Marcând această deosebită zi de 31 august, în care sărbătorim ,,Ziua Limbii Române”, am găsit de cuviință a face o analiză a CUVÂNTULUI, ca unitate de bază a limbii, dintr-o perspectivă filozofică și religioasă, raportată la societatea cotidiană.

Exprimat în vorbire, sau în scris, CUVÂNTUL dă viață, prin expresie, gândurilor, ideilor, sentimentelor și cunoștințelor noastre, fiind esențial în comunicare, oferind formă gândurilor și expresie rațiunii. Din perspectivă religioasă, el poate fi privit ca esență a cunoașterii, a comunicării cu divinitatea și a dobândirii înțelepciunii de a găsi calea mântuirii, prin evoluția propriei conștiințe.

Ca motto voi utiliza o reflexie, pe care am și publicat-o cu ceva timp în urmă, care conține esența celor cuprinse în eseul de mai jos:

,,Înaintea multora dintre lucrurile de azi a fost CUVÂNTUL.

El a stat la baza cunoaşterii şi a răspândit mai mereu înţelepciunea; prin el am putut dărui dragostea semenilor noştri, ne-am putut arăta, şi am putut vedea, frumuseţea sufletului. Prin el am aflat şi ne-am păstrat credinţa.

Din păcate, tot prin el, ne-am revărsat ura şi furia, am răspândit în jur răutatea şi viclenia, ne-am arătat intoleranţa, răceala şi goliciunea sufletului.

Astfel, dăm din ce în ce mai mult umanităţii o altă valenţă, şi totodată un alt sens vieţii, opus celui dat de urmat nouă, de Creatorul nostru.

Uităm tot mai mult că El – Tatăl vieţii şi al tuturor lucrurilor, Dumnezeul nostru, ne-a dat CUVÂNTUL pentru a ne apropia, pentru a ne uni în cuget, pentru a ne iubi şi a răspândi dragostea.”

Constantin VLAICU (,,Vestea de Mehadia, octombrie 2012)

Într-o lume în care zgomotul informației pare să acopere glasul inimii, suntem îndemnați către o reflecție esențială: ce am făcut cu darul Cuvântului? 

Pentru omenire, cuvântul a fost dintotdeauna începutul și fundamentul cunoașterii. Prin el am transmis idei, am construit civilizații, am păstrat tradiții și am înălțat rugăciuni. El este expresia gândului, dar și reflexia sufletului. Prin cuvânt am dăruit dragoste, am arătat frumusețea interioară, am descoperit și am răspândit credința. Privit ca un dar de la Dumnezeu, menirea lui a fost să ne apropie unii de alții și de El.  Însăși cuvântul este cel ce dă sens și coerență vieții, prin Dumnezeu. Cuvântul este putere, este puterea dăruită omului de Creatorul său. 

Puterea este forță. Însă, o forță poate uni, dar poate și distruge. Cuvântul poate deveni o sabie la fel de distrugătoare ca o faptă. Observăm din ce în ce mai frecvent, în zilele noastre, într-o societate marcată de polarizare și discursuri violente, cum cuvântul este adesea deturnat de la scopul său nobil. Comunicarea devine agresivă, manipulatoare, iar limbajul – un instrument al dominării, nu al înțelegerii. Această ambivalență impune o reflecție etică asupra responsabilității individuale în actul comunicării. În contextul prezentat, cuvântul devine o forță care seamănă ură și dezbinare.

În loc să fie punte, cuvântul devine zid. În loc să unească, desparte. Această dualitate ne obligă să ne întrebăm: ce alegem să exprimăm prin cuvintele noastre?

Îndepărtându-ne de sensul originar al vieții, uităm că Cuvântul ne-a fost dăruit pentru a ne uni în cuget și iubire și nu pentru a ne învrăjbi. 

Paradoxal, în această epocă a comunicării instantanee, ne situăm tot mai departe unii de alții. Cuvântul, observăm cum devine uneori monedă de schimb, unealtă de manipulare sau chiar armă în conflicte. Prin intermediul aceleași comunicări instantanee, de care aminteam, cuvântul a devenit un facil mobil al răspândirii urii, al frustrărilor personale sau de grup, divizând societatea și omenirea. 

Această derivă poate fi încă corectată. Alegerea ne-a fost mereu la îndemână, însă astăzi individualizarea gândirii și a faptelor au deturnat evoluția conștiinței, deteriorând conceptul de unitate umană.

Validând propriile perspective, fără a mai comunica eficient cu ceilalți, sentimentul de responsabilitate colectivă și de apartenență la o comunitate se perimează, iar sentimentul de apartenență la un întreg mai mare se diminuează.

Într-o perspectivă religioasă, creștină, individualizarea poate fi privită, în esență, că manifestare a păcatului originar în societatea modernă. Ea distruge legătura verticală (cu Dumnezeu) și pe cea orizontală (cu aproapele), rezultând o societate fragmentată.

Alegerea dreptei căi, nu se poate face fără un proces spiritual, atât la nivel de individ, cât și la nivel de societate, prin eliberarea de egoism și unire cu Dumnezeu.

Personal, cred cu tărie că el (cuvântul) poate fi recuperat, reumanizat. Putem alege să vorbim cu blândețe, să ascultăm cu răbdare, să scriem cu sinceritate. Putem transforma cuvântul într-un act de iubire, într-o rugăciune, într-un gest de împăcare.

Poate că sensul vieții nu se află în marile descoperiri sau în acumularea de bunuri, ci în felul în care ne folosim cuvintele. Ele sunt amprenta noastră asupra lumii. Și dacă Dumnezeu ne-a dat Cuvântul ca să ne iubim, atunci fiecare propoziție rostită cu bunătate este un pas spre divin.

În concluzie, cuvântul este o forță cu potențial creator și distructiv, o oglindă a sufletului și un indicator al stării morale a societății. Într-un context marcat de criza valorilor și de degradarea discursului public, este imperativ să revalorizăm cuvântul ca instrument al binelui, al comuniunii și al iubirii. Numai printr-o responsabilizare etică și spirituală putem reda cuvântului sensul său originar, acela de punte între oameni și între om și divinitate.

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin