Așa cum am mai afirmat în alte articole, tradiția culturală a Mehadiei este una foarte veche și complexă, fiind promovată cu mult dinamism, de-a lungul timpului, de către locuitorii săi. Una dintre tradițiile păstrate și promovate în trecut, asupra cărora deținem dovezi, atât scrise cât și vizuale, acestea din urmă în cele câteva fotografii prezentate cronologic, este dansul tradițional românesc ,,Călușarul” interpretat de călușari, conlocuitori ai Mehadiei.

Din însemnările preotului Mehadiei, I.C. Buracu, de la începutul secolului trecut, aflăm că originea jocului e în strânsă legătură cu ,,Sâmbăta morților”: ,,Rusaliile noastre amintesc sărbătoarea morților la vechii greci, numită ,,anthesteria”. Aceasta dura trei zile, dintre care una era considerată ca o zi nefastă, căci atunci se iveau spiritele rele (Ielele – n.a.) împotriva cărora poporul se apăra prin diferite mijloace și sensul principal al călușarilor dela Rusaliile noastre e tocmai apărarea împotriva acestor spirite rele.„

Considerată o tradiție păgână, cu adânci origini precreștine, tradiția a fost promovată și recunoscută internațional ca o tradiție foarte veche și originală românească, fiind inclusă, în anul 2005, în ,,Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității UNESCO„.

Din păcate, azi la Mehadia această tradiție s-a pierdut, rămânând doar în amintirea celor puțini dintre cei care au participat în trecut la acest dans, între care și semnatarul articolului.

Deprinderea păstrării și promovării unor tradiții a fost mereu adânc înrădăcinată în obișnuința de conviețuire a membrilor comunităților, în special a celor rurale, însuflețindu-le existența. Această însușire conține în substraturile sale armonia în care trăiau locuitorii în vremurile trecute, respectul pentru semenii lor și față de societate, față de istoria neamului, de natură, în general de toate lucrurile și ființele dimprejurul lor. Din păcate toate acestea s-au pierdut și împreună cu ele multe dintre tradițiile și obiceiurile noastre de conviețuire.

Chiar dacă nu am reușit să perpetuăm aceste valori tradiționale, practicându-le, să ne străduim a nu le uita, această neuitare constituind puntea de legătură, conexiunea ce o mai avem cu străbunii noștri. Să încercăm să prețuim și să păstrăm o veșnică recunoștință generațiilor trecute pentru toate valorile culturale moștenite care nu sunt altceva decât pietre de temelie ale identității noastre. Necesitatea păstrării acestor moșteniri în patrimoniul cultural tradițional este strict legată de menținerea ființei naționale, iar promovarea lor constituie o certitudine a dăinuirii noastre ca nație, ca neam.

Constantin VLAICU/ UZPR