bande înarmate, și multor altor greutăți ivite în sălbăticia itinerarului. Andrei Füle moare în timpul expediției în mod neclar, neprecizat, iar Hinke decedează în urma contractării unei boli intestinale, la finalul expediției, la Salonic. În aceste condiții, Manolescu se întoarce singur la Pesta cu bogata colecție. Istoricul biolog Emil Pop, în lucrarea sa ,,Un explorator român al Balcanilor: C. Manolesco„, spune că nu a reușit să descopere în niciun document cercetat intinerarul lui Manolescu de la Salonic la Pesta.
Cercul de mister este completat de faptul că Frivaldszky deși a mai organizat, la câţiva ani după încheierea acestei expediții, expediţii naturaliste în imperiul turcesc (1841—1842, 1844—1846), Manolescu nu mai figurează printre participanţi şi nici nu s-a mai putut afla nimic de soarta lui după întoarcerea sa din Balcani.

Cu toate că specialiștii străini, găsesc de mare interes eșantioanele răspândite de Frivaldszky, în nume propriu, Constantin Manolescu, rămâne un om de știință român aproape necunoscut deși meritele sale sunt de o însemnătate majoră contribuind la fundamentul biologiei românești în zorii nașterii ei. Numele său, așa cum se obișnuiește a fi menționat în lumea științifică în situația unor contribuții majore, nu apare, într-un mod total nedrept, în analele acestei științe.

Valoarea realizărilor sale a fost studiată intens de istoricul biologiei Emil Pop, rezultatele cercetărilor sale dovedind că aceasta este una de necontestat.
Despre această cercetare, – Iacob BĂDILĂ afirmă: ,,Manolescu, preparator iscusit, colector pasionat şi naturalist instruit, unul din cei dintâi autori naturalişti, români, pioner al explorării Balcanilor şi Macedoniei, intră astfel, — mulţumită cercetărilor domnului profesor Emil Pop, — în panteonul ştiinţii româneşti.”

Cu siguranță dimensiunea nedreptății aruncată asupra muncii sale a avut un efect devastator, atât asupra persoanei, cât și asupra carierei sale științifice. Lipsa sa ulterioară din prim-planul vieții științifice poate fi justificată de efectul nefast al acestei uzurpări a meritelor sale.
Precursor al științei din România, Constantin Manolescu, botanistul original din Mehadia, se profilează a fi cel dintâi om de știință român a cărui rezultate au fost însușite de către un cercetător străin, un precedent dureros pentru numeroasele cazuri similare consemnate ulterior în istorie.
Viața lui Constantin Manolescu este, prin urmare, un exemplu cutremurător al unui destin frânt, al unei promisiuni științifice înăbușite de rapacitate, lipsă de caracter și moralitate umană. În acest context, o sarcină firească a posterității este de a-i reabilita numele și de a-i recunoaște rolul de pionier al botanicii românești, așezându-l la locul meritat în galeria exploratorilor.

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

P.S. Țin să mulțumesc domnului prof.univ.dr. Martin Olaru pentru informațiile preliminare oferite, acestea constituind punctul de plecare al documentării și realizării acestui material.

Nota de subsol:
(1). Károly Miksa Cserkúti Nendtvich ( Pécs , 31 decembrie 1811 – Budapesta , 5 iulie 1892) a fost fondatorul chimiștilor maghiari , profesor la Universitatea de Tehnologie și membru al Academiei Maghiare de Științe

Bibliografie: