Un subiect mai puțin abordat și aprofundat în temele cotidiene de discuție sau agreat în subiecte de scrieri jurnalistice, este despre un spațiu ce-l definesc ca unul sacru al întregii omeniri – de la individ, la comunitate și mai departe, la națiune. Funest prin reprezentarea sa, cimitirul, căci despre acest aparte spațiu voi face vorbire în introducerea prelegerii mele, poate fi privit într-un registru diferit, de aceea în construcția introducerii mele, am ales perspectiva unei porți către trecut, pe care voi încerca să o întredeschid în cele ce urmează.
Adeseori, pășind prin Cimitirul Ortodox din Mehadia, am avut sentimentul prezenței în acest spațiu a unei bune părți a istoriei comunității noastre, purtate în timpul viețuirii de cei care își odihnesc aici rămășițele lor pământești. Generații întregi, un mozaic de destine, de la copii inocenți, la bătrâni înțelepți, eroi ai neamului, personalități marcante, alcătuiesc în întregul lor, o carte mută a vieților trecute, pietrele funerare reci devenind mărturiile tăcute ale unor povești nespuse.
Fiecare placă deși prezintă privitorului doar un nume, împreună cu marcarea temporală a viețuirii, ea este de fapt un ecou al unei existențe, o amintire dorită a fi gravată pentru veșnicie. Astfel, într-una dintre peregrinările mele în acest spațiu al umbrelor celor plecați, am constatat prezența unui monument funerar distins prin vechimea și reprezentarea sa. Impunător, însă fără prezența vizibilă a ostenelii afișării unei anumite opulențe, monumentul mărturisește existența unei remarcabile personalități. Vălul uitării așternut peste această personalitate, mă determină ca, prin prezentul material, să-l întredeschid spre o minimă rememorare. Spun minimă, deoarece în urma unei încercări de documentare, nu am reușit să determin suficiente fapte biografice, pentru a fi în măsură a construi un portret cât de cât fidel al modului în care a gândit, a simțit, a acționat și a interacționat cu lumea sa. Prin urmare, în cele ce urmează doar voi trece în revistă câteva repere ale existenței sale. Personalitatea la care mă refer este unul dintre protopopii Mehadiei, pe numele său: Dimitrie Jacobescu– Protoprezbiter gr.ort.roman (conf.inscripționării de pe piatra funerară).

După cum se știe, Protopopiatul Mehadiei a funcționat între anii 1726-1928, în cadrul Episcopiei Caransebeșului. Protopopii Mehadiei, conform documentelor istorice bisericești, sunt: Constantin Dure, George lliescu, Dimitrievici Ștefan, Nicolae Stoica de Hațeg, Lazăr Radac, lacob Popovici, Dimitrie Iacobescu, Mihai Popovici, loan Ștefanovici, Dionisie Popovici, Dr. loan Sârbu, loan Popa.

Așadar, Cimitirul Ortodox din Mehadia odihnește osemintele
Protopopului Dimitrie Iacobescu din Mehadia, despre care, în documentele istorice ale Bisericii Ortodoxe din Banat, există câteva mențiuni importante – primul și cel mai important: este menționat ca Protopop al Mehadiei într-o perioadă destul de lungă, indicând o prezență semnificativă în istoria protopopiatului. Conform acestor surse, a fost protopop în perioada 1850 – 1872 (anul coincide cu decesul său inscripționat pe monumentul funerar). Alte surse îl plasează ca preot în Globurău în 1858, și ca protopop în Mehadia în 1858 (https://www.episcopiacaransebesului.ro/19-parohia-globurau/) – posibil o scurtă perioadă, o coincidență de nume (foarte puțin probabil!) sau o confuzie cu o listă a preoților unei parohii în care a slujit înainte de a deveni protopop.
Încă o referință îl indică ca preot la parohia ,,Schimbarea la Față ” (vechea biserică) Băile Herculane 1850-1664 (Daniel Alic: ,,Protopopiatele și parohiile Episcopiei Caransebeșului – Micromonografii ” – Presa Universitară Clujeană, 2017).
O altă referință indică faptul că în 1865, Andrei Șaguna, după reînființarea Mitropoliei Ortodoxe, a trimis o circulară care privea și cererea protopopiatului Mehadiei, semnată de Dimitrie Iacobescu. Acest lucru confirmă cu certitudine rolul său de protopop la acea dată.
Este menționat și în legătură cu Congresul Național Bisericesc din anul 1870, unde a ridicat anumite probleme din partea protopopiatului Mehadiei.
Activitatea sa se suprapune cu o perioadă importantă de reorganizare și consolidare a Bisericii Ortodoxe Române din Banat, în contextul înființării Episcopiei Caransebeșului (1865) sub Mitropolia Ardealului, condusă de Andrei Șaguna.
Protopopiatul Mehadia era o entitate importantă la acea vreme, cu un număr considerabil de parohii și credincioși (ex: în 1865, Protopopiatul Mehadia avea 44 de parohii și 52.415 credincioși).
De asemenea, protopopul Dimitrie Iacobescu este menționat ca fiind cel care l-a condus pe ultimul drum pe Protopopul Lazăr Radac (1841-1853)- ,,În anul 1853, la data de 7 ianuarie, la vârsta de 64 de ani, s-a mutat la Domnul, fiind condus pe ultimul drum de către protopopul Mehadiei, Dimitrie Iacobescu 78.” (,,Monografia Caransebeșului” – Andrei Ghidul, Iosif Bălan, Editura Autorilor, Caransebeș 1909).
O altă mențiune am regăsit-o la Profesorul Costin Feneșan în lucrarea: ,,Epistolarul românesc al lui CONSTANTIN DIACONOVICI LOGA (1841) – Un bilanț”: ,,La 18 februarie 1851 protopopul Mehadiei, Dimitrie Iacobescu, dând curs instrucțiunilor primite de la Consistoriul eparhial din Vârşeț, recomanda preoților din protopopiatul său cumpărarea Octoihului şi Tipiconului, legate într un singur volum, exemplare aflate încă în tipografia Universității din Pesta, mai ales că prețul cărții scăzuse până la 4 florini în monedă de argint pentru un exemplar: „… ca nu numai pentru bisăricile acelea unde cartea aceasta numai într un exemplar să află, ci şi persoanele singuratice, preoțeşti, învățătoreşti şi alți cărturari de rânduiala şi cântarea bisăricii noastre iubitori să şi o câştige.”

Ceea ce putem concluziona este că Dimitrie Iacobescu, ca Protopop al Mehadiei a avut o prezență semnificativă în viața spirituală din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, jucând un rol activ în viața bisericească a regiunii și fiind implicat în evenimente importante ale epocii, precum reorganizarea bisericească și congresele naționale bisericești.

Așadar, încheindu-mi această pledoarie, aș vrea să concluzionez că cimitirul nu este doar un loc al morții, unde doliul se împletește cu iubirea, iar finitea umană se întâlnește cu speranța eternității, el este și un spațiu al amintirii, al reflecției și al continuității, o potențială punte între trecut, prezent și viitor. Aici putem, descoperi și rememora, prin intermediul celor care au creat istoria și au pus bazele prezentului, anumite momente ale istoriei, multe dintre ele, din păcate, cufundate într-o regretabilă uitare.

Constantin VLAICU/ UZPR/
Mehadia, 2025