,,Cărămizele, țiglele, statuele astea, toate-toate vorbesc despre trecutul nostru, și acestea ne impun o datorie sfântă. De mic să infiltrăm în inima fragedă a Românașului mândria, care o simțim cu toții când vorbim de originea noastră. Eu îmi fac datoria și în anii câți mi-i va mai da bunul Dumnezeu tot pentru cultura neamului voi lucra. Credincios jurământului în ploaia gloanțelor cu mândrie am mers înainte și acum cu puterile istovite sub povara anilor, dar cu aceeași însuflețire, lucrez în ogorul neamului din a cărui sân am ieșit.”
General Nicolae Cena, Mehadia 1913
Adeseori, în articolele mele am făcut vorbire despre personalitățile Mehadiei și despre multele lor fapte în slujba comunității și, implicit, a neamului. Cu toate acestea, am avut mereu sentimentul neputinței de a cuprinde în cuvinte întreaga dimensiune a personalității lor. Și sunt convins că niciodată, nici eu și nici altcineva, nu va putea face în deplinătate acest lucru.
Una dintre aceste personalități ale Mehadiei, de o importanță istorică majoră și o sursă de mândrie locală, este generalul NICOLAE CENA. Desigur, întreaga sa activitate a fost intens documentată, iar faptele sale sunt arhicunoscute, la fel și contribuțiile sale aduse cauzei istorice naționale, asupra cărora nu voi insista aici.
Ceea ce doresc totuși să scot în evidență este patriotismul său ieșit din comun, cu toate că, la acea vreme, multe personalități erau animate de acest spirit combativ de afirmare a identității naționale. În ciuda persecuției autorităților maghiare din timpul Primului Război Mondial, acest spirit nu l-a părăsit niciodată pe Nicolae Cena. În acest sens doresc să evoc un episod extrem de sugestiv în ceea ce privește cele afirmate anterior: Un moment remarcabil al vieții sale, mai puțin evocat, dar de o relevanță majoră, este cel al oferirii, din partea împăratului Franz Joseph I, a titlului de nobil, împreună cu o înaltă funcție în armata imperială. Nicolae Cena a refuzat-o cu multă demnitate, motivând că nu are nevoie de un titlu nobiliar, deoarece este român, iar nobilitatea a căpătat-o prin naștere.
O asemenea atitudine, respectiv acest gest, consider că este cea mai grăitoare dovadă a patriotismului său, având o semnificație nemărginită. Supunând-o unei profunde analize, remarcăm atitudinea sa ca fiind, în esență, o declarație de identitate, o mărturisire de credință națională, într-o formă rară de demnitate. Într-o epocă în care recunoașterea imperială putea însemna ascensiune socială, privilegii și prestigiu, Cena a ales să rămână fidel rădăcinilor sale, mulțumindu-se cu noblețea sa interioară, parte indispensabilă apartenenței sale la neamul românesc. Gestul său poate fi privit ca o formă de afirmare și neclintire a valorilor sale. În acel moment, Nicolae Cena nu a vorbit doar în numele său, ci în numele unei întregi națiuni care, de-a lungul istoriei, a fost pusă la încercare, dar nu și învinsă. Toate acestea clădesc un veritabil portret de erou. Nicolae Cena, fără îndoială, este un erou al Mehadiei, dar nu numai, el este un erou și al întregii națiuni!
O nouă mostră a patriotismului său, pe care doresc să o evidențiez, îl regăsim într-un minunat articol, publicat în anul 1913, luna aprilie, în ziarul ,,Drapelul”, nr. 44-11. Un fragment din cele relatate de general, referitor la cercetările sale efectuate la Castrul roman și motivele care l-au îndemnat de a face asta, l-am ales ca motto al relatării mele. Autorul articolului respectiv a avut unica șansă de a discuta cu generalul, la domiciliul acestuia de la Mehadia, în primăvara acelui an 1913. Vă îndemn din tot sufletul să-l citiți fiindcă este o evocare unică și relevantă, care vă va deschide noi perspective.
Un scurt addendo: autorul articolului, Petru Fotoc, a fost un inginer silvic, asemeni subsemnatului, a fost inspector general al Comunității de Avere, deputat sinodal, comandantul Cohortei de străjeri din Caransebeș și deputat parlamentar. A decedat în anul 1940 la vârsta de numai 52 ani. La întâlnirea memorabilă cu generaul Nicolae Cena, avea vârsta de doar 25 de ani!
