PÂRVU, NICOLAE D. Scriitor şi psiholog, s-a născut la Bocşa Română în 6 septembrie 1915, jud. Caraş-Severin, și s-a stins la Timișoara, în 8 mai 1986[1]. Își doarme somnul de veci în Cimitirul Eroilor din Timişoara.
A urmat cursurile școlii primare din localitatea natală (1921-1926), apoi s-a înscris la Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj, pe care l-a absolvit în 1933. Inițial s-a înscris la Facultatea de medicină, apoi și la Facultatea de Filosofie a Universității din Cluj, pe care o termină cu succes în 1940, specializându-se în psihologie, filosofie și estetică.
„În anii studenției, dezbaterile tinerești, încărcate de haz se prelungeau până târziu, noaptea, după orele de curs și seminarii. Acolo și atunci se frângeau, spre hrană, nu numai pâinea adusă de la cantina studenților, ci și ideile generoase ce vizau o lume mai bună.”[2]
Licenţiat al Facultăţii de Psihologie şi Pedagogie din Cluj (1940), în 1942 își susține doctoratul în psihologie cu teza „Metoda evaluării”, care i-a fost publicată, devenind sursă de referință în domeniu.
”Pe Nicolae Pârvu este foarte greu să-l caracterizeze cineva succint, din cauza firii sale controversate, a multiplelor preocupări și interese și mai ales, din cauza contradicțiilor care-i colorau conduita. Mai mult închis decât sociabil, mai degrabă revoltat decât resemnat, aparent mai docil decât răzvrătit, adeseori mai grav decât superficial, N. D. Pârvu se lasă greu încadrat într-o tipologie obișnuită. Aproape niciuna din laturile caracterului său nu se conformează unui profil linear, unei descrieri simple, unui model comun. Ceva ieșea totdeauna în evidență în comportamentul său, ca inedit, neprevăzut, original: de la gusturi, cuvinte, opinii și până la îmbrăcăminte, reținând atenția și stârnind uneori un zâmbet de aprobare sau de mirare. Dar Pârvu nu făcea caz de aceste ”ciudățenii” ale conduitei sale, dimpotrivă, le integrase ca elemente firești și le considera cât se poate de ”ale sale”. Mucalit cu cei din jur, nu se cruța nici pe sine, fiind adeseori ironic cu propria sa atitudine de ”paor” sau de om ”care se ridică spre cultură”. Cu toate acestea, notele amintite nu-l făceau dezagreabil, ci dimpotrivă, replicile neașteptate, observațiile inedite, preocupările originale, aprecierile personale, toate trezeau un interes îndreptățit în cei din jur și-l făceau simpatic și interesant. Cu el ședințele erau antrenante, dezbaterile neașteptate și substanțiale, iar concluziile neprevăzute și relevante.”[3]
A fost conferenţiar la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj (1953 – 1959), decan al Facultăţii de Psihologie, profesor la Conservatorul „Gheorghe Dima” din acelaşi oraş (1957 – 1966). În 1967 se transferă la Timişoara. Aici este decan al Facultăţii de Filologie, apoi şef al Catedrei de Psihopedagogie din cadrul universităţii până la pensionare (1977).
