Tradiția ridicării troițelor are o istorie adânc înrădăcinată în spațiul spiritualității creștine românești. Considerate monumente de cult specifice Ortodoxiei, troițele nu sunt doar simple însemne religioase. Amplasate adeseori pentru a comemora evenimente cruciale sau pentru a păstra vie amintirea personalităților trecute în eternitate, troițele reprezintă o expresie a credinței neclintite și a legăturii profunde cu rădăcinile noastre. Ele se afirmă, în acest context, ca o punte vizibilă între trecut și prezent, constituind un simbol al recunoștinței și al respectului față de înaintași.
Mehadia este binecunoscută, prin intermediul bogatei sale istorii, ca un vechi centru spiritual, cu rădăcini adânci în istoria credinței ortodoxe – putem spune în zorii ei, luând în considerare întemeierea unei prime episcopii la Mehadia în secolul VI și apoi funcționarea neîntreruptă a unui protopopiat al Mehadiei, începând cu anul 1726, până în anul 1928.
Pilon al identității noastre naționale, Biserica Ortodoxă a jucat un rol esențial în păstrarea limbii, culturii și a unității noastre, în special în vremurile de restriște a dominației străine, mediu în care la Mehadia s-a format și o tradiție a luptei pentru afirmarea identității naționale, a conștiinței de neam. Ca urmare, locuitorii Mehadiei, purtători ai unei puternice credințe creștine, au întemeiat aici un redutabil cuib de spiritualitate românească. Acesta s-a consolidat și afirmat în condițiile vitrege proprii perioadei dualismului austro-ungar, în care politica agresivă de deznaționalizare și maghiarizare a populației autohtone, impusă de autoritatea maghiară, a zdruncinat profund modul tradițional de coabitare a etnicilor români.
În respectivele condiții, în perioada premergătoare Marii Uniri de la 1918, unul dintre ,,chinurile facerii” României Mari a fost și jertfa dată de acești luptători de ,,rezistență”. Opunându-se măsurilor impuse de ocupanți, acești luptători au militat permanent, prin diferite căi, pentru respectarea drepturilor și afirmarea identității naționale, element esențial în îndeplinirea istoricului ideal. După cum se știe, fapt documentat și dovedit cu desăvârșită certitudine, Mehadia a fost unul dintre bastioanele acestei rezistențe, în care au fost implicați o seamă dintre membrii comunității. Supuși unei aprige terori din partea asupritorilor unguri, ei și-au oferit necondiționat martiriul, animați de dorința lor neînfrântă de înfăptuire a nobilului ideal.
Preotul Iosif Coriolan Buracu, generalul Nicolae Cena, doctorul Virgil Nemoianu, învățătorul Nicolae Mergea, sunt doar câteva dintre numele celor care au suportat adversitatea stăpânirii maghiare din acele timpuri.
Recunoștința posterității a fost una mereu pe măsură, constituindu-se în momente cheie ale istoriei locale. Unul dintre momentele de recunoștință, gest remarcabil al responsabililor culturali și spirituali ai vremii, este cel al amplasării, în Mehadia, în anul 1936, a unei troițe din lemn de stejar, în memoria acestor martiri. Troița a fost ridicată la inițiativa Fundației Culturale Regale „Principele Carol“, cu concursul Casei Culturale „General N. Cena“ din Mehadia, sub conducerea preotului Ioan Urechiatu.
Momentul respectiv l-am descoperit evocat în două articole, ce le voi reda mai jos, culese din presa vremii, din care cititorul va desprinde toate detaliile privitoare la acest istoric episod.
Amplasamentul troiței se identifică azi pe strada principală a Mehadiei, strada ,,Prosec”, în apropierea gării din Mehadia. Din păcate, monumentul copleșit de vegetație, este ascuns vederii trecătorilor, prezentându-se și într-o stare de evidentă degradare. O plăcuță metalică minusculă, aplicată, amintește de o acțiune de restaurare ulterioară, desfășurată cu destul de mult timp în urmă, persoanele participante nominalizate ( majoritatea fiind decedate la acest moment): Sandu Enache, fiul Sandu Florin, Șoșoi Enache, lucrarea desfășurându-se sub îndrumarea preotului Constantin Grozăvescu.