Ing. Constantin VLAICU/UZPR, filiala Caraș Severin
_________________________________
Din ogorul neamului – de Petru FOTOC
În strada principală a fruntașei comune Mehadia este o casă modestă cu patru fereștri pline de flori și cu o grădină bine îngrijită. Proprietarul ține mult la ea, pentru aceea nu se ridică palate pompoase pe locul unde astăzi o zidire simplă, cu o poartă împodobită cu unghea caprii, dă locuință unui bărbat mare al neamului, luat în înțelesul strict al cuvântului.
La prima vedere înfățișarea aceasta simplă îi face călătorului o impresie plăcută, așă că fără să-ți explici motivul, pe trecătorul prim îl întrebi «Cine e stăpânul casei ». Mare îți va fi mirarea când auzi, că Excelența Sa d-l Mareșal campestru în retragere Nicolae Cena, după o carieră atât de strălucită, după un serviciu de jumătate veac, a preferat singurătatea satului și departe de viața vioae a orașelor mari, s’a retras aci între aceia, cu cari și-a trăit anii primi ai dulcei copilării. Aici, unde senzațiile zguduitoare numai cu o întârziere bine măsurată pătrund și distracțiile saloanelor, cari erau totdeauna deschise înnaintea veteranului militar, le suplinesc plăcerile vieții liniștite de la sat, în sînul familiei, a surorii și a cumnatului maior în retragere, în casa părintească petrece Ex. Sa «anii câți îi mai am». El, care în atâtea rânduri a stat în fruntea miilor de feciori și de nenumărate ori a dat față cu „nepretinul“, acum încununat cu recunoștința superiorilor săi, ca simplu gregar și-a pus puterile în serviciul neamului. Miile de volume ale bibliotecei sale bogate, cunoștințele sale câștigate în mersul anilor mulți, trecutul glorios al confiniului militar din granița lui Doda și iubirea de neam l-a îndemnat, ca să pătrundă cu ochiul ager al ostașului născut, în tainele trecutului al acestui colț de țară atât de falnic și atât de românesc. Plimbările zilnice pe coastele din valea Belarechii, sunt toate expediții de studii, din care o să se cristalizeze o prizmă prețioasă a vremurilor trecute: Istoria părților sudice din Dacia strălucită și cu asta documentarea continuității neamului nostru pe baze pănă acum necunoscute. Aceasta e dorința Ex. Sale și fără să cunoască osteneală, fără alai lucră, ca cu o cărămidă să contribue la templul, care din zi ce merge se ridică întru mărirea neamului nostru mult cercat.
Multe am auzit vorbindu-se despre «domnul Excelență», cum țărănimea noastră îl numește pe d-l mareșal și în inimă-mi s’a înrădăcinat o dorință ferbinte, ca să-l cunosc pe acel bărbat, despre care jurul Mehadiei atâtea povestește. Petrecând mai mult timp între ai mei, într’o bună dimineață am urcat o trăsură, ca să părăsesc satul pe o zi și să-mi împlinesc dorința, care o aveam încă de pe timpul deșteptării naționale în Severinul bănățean, după moartea mult regretatului episcop Nicolae Popea.
Iar acum, ca un cronicar simplu, schițez cele auzite în coloanele acestea. Toate sunt de interes general. Un militar cărunt mă primește, cu mustăți și barbă albă, cu obrazii plini de sănătate, roșu ca bujorul, drept ca un brad și sprinten ca un voinic. Urmele anilor numai în vocea puțin trăgănată se observă.
Da, Ex. Sa o jumătate de veac a stat în serviciul militar, unde de la primul debut a atras atențiunea mai marilor sei. Avansările, distincțiile, medaliile multe sunt dovezile cele mai eclatante ale superiorității talentului seu și despre capacitatea sa vorbesc succesele secerate totdeauna când a stat în fața dușmanului. Și bătrânul acesta într’o etate atât de înaintată, cu ambiția unui ofițer tinăr și cu silința studentului micuț, s’a pus să desgroape din ruini trecutul unui ținut atât de falnic și în deosebi din punct de vedere național de o importanță incontestabilă?