„Ca dascăl, Nicolae D. Pârvu cucerea publicul auditor nu printr-o retorică specială, ci prin simplitatea și naturalețea comunicării.[…] Profesorul Nicolae D. Pârvu nu „făcea” pe savantul, nu se extazia în fața unor noi descoperiri, nu se arăta însă nici neîncrezător în știință, ci o vedea în dinamica și veșnica ei mișcare ascendentă. […] În relațiile cu studenții era apropiat și comunicativ, înțelegător și operativ, arătând simpatie pentru conduitele naturale și sincere. La reuniuni era glumeț și câteodată spumos, citind poezii sau recitând versuri, epigrame etc. Om de aleasă cultură, de o largă și binevoitoare înțelegere, de o prevenitoare și părintească grijă pentru studenți, Nicolae Pârvu a reprezentat nu numai un model de conduită, ci și un îndemn fertil pentru pregătirea celor ce îmbrățișează profesiunea de dascăl.”[4]
Ca cercetător și om de știință, profesorul Nicolae D. Pârvu a abordat probleme originale: cunoașterea omului după față, fața ca index de valori psihice, metoda evaluării, formarea reflexelor de orientare la șoareci, drumul spre personalitate, ecuația artistică etc. sunt teme de care s-a preocupat și despre care a scris. „Multiplele sale preocupări (psihologice, pedagogice, artistice, literare, dramatice, lingvistice, de cultură etc.) cu realizări deosebite în aproape toate acestea, i-au creat un binemeritat prestigiu de dascăl înzestrat cu numeroase talente. […] Lucrarea de căpetenie a profesorului Nicolae Pârvu rămâne „Dicționarul psihologic al limbii române” în două volume, în manuscris…”[5]
Poet, prozator, epigramist, dramaturg, cronicar dramatic, Nicolae D. Pârvu a debutat publicistic cu versuri în revista „Fruncea” (1936) și a colaborat la periodice precum: „Caleidoscop”, „Contemporanul”, „Contrapunct”, „Drapelul roșu”, „Făclia”, „Flamura”, „Forum”, „Gazeta învățământului”, „Orizont”, „Revista de pedagogie”, „Semenicul”, „Steaua”, „Teatrul”, „Tribuna”, „Universul literar”.
A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România și primul președinte al Cenaclului timișorean de Satiră și Umor „Ridendo” (1970 – 1971).
”N.D. Pârvu este – în conștiința noastră, a celor ce i-am gustat adesea, la atâtea reuniuni colegiale, scânteietoarea vervă satirică, spiritul său savuros de bănățean bonom, gata oricând să participe la un dialog al floretelor – în primul rând un poet de un farmec particular.” (Anghel Dumbrăveanu)
Volume semnate de Nicolae D. Pârvu: Metoda evaluării. [pedagogie] Sibiu. Editura Universităţii. 1942; Studii de psihologia artei. Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagogică. 1967; Buletin meteorologic (versuri). Bucureşti. Editura pentru Literatură. 1969; Drumul spre personalitate (studii de psihologie și pedagogie). Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1971; Prietenul meu, vântul (versuri). Timişoara. Facla. 1978, în colaborare Stana (teatru) și Avram Iancu (teatru).
În volume colective: Lirica timișoreană (1944 – 1969): culegere de versuri întocmită de Nicolae Țirioi.- Timișoara, 1970; Monumentul iubirii: (antologie de versuri). Timișoara, 1971; 111 epigrame (antologie). Timişoara. 1971; Caiet umoristic: antologie. Timișoara, 1972; Harta patriei (antologie), 1973; Epigrame şi epigramişti. Cuvânt înainte de Ion I. Mioc.-Timişoara. Facla. 1973; Dansul săbiilor o panoramă a epigramei românești contemporane alcătuită de Ion Arieșanu și Ion Velican Timişoara. Facla. 1975; Odă de 30 Decembrie: antologie de versuri. Timișoara: Facla, 1977; Ridendo II. pagini de satiră și umor.- Timișoara, 1978; Epigrame alese: antologie, cuvânt înainte, note și bibliografie de Giuseppe Navarra.- Timișoara: Facla, 1985; Traduceri din Ady Endre în periodice. În manuscris piese de teatru și romane.
Referinţe: Mic dicţionar al personalităţilor culturale din Caraş-Severin/ Gheorghe Jurma. Reşiţa, 1976, p. 31 – 32; Premise literare/ Nicolae Țirioi.- Timișoara: Facla, 1976; Imediata noastră apropiere- vol. I/Cornel Ungureanu.- Rimișoara: Facla, 1980; Magazin literar al Asociației Scriitorilor din Timișoara, 1982/ Mircea Șerbănescu, Cornel Ungureanu, Lucian Alexiu, Paul Eugen Banciu….- Timișoara, 1981, p. 39; Portrete de universitari clujeni/ Dumitru Salade.- Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 1997, p. 141 – 153; Dicționarul scriitorilor din Caraș-Severin/ Victoria Bitte, Tiberiu Chiș, Nicolae Sârbu.- Reșița: Timpul, 1998; Scriitori și lingviști timișoreni (1945 – 1999): dicționar bibliografic/ Aquilina Birăescu și Diana Zărie.- Timișoara: Marineasa, 2000 (Biblioteca Județeană Timiș), p. 172 – 173; Dicționar al Scriitorilor din Banat/ coord. Al. Ruja.- Timișoara: Editura Universității de Vest, 2005; Ca mierea, ca fierea – cuvântul/ Ion Marin Almăjan.- Timișoara: Excelsior, 2007, p. 83-85; Personalităţi de marcă din Timişoara, la Timişoara şi noi la ele acasă/ Pavel şi Ion Petroman. Timişoara. Eurostampa. 2008; Cărăşeni de neuitat II/ Petru Ciurea şi Constantin Falcă. Timişoara: Eurostampa, 2009; „Ridendo”la 40 de ani. Volum aniversar/antologic realizat de Ionel Iacob-Bencei.- Timișoara: Eurostampa, 2009; Cărăşeni de neuitat V/ Petru Ciurea şi Constantin Falcă. Timişoara. Eurostampa. 2010, p. 67 – 71; Biblioteca, între datorie și pasiune. 60 de ani de lectură și bibliotecă publică la Bocșa/ Gabriela Șerban. Reșița: TIM, 2013. p. 263+il. (Seria Bocșa – Istorie și cultură; 30);Revista ”Bocșa culturală”. Anul XVI. Nr. 1 (88)/ 2015; Literatura Banatului/ Cornel Ungureanu.- Timișoara: Brumar, 2015; ”Bocșa culturală”. Anul XVII. Nr. 4 (95)/ 2016; Enciclopedia Banatului. Literatură/ Academia Română. Filiala Timișoara. Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu”. Societatea Enciclopedică a Banatului; coord. Crișu Dascălu.- ed. a 2-a, rev.și adăug.- Timișoara: David Press Print, 2016; Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2014-2018/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2019 (Bocșa – istorie și cultură);. Gabriela Șerban-Tiperciuc. In memoriam Nicolae D. Pârvu – 105 ani de la naștere În: Tradiții, Arte și Literatură. Vol. VI/ coord. Irina Goanță.- Timișoara: David Press Print, 2020, p. 128-136; Bocșa, un oraș ca o poveste. Vol. 2: Oameni, locuri, fapte din Bocșa de ieri și de azi/ Gabriela Șerban, Reșița: TIM, 2023 (Bocșa, istorie și cultură; 64).
Referințe critice: N. Mărgineanu în Tribuna, nr. 22, 30 mai 1968; Dumitru Micu în România literară, nr. 38, 18 sept. 1969; Alexandra Indrieș în Orizont, XX. nr. 10, octombrie 1969; N. Țirioi – N. D. Pârvu la 60 de ani – în „Orizont” XXVI, . nr 35, 1975; Pavel Petroman – Medalion – în „Orizont” XXXVII, nr. 5, 1986 .
Caracterizându-l ca om și ca cetățean, Dumitru Salade scrie despre Nicolae D. Pârvu: „Profesorul Nicolae Pârvu era ciudat și simpatic, sociabil și singuratic, activ și visător, înțelegător și neliniștit, în același timp. ” Subliniază că îl caracterizau originalitatea și franchețea, că era glumeț și ironic și că inspira încredere. „În drumeție era un tovarăș agreabil, dispus să suporte privațiuni și să ofere ajutor. Iubea natura, drumeția …” Pe lângă preocupările sale de profesor și om de știință, era deschis spre frumos în toate domeniile. Îl caracteriza „neastâmpărul creației”, întotdeauna având asupra sa o bucată de hârtie pe care își nota ceva: o epigramă, o idee, un stih. „Spre deosebire de alți psihopedagogi și mai mult decât mulți dintre ei, profesorul Nicolae Pârvu pleda prin tot comportamentul său pentru principiul: să fii tu însuți” consemna Dumitru Salade. Întreaga viață i-a fost o demonstrație a acestei idei, iar această notă de originalitate începea de la îmbrăcăminte (fără cravată, cap descoperit și nepieptănat etc.), continua cu mersul (puțin adus de spate) și sfârșea cu manifestări publice (intervenții spontane, expresii bănățene etc.)
