Deși extragerea și utilizarea cărbunelui sunt consemnate în Banat încă din timpul dacilor și al romanilor, exploatarea cărbunelui în mod organizat în cadrul unei industrii a mineritului este mult mai târzie, aceasta apărând în zona Transilvaniei, respectiv a noastră, a Banatului, în anul 1780. Primele exploatații sunt menționate la minele de la Doman, lângă Reșița. Aici exploatarea începe la 1780, apoi exploatarea minelor din Secul, tot lângă Reșița, începe în anul 1790. O altă exploatare de cărbune importantă, din Banat, s-a produs la Anina, în hotarul comunei Staierlac. Zăcămintele de aici au fost descoperite în anul 1790, exploatarea lor începând în anul 1803. Ceva mai târziu, în Valea Jiului, la Petrila, în 1857, apoi la Bozovici, în anul 1868 etc.
În zona noastră, a Mehadiei, mineritul începe la fel de timpuriu, istoria sa putându-se alătura începutului mineritului în Banat. Producția de cărbune se pare că a început aici în anul 1883, ca necesitate a existenței unei surse apropiate de cărbune pentru alimentarea locomotivelor cu abur, având în vedere că în anul 1878 a fost finalizat și inaugurat tronsonul de cale ferată Caransebeș – Orșova.
Prima sursă de cărbune s-a identificat în bazinul Văii Bolvașnița, într-o exploatație care conținea trei straturi de cărbune brun[1]. Mina de cărbuni a aparținut Societății Miniere Ringeisein & Co, al cărei fondator era Josef Ringeisein, societatea deținând încă o exploatare la Șvinița. Din motive economice, mina de la Valea Bolvașnița a fost închisă în anul 1887, pentru a se redeschide în anul 1895, însă de către o altă societate minieră.
Conform datelor Camerei de Comerţ şi Industrie din Timişoara, în anul 1880 erau înregistrate în Banat 8 mine de cărbune brun, mai mari şi o seamă de mine mai mici, însumând un teritoriu minier donat de 27 610 430 m.p. Se evidențiază faptul că preponderente erau minele mai mici, nespecificate numeric, având o activitatea fragmentară, sporadică, aceasta reiese din raportul aceluiași amintit for industrial.
La Mehadia, o mină de cărbune brun mai importantă a fost cea a intreprinderii filialei din Mehadia a S.T.E.G.-ului (Kaiserliche und Konigliche Privilegierte Osterreichische Staatseisenbahngesellschaf), o uriașă întreprindere cu capital bancar austriac și francez, înființată în anul1855, inițial de Căile Ferate ale statului Austriac, apoi devenită un puternic grup industrial, cu activități și în domeniul mineritului. În perioada 1855-1867 societatea S.T.E.G. a construit și exploatat căile ferate din Banat, în urma concesionării de la guvernul austriac finalizarea liniilor începute şi construirea altora noi. După 1867, bazându-se pe rezultatele obţinute până atunci în producţia minieră, S.T.E.G.-ul a preluat și dezvoltat o serie de mine din Banat (Steierdorf, Anina, Doman, Secul, Mehadia, Moraviţa, Pregeda), ele tranformându-se într-un imens stabiliment industrial, pe de o parte pentru a satisface necesitățile crescânde ale propriilor ramuri industriale şi căi ferate, pe de alta spre a corespunde nevoilor generale de cărbune. În ceea ce privește numărul de angajați în aceste exploatări miniere, el era considerabil de mare, cifrându-se în anul 1867, la un total de 3324 persoane. Acest număr a crescut pînă in anul 1896 la 4359 de angajați.Trăsătura cea mai caracteristică a mineritului de cărbune în Banat era în strânsă legătură reciprocă cu întreprinderea S.T.E.G., legătură ce a avut un rol determinant în întreaga sa dezvoltare, în stabilirea creşterii producţiei de cărbune. Redeschiderea minei de la Valea Bolvașnița, în anul 1895, s-a făcut sub administrarea acestei puternice societăți miniere. Odată cu redeschiderea ei, aceasta s-a extins prin săparea de noi galerii și producții mărite de cărbune.
O altă societate minieră ce administra exploatarea zăcămintelor de cărbune brun din zona Mehadiei, era Societatea Minieră Ringeisen & Co. Aceasta îşi desfăşura activitatea la Şviniţa, Mehadia şi Plugova, exploatând în anul 1883, cu 20 de muncitori, 9700 chintale (1 q – chintal = 100 kg) de cărbune brun. În 1889, o societate engleză a vrut să cumpere aceste zăcăminte, însă sub rezerva dreptului de a se retrage dacă nu va putea scoate o cantitate suficientă de cărbune. Cercetările întreprinse pînă în martie 1890, nu au prea îndreptăţit speranţele societăţii şi întreprinderea nu a obţinut rezultate favorabile nici mai târziu. În zona Bolvaşniţa, Domaşnea, Mehadia, Vîrciorova, întreprinderea lui Hoffmann Ema producea încă în 1879 cantitatea de 1887 chintale de cărbune, utilizînd 14 muncitori. La Iablaniţa activa în aceiaşi ani întreprinderea Loschurdt Ferdinandine şi consorţii. In 1887, pe locul zăcămintelor din Valea Cernei a început să-şi desfăşoare activitatea minieră Asociaţia Minelor de Cărbune din Mehadia. Între Teregova şi Orşova, în anii 1890, a deschis mine noi de cărbune Consorţiul Osterreichische Liinder-Bankss.
Una dintre cele mai de seamă întreprinderi care exploatau zăcămintele de cărbune din Valea Timişului şi a Cernei era în această perioadă și S.A. de Mine de Cărbune din Ungaria de sud, care a dobândit peste 1 850 000 m.p. de teritoriu minier pe linia zăcămintelor din Mehadia-Valea Bolvaşniţa-Vîrciorova, cu scopul „exploatării lor raţionale„, întrucât „dezvoltarea mai intensă a diferitelor ramuri industriale şi creşterea mai accentuată a preţurilor cărbunelui, cu deosebire în părţile sudice [în Banat – n.n.] a îndreptat din nou atenţia asupra zăcămintelor de cărbune din această regiune„. Întreprinderea a luat fiinţă în anul 1891, „prin asocierea unor acţionari, persoane cu poziţie înaltă clericală şi socială, cetăţeni de vază şi însemnaţi oameni de afaceri” Printre fondatorii intreprinderii regăsim pe bancherul vienez Josef Gauss, comercianţii timişoreni Sigismund Beran, Samuel Waldmann, Wilhelm Fried, Adolf Rosenwald, Jakob Steiner, moşierul Viktor Wolfinger, avocatul Miksa Szidon etc. (Arhivele Statului Timişoara, Fondul firmelor sociale, nr. 192; cl. şi Dudovic Vajda, Capitalul străin în industria minieră şi metalurgică a Transilvaniei (1867-1900), în ActaMN, IX, 1972, p. 236-237).
În jurul anului 1900, S.T.E.G. a vândut mina de la Mehadia unui grup bancar din Praga. În ultimul an al Primului Război Mondial, mina de cărbuni din Mehadia a fuzionat cu grupul financiar Fanto din Praga. În această perioadă (1918-1923) mina a cunoscut o dezvoltare simțitoare, ajungându-se la 600 de muncitori.
În anul 1924 regăsim la Mehadia societatea ,,Minele de cărbuni Mehadia S.A.” care extrăgea anual din Mina ,,Urania” de la Mehadia cca. 22.000 tone de cărbune. Modul de exploatare adoptat la Mehadia era cel al sistemului de galerii. Cărbunele era scos din galerii cu ajutorul vagoneților, era descărcat pe o platformă de unde se încărca în atelaje trase de boi, efectuându-se astfel transportul cărbunelui în gara Mehadia pe o distanță de aproximativ 5 km. Pentru această muncă erau angajate 15 atelaje care făceau 2-3 transporturi zilnic pe șoseaua ce traversa longitudinal Mehadia (foto).
În perioada anilor 1922-1927 se înregistrează o perioadă de scădere și stagnare a producției și implicit o diminuare a numărului de muncitori. Ca urmare, în anul 1927, numărul de muncitori a scăzut la 320 mineri.Totuși, aceștia erau organizați într-un sindicat, pentru ei construindu-se locuințe în apropierea minei, pe locul numit ,,colonie” și mai târziu, Maier. Colonia avea ca amplasament același loc pe care astăzi se află blocurile din cartierul Maier. Începutul Marii Crize economice aduce dificultăți și în activitatea de exploatare a cărbunelui, astfel mina de la Mehadia întrerupându-și temporar activitatea, fapt ce a determinat o concediere în masă a muncitorilor. În urma închiderii minei au fost menținuți doar 12 mineri.
