Poate că cele mai zguduitoare pagini din opera sa, Dostoievski le-a dedicat copiilor. Un credincios de talia lui nu se putea să nu fie profund marcat de cuvintele Mântuitorului: „De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaș, va fi cel mai mare în Împărăția Cerurilor. Și oricine va primi un copilaș ca acesta în numele Meu, Mă primește pe Mine (Matei 18/4-5)”.

Pesemne că de aici decurge insistența scriitorului de a descoperi la unii maturi calități specifice copiilor: inocență, căldură, iertare, bucurie sinceră și spontană. Prințul Mîșkin, un matur inocent, nu se supără când medicul îi spune că are minte de copil și că așa va rămâne toată viața. Dimpotrivă, el însuși mărturisește cu candoare că cel mai bine se simte în compania copiilor, pe care-i iubește și cărora știe cum să le vorbească, și că societatea maturilor îl obosește, motiv pentru care ar pleca undeva unde nu e nimeni…

Tot așa, Alexei Karamazov, „fratele” mai mic al prințului, caută cu insistență și bucurie societatea copiilor, chiar dacă unii dintre ei (Iliușa Sneghirev, de exemplu) îl întâmpină la început cu multă ostilitate.

Dar și alte personaje dostoievskiene au unele manifestări de copii, deși în cea mai mare parte a timpului se poartă cu o autoritate aproape tiranică. Generăleasa Lizaveta Prokofievna Epancina, de pildă, simte o mare bucurie atunci când prințul Mîșkin afirmă ritos că ea nu poate fi rea, întrucât posedă un suflet de copil. Tot așa boieroaica Antonida Vasilievna Taraseviceva din Jucătorul, autoritară și temută, nu ascunde de fapt un suflet ca de copil?…

Există la Dostoievski o categorie de adolescenți extrem de înzestrați, așa ca Ippolit Terentiev, capabili să dezbată grave probleme filosofice și sociale. Prin asta, autorul parcă ar vrea să demonstreze că-i mai lesne să-ți însușești înțelepciunea lumii decât să-ți menții ingenuitatea, ori – lucru cu mult mai greu – să revii la ea.

Cu siguranță că cele mai oribile personaje din întrega creație dostoievskiană o constituie ticăloșii ce chinuie cu sadism copiii, crimă de-o abjecțiune fără egal după opinia scriitorului (și a noastră).

Bătrânul Feodor Pavlovici Karamazov – bețiv, afemeiat și linge blinde, este un măscărici atâta timp cât nu luăm aminte la incalificabila lui comportare față de cele două neveste, cu un plus de dramatism în ceea ce privește raporturile lui cu „apucata”, precum și față de copiii proveniți din cele două căsnicii: Mitea, Ivan și Aleoșa.

Dar cu toată indiferența de pomină arătată orfanilor, el nu coboară până la criminala abjecțiune a lui Svidrigailov, a lui Nikolai Stavroghin ori la cea a generalului dement din relatarea lui Ivan Karamazov, acel scelerat de moșier care pune câinii să sfârtece un biet copilaș, drept pedeapsă că acesta, în joacă, i-a rănit la un picior câinele de vânătoare favorit.

Duioșia lui Dostoievski îmbracă haina dragostei ocrotitoare și compătimitoare, iar înjosirea, degradarea fizică (sufletele lor își păstrează puritatea!) și chinurile rafinate la care sunt spuse micile victime de către odioșii lor călăi, capătă note patetice prin destăinuirile complete ale vinovaților și prin canonul (nu doar moral!) la care-i supune autorul. Astfel, demonul Nikolai Stavroghin (poate că numele provine de la grecescul stauros, având sensul de cruce) relatează în Spovedania sa adresată călugărului Tihon cum a împins cu bună știință la sinucidere o biată fetiță, fiica gazdei sale, de care pretindea că nu se atinsese.

Dar, cu îndreptățită indignare, Dostoievski nu lasă nepedepsite atari fărădelegi izvodite de mințile și instinctele respingătoare ale unor degenerați: Svidrigailov, sătul de-atâtea blestemății, își curmă zilele cu un pistol, scârbitul Stavroghin de toți și de toate se spînzură, Smerdeakov – fiul nelegitim al bătrânului Karamazov, se sinucide după ce-și omoară părintele și-l jefuiește, iar Ivan Karamazov, autorul moral al asasinatului comis de feciorul Smerdeakov, sfârșește prin a-și pierde mințile.

Spovedania este modalitatea artistică cea mai îndrăgită, drept urmare cea mai des întrebuințată de scriitorul nostru. Aproape toate personajele sale – grave sau comice, distinse sau grosolane – caută (și până la urmă chiar găsesc!) împrejurarea propice pentru despovărarea inimii prin spovedire. E mare nevoie de așa ceva, având în vedere plaja largă de pendulare a moralei din opera dostoievskiană – între hipercerebral și hiperfecal, zonă în care orice este cu putință, dar nimic nu-i la întâmplare.

Alte două schițe (Băiatul cu mâna și Un băiat la bradul lui Hristos) din volumul 11 al operelor dostoievskiene (Editura Univers, București, 1974), adaugă tușe dintre cele mai zguduitoare la uriașul tablou social al nefericirii copiilor ruși din acea vreme. Căci iată ce ne spune autorul în prima scriere: „Umblă «cu mâna» e un termen tehnic, care înseamnă să cerșești. Termenul a fost inventat chiar de puștii ăștia. Sunt o mulțime ca el. Se învârtesc pe lângă tine și miaună ceva învățat pe dinafară, acesta, însă, nu mieuna și-ți vorbea nu știu cum nevinovat și lipsit de experiență și te privea cu încredere în ochi – era, deci, la începutul meseriei. La întrebările mele, mi-a spus că are o soră fără slujbă și bolnavă. Poate că era și adevărat, dar am aflat mai târziu că sunt o groază de puști dintr-ăștia și că sunt trimiși «cu mâna» chiar și pe gerul cel mai aspru și dacă vin fără nimic, probabil că sunt și bătuți”.

Viața mitelului „de vreo șase ani” din Un băiat la bradul lui Hristos, ieșit de unul singur în oraș din „subsolul umed și rece”, unde zace bolnavă mama lui, pentru ca – flămând și „îmbrăcat numai într-un hălățel” – să admire prin ferestrele caselor brazii de Crăciun, se încheie în cel mai tragic mod cu putință, în timp ce visa c-a ajuns la bradul Mântuitorului: „Iar jos, dis-de-dimineață, măturătorii au găsit trupul micuț al băiețelului, care s-a ascuns și a înghețat pe după lemne; a fost găsită și mama lui… Ea murise înaintea lui și amândoi s-au întâlnit în cer la Domnul nostru”.

Foto: Wikipedia