Trecutul si viitorul se întâlnesc în clipa prezentă. În veșnicie această precizare nici nu mai există, un prezent continuu este starea. În acesta înțelegere trebuie să fim conștienți că toate generațiile conlucrează și contribuțiile lor sunt mereu actuale. Tot in aceasta înțelegere trebuie sa acceptam ca unele generații au avut contribuții mai substanțiale decât altele dar, valoarea și importanța lor se măsoară nu după “realizări”, se măsoară după statornicia în ROST, în Tradiție, în înțelegere morală, în Credință. Continuitatea “in Neam” nu înseamnă păstrarea detaliilor imediate (care sunt trecătoare), înseamnă păstrarea înțelegerii existențial, conștiinței de grup și credința, respectul pentru Tradiția vie.
Comunitățile  umane organice; familii, neamuri, națiuni, toate au putut avea rost semnificativ câtă vreme s-au întemeiat şi s-au putut adresa unei păreri de sine comun împărtășite, unei “memorii colective”. Această “memorie colectivă” este suma credințelor, obiceiurilor , amintirilor, a înțelegerii, comun împărtășite, a diferenței dintre “bine” și “rău”.
Toate acestea alcătuiesc, cum spuneam,” memoria colectivă” și în lipsa ei un “model existențial” real nu poate exista.
Această “memorie colectivă” este o realitate vie, care se transmite din generație în generație. Ea nu este şi nu poate fi osificată ori sclerozată. Fiecare generație îi adaugă ceva nou și semnificativ dar care adaus întotdeauna rămâne consecvent aceluiași semn.” Memoria colectivă” rămâne întotdeauna credincioasă și consecvență sieși și ea  este de fapt criteriul critic al vieții istorice.
Fiind o realitate vie, memoria colectivă vine din trecut, este trăită în prezent și este proiectată, că așteptare a fi împlinită, în viitor. Iar garanția acestei realități este elementul pe care s-au întemeiat şi dezvoltat toate marile civilizații omenești: mormântul strămoșilor.
Plecând de la singură certitudine a condiției omenești, mortalitatea, în mod paradoxal, ”mormântul strămoșilor” devine calea vieții.
Timpul este un întreg și, după cum orice trecut acționează asupra viitorului, tot așa, orice  prezent acționează transformator asupra trecutului. Existau, astfel, lucruri care, în trecut, nu erau reale si pe care prezentul le face reale. Aici se vede importanta “cultului strămoșilor”. Trăind drept ca oameni, ne înălțăm părinții, după cum fructul justifica pomul. Respectul pentru strămoși și modelul lor de existență este o datorie vitală. ”Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum si-au încheiat viața și urmați-le credința”(Sf.Pavel,Evrei,13;7)
“Mormântul strămoșilor” este certitudinea că suntem parte a unei cai pe care trebuie să o străbatem. Mormântul strămoșilor” ne spune limpede că  existența nu se sfârșește cu nici unul dintre cei care mai trăim, așa cum nu s-a sfârșit cu nici unul dintre cei care au fost. ”Mormântul strămoșilor” ne obligă să înțelegem că avem o datorie de împlinit şi față de cei care au fost şi față de cei care au să vine. ”Mormântul strămoșilor” ne spune răspicat că în această lume nu suntem singuri. ”Mormântul strămoșilor” ne oblige pe toţi şi pe fiecare să facem cea mai solemnă făgăduință, că nu vom uita niciodată ceeace datorăm acestor strămoși.
Această nu înseamnă să credem că toți strămoșii au fost sfinți, dar trebuie să ne încredințeze că unii dintre ei sunt Sfinți! Și pentru acești Sfinți şi prin ei suntem şi stăm în fiinţă.
Acest respect pentru “mormântul strămoşilor” şi pentru “memoria colectivă” într-o ultima analiză constituie o mărturisire. Este amintirea Raiului din care am fost alungaţi şi a cărui nostalgie, în vorbele Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, ”ne va chinui întotdeauna”.
Pentru Români înţelegerea şi practicarea acestor adevăruri a fost pentru foarte multă vreme  simplă. Dat fiind faptul că orice Român şi oricum orice familie românească îşi are obârşia într-un sat aceste adevăruri se aşezau fără nici o dificultate. Comunitatea sătească, acea aşezare miraculoasă având existenţa “din veci”, asigura nu numai existenţa fizică dar mai ales pe cea sufletească. Orice abatere de la “rânduiala” era sancţionată şi îndreptată. De aceea ura sălbatecă împotriva satului ,care a existat întotdeauna dar care în ultimul veac  a devenit devastatoare, nu trebuie să surprindă. Ce este trist este faptul că acestor forţe ale răului le-a stat complice şi le stă complice neghiobia unor personaje penibile. Personaje penibile care au avut lipsa de bună cuviinţă să dea până şi numelui sfânt de ŢĂRAN o conotaţie peiorativă. Repet indivizi care împletesc prostia cu un vid de rost existenţial. Personaje care trăiesc degeaba.
Această ura împotriva satului este parte din furia cu care “memoria colectivă” românească se doreşte a fi distrusă şi înlocuită cu  jalnice iluzii  sau abominaţii.
Pentru că trebuie să fim înţeleşi, atunci când “memoria colectivă” a unui Neam este distrusă atunci acel Neam încetează să mai aibă existenţa semnificativă, de fapt încetează să mai aibă existenţa, trece în un vegetatism fără rost.
Acestei încercări îi stă martor momentul istoric actual şi acestei încercări  trebuie să ne opunem toţi şi fiecare.
Este destul de trist că pământul românesc este controlat de către “pro consuli”, de la Bruxelles şi de la Washington. Dar absolut dramatic este  când vedem, sub ochii noștri, cum entităţi care nu au nimic în comun cu Neamul Românesc şi care nu au absolut nimic comun cu binele Neamului Românesc  hotărăsc ce nume să poarte străzile româneşti, căror “eroi” să se închine Neamul Românesc, sau cum să fie alcătuită familia românească. Entităţi străine şi parazitare care caută să elimine din “memoria colectivă” românească tot ce defineşte  acest Neam: Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, Eminescu şi Caragiale.
Aici nu mai este nimica de comentat. În acest moment toţi, dar mai ales fiecare, avem de făcut o alegere. Şi să nu ne facem nici o iluzie, pentru această alegere vom da “samă” şi în lumea asta şi în cea care va să fie.

Alexandru Nemoianu
Istoric
USA

Foto: AI