Între 1930 și 1940, mina de la Mehadia își încetinește semnificativ ritmul exploatării. Problemele persistă și după această perioadă, cu toate că s-a apelat și contractarea de împrumuturi, fapt care se finalizează cu întreruperea definitivă a exploatării și a întregii activități, inclusiv închiderea minei, înainte de încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Toate activele au fost vândute pentru achitarea creditelor. Clădirile coloniei au rămas pustii fiind folosite sporadic în timpul războiului drept cazărmi pentru trupele aflate în trecere. După război au fost demolate, iar materialele de construcție rezultate au fost vândute, acesta fiind și punctul terminus al minei de cărbuni din Mehadia, sfârșitul existenței ei. În anii 50, în perioada funcționării sediului de Raion la Mehadia, s-a încercat o reintroducere a minei în circuitul economic, însă fără niciun succes.
După aproape două decenii, în anii 1976-1977, un grup de mineri vin de la Anina și din Valea Jiului, conduși de maiștrii Cionca și Vasile Nicolae, cu ajutorul experienței lor se redeschizându-se primele galerii ale minei de la Mehadia. Curând li se alătură și alți muncitori și din Mehadia, Valea Bolvașnița și alte sate din jur, numărul lor sporind de la an la an, la fel și producția de cărbune. La sfârșitul lunii decembrie 1979, conducerea minei este preluată de inginerul Stelian Vintilescu. Se stabilește pentru anul 1980 ca plan o producție de 52.000 de tone de cărbune. Aceasta va spori anual astfel: 1981 – 63.000 tone, 1982 – 200.000 tone, și 430.000 tone în anul 1986. În subteranele Mehadiei lucrau în această perioadă 215 mineri. Anual, în cea de-a doua duminică a lunii august, minerii își sărbătoresc cu mare fast succesele, prin adevărate serbări în aer liber, zi cunoscută ca ,,Ziua minerului”. Mai târziu, după anii 90, această sărbătoare este asociată cu sfânta Varvara ( Barbara-catolic), considerată ocrotitoarea minerilor, și este mutată la data de 4 decembrie, când Sfânta este sărbătorită de Bisericile Ortodoxe și de Biserica Catolică. Activitatea de exploatare și extracție a cărbunelui, în cele două puncte de lucru de la Mehadia, a cunoscut în perioada anilor 80 și 90 o dezvoltare constantă sub conducerea inginerilor Petruța, Ioan Mirică, Golopența și Cosma Tudorel.
Concomitent cu dezvoltarea minei, s-au construit locuințe pentru muncitori. În anul 1982 s-a dat în folosință căminul de nefamiliști, iar în anul 1984, la intrarea în Mehadia, în apropierea minei, s-a ridicat un cartier nou de locuințe cu spații comerciale la parter. Tot ca urmare a dezvoltării puternice a acestei activități economice, pentru asigurarea de locuințe muncitorilor mineri, în anii 1985 și 1986 s-au mai dat în folosință blocurile din centru Mehadiei, pe locul vechilor clădiri care au fost demolate în acest scop. La parterul acestor blocuri de locuințe, erau de asemenea amplasate mai multe spații comerciale. Datorită numărului mare a locurilor de muncă, dar și dezvoltării multor alte activități adiacente, a comerțului, a construcțiilor, toate aducătoare a unui plus de venit comunității, putem spune că în perioada funcționării minei, Mehadia a parcurs o perioadă de o înfloritoare dezvoltare locală sub toate aspectele ei.
La finele anilor 90, prin implementarea unei strategii naționale de închidere a minelor, C.N.H. (Compania Națională a Huilei) Petroşani şi S.N.I.M.V.J. (Societatea Națională de Închideri Mine Valea Jiului) Petroşani, prin Sucursala Minieră Banat-Anina, administrator al minei din Mehadia, este obligată a implementa respectivul program de încheiere a activității, aceasta implicând disponibilizarea în etape a întregului personal. HG 720/1999, hotărăște în mod legal ca lucrările de închidere și conservare a minei să se deruleze în perioada 2001-2005. Prin respectarea acestui termen, în anul 2005 se efectuează recepția finală, prin care se consemnează și închiderea definitivă a minei de la Mehadia.
