Cum se știe, un jurnalist adevărat, așadar acela care are deja asumată și conștiința împovărării cu această profesiune de credință, nu caută nicidecum paradoxuri metafizice, chiar dacă destui jurnaliști sunt, uneori, și scriitori veritabili, el povestește, uneori cu grație de narator înnăscut, alteori  în partitură mimat heteronimică, la urma-urmelor tot un principiu al reprezentărilor lumii și omului sub varii unghiuri de vedere, de cogitație cât mai expresivă, de voință a întemeierii ideatice. În cumplita terfelire a libertăților omului, din pandemie,  apăruse cartea Destine printre ziduri (prefața Destinele unor oameni, zidurile unui timp, de Irina Lazăr, postfață de Nicolae Goja, un Postscriptum de Denisa-Paula Arcip și un text Cu Nicolae…, de Ioan-Pavel Azap, Satu Mare, Editura Inspirescu, 2021, 154 p.), autorul ei, Nicolae Pătruț, împlinindu-și panoplia succeselor și mărturisind încă o dată lumii că gazetăria este deopotrivă o luptă cu sine și cu agrestul unei realități cel mai adesea maștere entuziasmelor omului dăruit de providență cu talentul scrisului. 

Lumea cărților lui Nicolae Pătruț, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, e vastă, e una a reporterului scriind pasional mai cu seamă despre oamenii locurilor natale, despre oameni ai perspectivelor directe, în totală concordanță cu stilul direct, ne-mediat, prin care el își apropie personajele. Iar cărțile lui Nicolae Pătruț are mulți astfel de eroi exemplari, purtători ai atâtor mesaje simili-metaforice de reprezentare în context mundan, încât fie ai parte de un caleidoscop de efuziuni și sentimente plenare ale comunității mai restrânse dar și umanității, în general,, fie de momente de revelație maximă, după lectura acestor texte, opera de până acum a ziaristului bănățean confirmând că substanța artei (și scrisul autentic este artă) e deopotrivă și substanță a vieții, viața fiind darul suprem al timpului primordial, așa cum a fost voința lui Dumnezeu.

Autorul are intuiția scriiturii chiar înainte de a ști ce finalitate să aibă cutare ori cutare dintre poveștile-reportaje. Alteritatea ține și ea de firescul momentelor, cum există doar un relativism ierarhic al narațiunilor fiindcă Nicolae Pătruț, așadar, nu are personaje pentru care să manifeste o afecțiune specială, toți ai satului său, Ilidia, sunt egali. Egali în toate drepturile memoriei colective de a-i conține în evenimențialul de toate calibrele al habitatului. De aceea egale sunt și timpurile potrivirii și ale împotrivirii, ca să-l „aplicăm“ pe Levinas la strategiile narării din acest op. Adică, această viață, în straturi suprapuse epic, ni se oferă mai întâi cu toată splendoarea, nemascată în vreun fel, a copilăriei. Iată pasaje, credem, edificatoare adeverind, probabil, că totul e paradigmă carteziană și că naturalul mai degrabă (ne) contextualizează: „Nu primeam nici daruri și nici prea multe bucurii în copilăria noastră și trebuia să ni le facem singuri. Am găsit salcia, am curățat interiorul ramurilor viguroase, le-am pus întărituri din lemn și am căptușit-o cu iarbă. I-am făcut și acoperiș din crengi și frunze. Urcam pe tulpina ei și intram cam cinci-șase suflete de copii. Câteva zile a durat până am zidit lemnele, crengile, frunzele și  iarba. Ne simțeam împliniți, liberi, fericiți. Cred că atunci am înțeles să fii cu adevărat liber, să nu depinzi de nimeni și să lupți pentru libertatea ta de cuvânt și de mișcare (…). Coliba noastră, casa noastră dintre pământ și cer, a dăinuit ani de zile. Ajunsesem oameni mari și ea ne privea din trecut cu bucurie. Într-o vară, un fulger i-a aprins zidurile de crengi uscate. Salcia a regenerat și trăiește și azi cu bucuria noastră și a vremurilor de atunci.“  (Casa dintre pământ și cer, p. 52, p. 54).

Cartea interferează proză și jurnalistică a imediatului, istorie socială și memorie intimă, apoi memorie împărtășită cu lumea, fictivă, nu m-aș grăbi să numesc reportaje ale fragmentele de suflet candid și de trăiri la paroxismul nostalgicului, ivite dintr-un carnaval mundan în care eul scriptor nu se lasă corupt de simțiri, de sentimentalisme. Dar poți vorbi de  o „întemeiere“ a subiectivității? Ambiția lui Nicolae Pătruț, pe care i-o știu din tinerețea lui de cenaclist în căutarea criteriilor de certitudine (grupările „Accente” și „Mihai Novac”, de la Oravița), este aceea de a literaturiza clocotul lăuntric al unui deferent ego cogito. Lumea e satul, imanență, certitudine solipsistă dar cu adevărat oamenii care îi relatează fragmente impresionante din biografiile lor zbuciumate. Pe toate le surprinde autorul nostru în pagini calde sau mohorâte, profunde sau doar atingând cu lumina slovei memoria evenimențialului rustican. În fluxul scrisului creativ, eul rafinează sensuri, creditează noul tip de interogație, acela al întrebării disolutive, reașează centrul de gravitație afectivă cu fiecare povestire. În propoziții fertile, palpită vitalitatea de odinioară a mediului rustican sau înțelegem suferința generalizată a spiritului satului de astăzi, bucurii și necazuri, dramele istoriei imediat postbelice, alterarea tradițiilor cultural-spirituale: „Viața și-a urmat cursul. A lăsat urme de bucurie, durere și blestem. Mulți se întreabă de ce unii au avut parte doar de dureri și bucurii efemere. E greu de dat răspunsuri, când poveștile adevărate încep să trăiască doar în uitare, ca o frunză dintr-un copac blestemat de cer, stele, noapte și zi, să se lupte cu furtunile anotimpurilor schimbătoare ca o dragoste de fată frumoasă.“ (Poveste fără nume, p. 117)

Fără să împovăreze, paradigma subiectivității nu determină operarea de disocieri, articulațiile narațiunilor sunt solide, atitudinea simulat-naivă, ca la reporterii sociali interbelici, are darul să provoace interlocutori utili, vreme în care autorul se asigură să funcționeeze această filosofie relațională. Întâlnim, direct ori doar aluziv, momente memorabile avându-i ca protagoniști de neuitat pe propriii părinți (până la lumea luminii lui Dumnezeu, Nicolae Pătruț a avut grijă de bătrânețea lor cu o dragoste filială dusă la un paroxism al sacrificiului personal), avem între textele cărții portrete umane, descrieri ale eroilor acestor pagini în legătură cu trecutul și tragismele prezentului de după 1989, avem cu totul, așadar, un idealism transcendental și un fel de filosofie a subiectului, marcând aceleași „alchimii“ ale textului.

Nicolae Pătruț a muncit mult, la începuturi, spre a găsi calea adevărului artistic și a unui stil personal în paginile cărților sale. Firește, actuala carte, cu narațiuni mai lungi sau mai scurte de inepuizabilă fertilitate, aduce o lumină în plus strălucirii panopliei succeselor sale editoriale. Și adeverește, cum am mai spus cândva, când debuta, că în sevele scrisului său un prozator așteaptă să confirme că epicul bănățean, integrat literaturii naționale a românilor, încă mai este teritoriul magic al unor mari surprize.

 

Ionel BOTA