Copleșit nu numai de vegetație și de timp, ci și de o regretabilă uitare și indiferență, monumentul se plasează, în prezent, departe de scopul său inițial, acela de mărturie a sacrificiului pentru un ideal de o însemnătate majoră, atât pentru comunitatea noastră, cât și pentru întreaga națiune!
O concluzie amară a tuturor celor evocate este că ignorând un asemenea simbol, uitându-i semnificația, nu facem decât să riscăm pierderea unei părți importante a propriului nostru trecut.
Constantin VLAICU – membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, filiala Caraș Severin, Mehadia 26 septembrie 2025
O troiță in Mehadia în amintirea românilor deținuți de Unguri în 1914 și 1916
Fundațiunea Culturală Regală „Principele Carol“, a luat inițiativa, cu concursul Casei Naționale „Generale N. Cena“ din Mehadia de sub conducerea preot Ioan Urechiatu, de a ridica o troiță în amintirea românilor din această localitate, cari au fost deținuți de unguri și aruncați în temnițele și lagărele ungurești.
Este bine să se știe, că din rândul grănicerilor bănățeni s’au recrutat cei dintâi deținuți politici din Ardeal și Banat, în dimineața zilei de Duminecă 26 Iulie 1914.
Cel dintâi deținut a fost preotul satului BURACU Coriolan, azi Preot Maior smuls de către jandarmii maghiari dela altarul sfintei biserici unde slujea sf. liturghie. Lui i-au urmat Nicolae Chiticean comerciant și tinerii funcționari de bancă Miron Cosma și Dimitrie Cerbu, precum și generalul de divizie Nicolae Cena, fost președinte al Comitetului parohial și deputat eparhial, împreună cu 164 români din plasa Orșova, au fost depuși în penitenciarul din Caransebeș, reducându-se numărul lor, după câteva zile la 34. Preoți, advocați, funcționari, comercianți și meseriași, unii cu soțiile lor au indurat resemnați regimul închisoarei din Caransebeș și Seghedin. Cu toții erau smulși din mijlocul familiei, sub acuza de spioni ai României și trădători ai patriei Maghiare. În vara anului 1916, când România a intrat în războiu, au mai fost ridicați din Mehadia dr. Virgil Nemoianu medic și învățătorul Nicolae Mergea, fiind internați în lagărele din Șopron, reîntorcându-se acasă numai în cursul anului 1918. Dintre cei amintiți, au decedat generalul de divizie Nicolae Cena, Nicolae Mergea înv. și medicul Virgil Nemoian, înmormântați în cimitirul Mehadiei. In amintirea jertfei lor s’a ridicat o troiță de stejar ce se va sfinți la 29 Noemvrie ca un răspuns campaniei de revizuire a frontirelor noastre. Serbarea se va desfășura intr’un cadru sobru, în prezența autorităților, membrilor familiei și a supraviețuitorilor. Fundația va depune câte o jerbă de flori pe mormintele martirilor, iar cei rămași în viață vor fi sărbătoriți cu toată căldura.
,,Vestul”, Timișoara, 26 Noiembrie 1936
Sfinţirea Troiţei din Mehadia
MEHADIA, 29. – Din ceaţa vremurilor, din întunericul ce a cuprins anul 1914, o stea licăritoare, o candelă aprinsă, călăuză a românilor îşi strecoară lumina şovăitoare.
E imaginea unui fapt întâmplat!
O biserică în mijlocul unui sat! Amurgul reflectează raze purpurii pe chipurile sfinţilor, ai căror ochi exprimă tristeţe nemărginită şi prevestiri!… În altar slujeşte unpreot îmbrăcat in odăjdii. E părintele Coriolan Buracu. Ingenunchiaţi în mijlocul bisericii cu capete plecate, plini de evlavie, stau ceilalţi martiri în frunte cu general Cena, dr. Virgil Nemoianu şi Nicolae Chiticeanu, rugându-se cu pioşie pentru isbânda românilor şi înfăptuirea idealului naţional. Razele muribunde ale soarelui ce se stingea încetul cu încetul, la orizont…. se strecoară timide în Lăcaşul plin de Har Dumnezeesc, încununând cu o aureolă de raze pe acei ce mai târziu aveau să primească ,,cununa martirilor“.