Ing. Constantin VLAICU/ membru Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România
P.S. Cu ocazia documentării pentru realizarea acestui articol am aflat cu stupoare conținutul planului național de închidere a minelor din România și despre renunțarea cu atâta ușurință la o activităte economic extrem de importantă, element economic de dezvoltare, dar și de păstrare a siguranței energetice naționale, rol care în prezenta conjunctură internațională devine din ce în ce mai evident. Așa cum se poate ușor constata, activitatea de minerit a fost un factor determinant în dezvoltarea comunităților și asigurarea unei bunăstări a ei, și implicit al dezvoltării economice naționale. Personal, am trecut cu o destul de multă străduință peste aspectul nostalgic al acestui demers, însă foarte greu am putut face față sentimentului de consternare, analizând cifrele care dezvăluie gradul de indolență și inconștiență a acestor măsuri catastrofice din punct de vedere economic. Locuri de muncă și multe, multe alte oportunități de progres ale comunității risipite prin decizii neînțelese de majoritatea populației. Cel mai dureros este că eliminarea acestei activități nu s-a desfășurat în cadrul unui program de protecție și reconversie a acestei forțe de muncă, dimpotrivă s-au alocat sume imense pentru acordarea plăților compensatorii și a unor sume mult mai mari destinate procesului de închidere și conservare a respectivelor obiective, măsura disponibilizării lăsând în urmă un grav dezechilibru social. Pentru cei disponibilizați și familiile lor, în lipsa unui program, oferta pieței de muncă a economiei noastre fiind una extrem de săracă, unica alternativă a rămas migrația masivă a acestei deosebit de potente forțe de muncă către occident. Câteva dintre cifrele apocalipsului miner, le voi reda mai jos, ele sunt cuprinse și în actele legislative emise la vremea respectivă (am evidențiat prin bolduire cifrele deloc neglijabile care reflectă dimensiunea sinistrei măsuri):
,,Începând cu anul 1998, în conformitate cu Legea minelor nr.61/1998 şi nr.85/2003, prin 11 hotărâri succesive de Guvern, s-a aprobat închiderea definitivă şi reconstrucţia ecologică a zonelor afectate pentru 556 mine/cariere,amplasate pe teritoriul administrativ a 227 de comunităţi locale din 28 de judeţe – ce au în componenţă un număr de 2.504 lucrări miniere de legătură cu suprafaţa reprezentate de galerii de coastă, plane înclinate, puţuri principale,puţuri auxiliare şi suitori de aeraj, precum şi 78 iazuri de decantare cu un volum total înmagazinat de 341,31 milioanemc şi o suprafaţă ocupată de cca 1.770 ha şi 675 halde miniere cu un volum de 3.101,92 milioane mc şi o suprafaţăocupată de cca 9.260 ha, pentru care trebuie asigurate fondurile necesare pentru efectuarea lucrărilor şi activităţilor minime necesare punerii în siguranţă şi urmărirea stabilităţii în timp a depozitelor.” – ANEXA 1-556 Obiective miniere S.C. CONVERSMIN S.A. BUCUREŞTI (societate coordonatoare a procesului de închidere a minelor, înființată în anul 2002, funcționează sub autoritatea Ministerului Economiei, ocupându-se de ,,închiderea, conservarea,reconstrucţia ecologică şi activităţi postînchidere a obiectivelor miniere” n.a.)
Constantin VLAICU/UZPR
[1]Pe teritoriul Transilvaniei şi al Banatului, se identifică următoarele tipuri de cărbune, conform sursei bibliografice:
1. Huilă din epocile geologice: carbonifer, liasic şi cretacic.
2. Cărbune brun(lignit superior) din epocile geologice: oligocen, neogen şi mediteranul superior.
3. Lignit din epocile geologice: sarmaţian, pontic, pannonian şi levantin.
Bibliografia:
-LUDOVIC VAJDA: ,,Mineritul carbonifer în Banat (1867-1900)” https://biblioteca-digitala.ro;
– BELA HEXNER: ,,Cărbunii din Ardeal și importanța economică națională”, ”, INDUSTRIA ȘI BOGĂȚIILE NATURALE DIN TRANSILVANIA ȘI BANAT, editată de Camera de Comerț și Industrie din Cluj,Tipografia CARTEA ROMÂNEASCĂ, Cluj – 1927;
– VICTOR I. BLASIAN: ,,Bogățiile naturale ale subsolului din Transilvania – Banat”, INDUSTRIA ȘI BOGĂȚIILE NATURALE DIN TRANSILVANIA ȘI BANAT, editată de Camera de Comerț și Industrie din Cluj, anul 1927, Tipografia ,,Cartea românească”, Cluj;
– CORIOLAN I. BURACU: ,,Cronica Mehadiei” Tipografia Ramuri Tr. Severin, 1924;
– IOAN BĂCILĂ: ,,Monografia Mehadiei” , Editura Marineasa, Timișoara 1997.
UZPR CARAS SEVERIN 