Deși mergea cu sinceritatea până la jigniri, „o particularitate a conduitei profesorului Nicolae Pârvu o constituia și o toleranță accentuată în raporturile cu alții, cu studenții mai ales, și chiar în aprecierea propriilor atitudini. Adeseori era dispus la unele compromisuri care-i păreau dânsului că nu prejudiciază obiectivitatea sau justețea unor atitudini personale. Lui „Fufu” (soția) asemenea fluctuații nu i se păreau nici nefirești și nici negative, socotind că adaptarea conduitei la cerințele momentului și situației este un semn de înțelegere și participare la viața socială.”[6]Se cunoștea faptul că soția i-a fost întotdeauna aproape și „Iara”, singura fiică, a moștenit trăsături și calități de la părinți. Iată, chiar și numele indică o curiozitate a familiei.
Cu toate aceste particularități „ciudate”, Nicolae D. Pârvu se bucura de simpatia multor colegi și cunoscuți și, mai ales, a studenților care preluau de la magistrul lor sinceritatea, simplitatea, operativitatea, caracteristici care-i scoteau din anonimat, din banalitatea curentă. Se spune că „poantele”, glumele profesorului Pârvu făceau ocolul facultății zile în șir.
„Avea, ce-i drept glasul molcom, vorba dulce a bănăţeanului. Mai mult decât atâta, în apartamentul său din Circumvalaţiunii, unde locuia alături de năzdrăvana sa soţie, doamna Cinci, aveau loc adevărate şedinţe de cenaclu abătute mai ales în partea glumei, a umorului. Cel ce intra, pentru întâia dată în casa familiei Pârvu N.D. era obligat să scrie câteva cuvinte pe oricare perete al sufrageriei şi să se semneze. Cu timpul, camera s-a umplut de gândurile şi semnăturile confraţilor, mulţi dintre ei ajunşi acum oale şi ulcele vorba ţăranilor din Căraş. Nu ştiu ce s-a ales de acest apartament şi de sufrageria care a constituit o filă din istoria literaturii bănăţene şi nu doar. Probabil, noul proprietar a tras cu bidineaua peste acele mâzgăleli fără nici un sens.” Povestește prozatorul Ion Marin Almăjan, conchizând cu ideea că „poetul, dramaturgul, umoristul şi profesorul universitar N.D. Pârvu, o scurtă perioadă chiar decan al Filologiei timişorene, a fost o personalitate importantă a culturii Banatului şi un om deosebit de fermecător.”
Profesorul și scriitorul Nicolae D. Pârvu a fost unul dintre cei care au militat întreaga viață pentru tot ceea ce înseamnă valoare și autenticitate în bine, frumos, adevăr, lăsând în urma sa imaginea unui veritabil dascăl bănățean care mărturisea că, „înainte de a crea opere de artă și știință pentru alții trebuie să facem din noi înșine opere de artă, să acționăm asupra propriei persoane, să ne transformăm.”
La trecerea în neființă a acestui remarcabil dascăl, psihologul Ion Radu scria în revista „Tribuna” următoarele: ”Pășind dincolo de prestația interdisciplinară, exercitându-și cu succes condeiul în poezie și teatru, ca și în eseul de cultură, Nicolae Pârvu adaugă calităților sale de distins dascăl și de om de știință atributul râvnit de el de autentic om de cultură.”
Dumnezeu să-l odihnească!
[1] Ridendo la 40 de ani. Volum aniversar/antologic apărut la inițiativa și sub îngrijirea scriitorului Ionel Iacob-Bencei, președintele Cenaclului „Ridendo”.- Timișoara: Eurostampa, 2009, p. 18.
[2] Dumitru Salade. Portrete de universitari clujeni. Cluj-Napoca, 1997.
[3] Dumitru Salade, Op. Cit. p. 142-143.
[4] Dumitru Salade. Op. cit. p. 144.
[5] Dumitru Salade Op.cit., p. 146.
[6] Dumitru Salade, Op. cit., p. 151.
UZPR CARAS SEVERIN 