CULTURĂ 

ultimaora12 

La 19 februarie sărbătorim 149 de ani de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși, într-o familie modestă de țărani din Hobița, județul Gorj.

Cine ar fi putut anticipa în acel moment contribuțiile la sporirea patrimoniului cultural al lumii, pe care venirea lui în lume avea să le aducă?

Satul său, cu meșteri pricepuți în prelucrarea lemnului, din mâinile cărora au ieșit case și biserici frumos ornamentate, troițe și porți pe ai căror stâlpi stau encriptate valorile și aspirațiile sufletului românesc iubitor de frumos și veșnicie, a fost pentru Brâncuși sursa de inspirație și energie vitală.

“Aici oamenii duceau fericiți o viață patriarhală și totul trecea liniștit de la un anotimp la altul. (…) Din plenitudinea însorită a satului meu mi-am făcut o rezervă de energie și așa am rezistat toată viața”, mărturisește sculptorul într-una dintre însemnările sale.

Masa rotundă tradițională, care adună în jurul său pe cei ai casei, pentru frângerea pâinii, expresie a comuniunii mai presus de cuvânt, probabil a fost sursă de inspirație pentru nașterea sculpturii Masa Tăcerii.

Motivul folcloric al coloanei ca “ negare a labirintului”, stâlp cu rădăcinile înfipte în pământ și orientat spre înălțimile celeste într-un parcurs, care nu este lin, ci presupune suișuri și coborâșuri, efortul și determinarea de a continua drumul către transcendent, este transpus în Coloana Recunoștinței fără de sfârșit, un omagiu adus eroilor care s-au jertifit pentru țară și apărarea valorilor neamului.

Vatra românescă, simplitatea și modestia țăranului român, sculptorul le-a purtat cu sine și-n inima capitalei Franței, unde el ajunge, călăuzit de imboldul lăuntric de a găsi noi forme de exprimare și de a fi în contact cu marii artiști ai începutului de secol XX.

Ce fascinație trebuie să fi produs acest “prince paysan” îmbrăcat în straie simple, sănătos și robust, cu poftă de viață, care instalează în atelierul său din Paris vatra gorjenescă, în care arde focul purificator, simbol al vieții, în jurul căruia, pe scăunele joase din lemn, sunt invitați marii artiști ai vremii la reflecții despre artă!

La Paris, Brâncuși leagă o frumoasă prietenie cu pictorul Amedeo Modigliani, cunoaște o serie de artiști și scriitori avangardiști, frecventează atelierul sculptorului Auguste Rodin, de a cărui tehnică a fragmentării este îndeosebi interesat, considerând totodată întâlnirea cu marele sculptor francez, ca fiind definitorie pentru demersul său artistic, după cum avea să afirme: ”Dacă n-ar fi fost Rodin, nimic din ceea ce am realizat, n-ar fi fost posibil.”

Conștient însă, că “nimic nu crește la umbra marilor arbori”, își caută propria cale de exprimare artistică, preocupat fiind de găsirea sensului, a esenței lucrurilor, a rostului, ce se revelează în simplitatea sa, ca o epifanie a începutului de lume.

În însemnările sale Brâncuși mărturisește că a observant odată o pasăre care a intrat în atelierul său și încerca să iasă bătând în geam și nu găsea ieșirea, căci se lovea mereu de sticlă. Pasărea s-a așezat apoi să se odihnească și a încercat din nou și a ieșit.

“Sculptura este la fel -spune el – dacă găsești fereastra de ieșire, te ridici înspre cer, intri în împărăția cerului.”

Căutător însetat al rosturilor ascunse în lucruri, el este interesat de exprimarea în forme din ce în ce mai simple, deposedate de artificii, considerând că sculptura sa, departe de a se numi abstractă, este în fapt realism pur “deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor. Nimeni nu e în stare să exprime ceva real imitând doar exteriorul lucrurilor și neglijând rostul lor.”

Iată de ce Măiastra lui Brâncuși, în multele sale versiuni, exprimă preocuparea sculptorului pentru a reda zborul și nu de a reproduce cu fidelitate forma unei păsări.

“Am vrut ca Măiastra să-și înalțe capul fără să exprime prin această mișcare mândria, orgoliul sau sfidarea. A fost cea mai grea provocare și numai după un efort îndelungat am reușit să înglobez  această mișcare în elanul zborului”- afirma Brâncuși.

Păsările lui Brâncuși sunt forme dinamice, care trimit cu gândul la zborul liber către înălțimile cerului, către transcendent, expresie a aspirației sufletului omenesc descătușat de povara materialității.

“ Când priviți un pește, nu-i așa că nu vă gândiți la solzii lui? Văzându-l în apă vă gândiți la viteza lui de mișcare, la corpu-i scânteietor și unduitor. Ei bine, asta am vrut să exprim. Dacă aș fi imitat înotătoarele sale, ochii și solzii, aș fi curmat mișcarea, obținând doar o mostră de realitate. Eu însă am vrut să surprind scânteia spiritului…” afirmă sculptorul cu referire la lucrarea sa, Peștele.

Intrând în atelierul lui Brâncuși, domnișoara Pogany se recunoaște pe sine, printre alte lucrări.

 “Am simțit că eram eu, deși nu avea nici una dintre trăsăturile mele. Era toată numai ochi”- afirma pictorița maghiară Margit  Pogany.

Cocoșul apare ca o expresie a vibraței sunetelor născute din bucuria cântecului din zori zilei, cântec care străbate liber văzduhul și cheamă la viață.

Marcel Duchamp remarca faptul că “în Brâncuși este o mistică tendință combinată cu un intelect capabil să dezvolte o idee și o îndemânare de-a dreptul miraculoasă de a face ideea vizibilă.”

Constantin Brâncuși, prin opera sa, a produs o revoluție în artă, la început de secol XX, iar faptul că a trăit cea mai mare parte a vieții sale la Paris a constituit poate o șansă de a se face repede cunoscut în lumea artei, de a avea expoziții personale, de a se bucura de admirația unor artiști consacrați și de aprecierea unor critici, scriitori, și a publicului interest de domeniul sculpturii.

Un detaliu oarecum ilar ar fi procesul din 1927 cu autoritățile de la vama americană, care au refuzat inițial să vadă în lucrarea lui Brâncuși, Pasărea în spațiu, o operă de artă și i-au perceput acestuia taxă pe metal.

A urmat un proces în instanță, care a devenit în fapt procesul artei moderne, în cadrul căruia mulți artiști din Europa au intervenit în apărarea operei lui Brâncuși, făcând să-i fie recunoscut statutul de drept.

La 16 martie 1957 Constantin Brâncuși se stinge din viață împăcat cu sine pentru că și-a îndeplinit misiunea, aceea de a-și cultiva talentul și de a oferi lumii “bucurie pură”.

“Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu și nu-mi mai trebuie decât să întind o mână spre El, ca să-L pipăi!… Îl voi aștepta pe Bunul Dumnezeu în atelierul meu”…- mărturisea Brâncuși ca un ultim crez.

Cât despre Măiastra… ” Ea se zbate aprig, ca tot ceea ce am realizat până astăzi, să se înalțe spre ceruri.”

Să-i cinstim memoria și să ne bucurăm cu recunoștință de moștenirea culturală pe care a lăsat-o lumii!

Daniela Popa

Brâncuși în căutarea ideii din miezul lucrurilor