Minișul este un râu de munte, care se unește cu principalul râu din Valea Almăjului, Nera, la sud de localitatea Bozovici.  Nera sau Nergăniul, după cum îi spun almăjenii, își cară apele până la Dunăre.
     Valea Minișului a fost locuită dintotdeauna de om, atât în scop agricol, pastoral, cât și pentru prelucrarea lemnului din bogatele păduri existente în acest loc.
     Pentru prelucrarea lemnului rezultat din defrișarea pădurilor din zonă, a fost înființată Distileria de lemn de la Valea Minișului sau Firma, cum a fost cunoscută de către almăjeni. Ea făcea parte din Societatea pe acțiuni ,,Margina-Reșița S.A”,  formată din trei fabrici: Margina, Reșița și Valea Minișului, având un capital social de 50 milioane lei. Aici se produceau anul circa 700 t gudroane, 5000 t mangal, 42 t acid acetic și 430 t alte produse distilate din lemn (uleiuri, acetonă etc.) și praf de pușcă.
     Cantitatea de lemn tăiat și folosită ca materie primă pentru distilerie a fost de 6000-6500/an. Pentru transport s-a construit calea ferată forestieră, dotată cu locomotive și vagoane (mocănițe), care veneau și descărcau buștenii la fabrică, circa 30-40 tone, în gara Cârșa ( Valea Minișului).
      Pentru asigurarea necesarului de lemn la fabricarea spirtului de la Distilăria de la Valea Minișului s-au exploatat întinse suprafețe de pădure la Poneasca, Gura Golâmbului, Draișpiț etc, unde au fost instalate și gatere puternice. Aici lucrau câteva sute de oameni, pentru ei au fost construite mai multe locuințe, grupate în cele două colonii, cea germană și cea română. De asemenea au mai fost construite o clădire a poștei și impunătoarea reședință a conducerii.
       Cât a funcționat Distileria, aici era o viață activă cu magazine și piață, elevii aveau o școală, iar duminica se organizau hore la care participau și locuitorii de la colibele bozovicenilor și lăpușnicenilor.
       Din păcate pe timpul celui de Al Doilea Război Mondial, fabrica (Distileria) și-a încetat activitatea, iar după anul 1945, a fost demontată bucată cu bucată. Din discuțiile cu unii dintre bătrânii din Bozovici, ai căror părinți au lucrat ca muncitori sau mecanici de locomotivă, am aflat că întreaga fabrică a fost dusă și remontată în U.R.S.S, ca despăgubire de război. Au dărâmat coșul de fum, iar cărămida a fost transportată cu căruțele la Pătaș, pentru construcția noii școli din localitate.
      O perioadă ,,Casa directorului” sau vila cea mare a fost folosită ca Tabără pentru copii, unde veneau elevi din toată țara. În zilele noastre, aici mai sunt  câteva case locuite și nici o activitate, doar păsările cu trilurile lor mai tulbură liniștea locului, care în vremurile bune mustea de viață !

Prof. Icoana Cristescu Budescu