— «Da tinere», îmi vorbește Ex. Sa, «cum ai văzut «zidenia» aceea, cum o numesc ai noștri, sunt ruinele castrului roman «Ad mediam». Țăranii mi-au atras atențiunea asupra lor, iară eu în iarna anilor 1909—10 am început să le desgrop și așă de norocos am fost, că în 15 Faur 1910, la o înălțime de 2-5 m., sub poarta pretoriană, am aflat o tablă, care mi-a servit de directivă în șirul cercetărilor de mai departe. Inscripția, după o muncă obositoare de jumătate de an am descifrat-o ; câteva tăeturi de daltă în peatră și ici-colea câte-o urmă de văpsea roșie cruțată încă de dintele timpurilor trecute au fost bazele, din cari am construit textul adevărat.
Acesta mi-a fost destul, așa că atăzi cu datele primite din partea istoriografilor nemți și castrul l’am construit în măsura 1:100, e la fel ca cel din Saalburg. Rezumatul cercetărilor mele s’a publicat în analele secției de istorie a academiei din Viena sub titlul Über den Fund einer Inschriftbasis aus dem römischen Steinkastel «ad Mediam», iară pentru publicul mare le-am adunat într’o broșură, care o să apară în curând, dovedind pe baze pănă acu puțin cunoscute și continuitatea neamului românesc în Dacia străbună. Castrul are o lungime de 134 m. și o lățime de 112 m. s’a zidit pe când Traian pregătindu-se pentru războiul al doilea în Dacia se decide să ridice podul peste Dunăre la Turnu-Severin. Chemarea fortăreții ca și a celorlalte zidite la periferiile unui semicerc, n-a fost apărarea granițelor dinspre sud, ci numai asigurarea descălecării neconturbate a oștilor romane, cărora le era încredințate ridicarea podului. Modul acesta de apărare îl acceptează și tactica modernă și din punct de vedere strategic nu lasă nimic de dorit. Toate văile, cari se concentrau aici din părțile dușmănoase își aveau fortărețele lor, castrul nostru era întru asigurarea drumului care leagă Dierna cu Sarmisegetuza și a șoselei, care de la Lederata ducea spre sud peste Valea Almăjului. Oștile, cari formau garnisoana în atâtea castre cu timpul sau stabilit aici și pe când legăturile politice cu Roma se nimicise, cele sufletești au remas și trăesc și astăzi după atâtea lovituri maștere îndurate de neamul românesc plămădit pe aceste coaste.
Cu o stimă adâncă ascult vorbele Es. Sale când îmi vorbește cu atâta însuflețire, că ce am fost «O să resară și soarele neamului nostru, cercurile din Viena se interesează de toate mișcările noastre» — îmi zice, în șirul conversației atingem luptele politice și bătrânul militar cu o reverință deosebită amintește bunătatea Majestații Sale, a ocrotitorului nostru în atâtea momente dureroase.
Cărămizele, țiglele, statuele ăstea toate-toate vorbesc despre trecutul nostru, — continuă — și acestea ne inpun o datorință sfântă. De mic se infiltrăm în inima fragedă a Românașului mândria, care o simțim cu toții când vorbim de originea noastră. Eu îmi fac datoria și în anii câți mi-i va mai da bunul Dumnezeu tot pentru cultura neamului voi lucra. Credincios jurământului în ploaia gloanțelor cu mândrie am mers înainte și acum cu puterile istovite sub povara anilor, dar cu aceea însuflețire lucru în ogorul neamului din a cărui sân am eșit.
Timp de două oare am ascultat explicațiile Es.Sale și amintirile, cari mă leagă plăcut de vizita aceasta vor fi între cele mai prețioase. Comorile acestea atât de scumpe pentru noi o să treacă toate în proprietatea muzeului «Astrei», asta e dorința Esi. Sale ca acolo unde e adunată toată bogăția națională, să se așeze și rămășițele neamului nostru.
Îmi pare bine, — zice — că tinerimea se interesează cu de amănuntul de trecutul nostru și stringându-mi mâna cu căldură mă însoțește pănă în stradă. Poarta verde se închide; la uliță zgomotul mulțimei din târg se contopește într’un vuet monoton și în o apropiere nemijlocită un bărbat mare își continuă visul, care vorbește despre mărirea acesteia. Naintea ochilor mei sufletești adeseori apare figura bătrânului, care la primul moment te captivează și fizonomia tipică românească îmi aduce, aminte de eroii neamului de pe atâtea câmpii de luptă. Cuvintele ultime așa mi se pare, le aud și acum și cu o bucurie copilărească le recitez Servus Kinder! Grüss Gott! La revedere!
PETRU FOTOC st. ing. silv.
UZPR CARAS SEVERIN 