Dar măreţia clipelor este întunecată de un nor negru. Uşa bisericii ieste isbită cu putere de părete şi intră înarmaţi până în dinţi, sbirii stăpânirei maghiare, ridicând şi încătuşând pe toţi cari se aflau’ acolo. Nu s’a dat în lături nici să profaneze Sfântul Altar, târând cu ei şi pe preot care, îngenunchiat, cetia Sfânta Evanghelie. Chipul suferind al Celui răstignit îi privea blând, resemnat şi bieţii români, aruncând da o ultimă privire asupra acelui ce Suferise moarte pe cruce fără să murmure, au şoptit: „Doamne, facă-se voia Ta!“
DUPĂ 22 DE ANI !
Au trecut de atunci 22 de ani.. .
Norul negru s’a răsfirat, făcând loc soarelui dreptăţii şi al libertăţii. Unii, dintre cei ce au suferit atunci azi sunt cărunţi, iar alţii au apucat calea, de unde nimeni nu se mai poate întoarce nici odată!…
In vechea cetate „Ad Mediam“, se aude s’au desfăşurat aceste evenimente s’au ridicat o troiţă pentru proslăvirea lor!
Sfinţirea acestei troiţe a avut loc la 29 Noembrie în cuibul curat de români aşezat pe malul pitoresc al Cernei.
După săvârşirea Sf. Liturghii au vorbit pe rând părintele Aurel Colojoară, părintele Ioan Urecheatu, ii doi ofiţeri superiori, maiorul Cernău și maiorul Gurgu, arătând fiecare importanţa serbării de astăzi. A urmat apoi studentul Vichente Lupșescu care a făcut un aspru rechizitoriu revizioniştilor, declarând în numele Asociaţiei Studenţilor Grăniceri că: „Să ştie ungurii că aceste meleaguri au fost întotdeauna, româneşti şi ele nu vor putea fi din nou subjugate de duşmanii noştri seculari, decât cu jertfa tuturor acelora în al căror piept bate o inimă românească”.
Urmează apoi părintele C. Buracu, încununat de aureola martirajului, cu părul cărunt, ochii blânzi şi umezi de lacrămi, acest vechi apostol al aspiraţiilor noastre, descrie în cuvinte mişcătoare lanţul suferinţelor îndurate.
În temniţele dela Seghedin şi Caransebeş, în cari a fost târât, dânsul împreună cu dr. Virgil Nemoianu, generalul Cena, Nicolae Chiticeanu- Dimitrie Cerbu, Nicolae Mergea, au fost supuşi la cea luat grea întemniţare, dar toate le-au indurat cu senitătate şi resemnare.
TELEGRAMA CĂTRE M. S. REGELE
S’a trimis în semn de omagiu Majestăţii sale Regelui în numele miilor de grăniceri participanţi la această serbare, o telegramă în care asigură pe Majestatea Sa, de devotamentul lor, oferind braţul şi sângele lor ca să apere hotarele patriei întregite. După sfinţirea troiţei, mulţimea în frunte cu părintele C. Buracu s’a îndreptat spre cimitirul ortodox unde s’a ţinut câte un parastas la mormântul fiecăruia dintre fraţii întemniţaţi cari au trecut la cele eterne. S’a dat apoi un banchet unde a toastat pentru M. S. Regele şi dinastia română, părintele martir C. Buracu, iar pentru profesor Gusti, Vichente Lupşescu. Pe plaiurile unde a descălecat Traian, unde au răsunat trilurile, doinei divine, unde toţi românii şi-au unit glasurile ca să cânte „Pe al nostru steag e scris unire“ nu au ce căuta ungurii Strămoşii noştri se vor putea mândri că jertfa sângelui lor nu a fost zadarnică şi că noi generaţia de astăzi preferăm să
Murim mai bine’n luptă
Cu glorie deplină
Decât să fim sclavi iarăşi
Pe vechiul nost’ pământ
ELISABETA ORZESCU
,,Curentul”, 10 decembrie 1936
UZPR CARAS SEVERIN 