Prin aşezarea Mehadiei în culoarul Timiș-Cerna, vestită trecătoare şi poartă străveche ce făcea legătura între Balcani şi Occident, unde marile şi puternicele armate romane au pătruns spre inima Daciei, la Sarmisegetuza, prin legendarul codru carpatin ce acoperea la acea vreme suprafețe întinse, putem spune că destinul oamenilor de aici s-a împletit strâns cu istoria locului și cu măreția codrului.

Teritoriul împădurit, în zona noastră, a Mehadiei, parte componentă a Banatului Montan, are o istorie veche şi frământată. Așa cum afirmam anterior, când facem referire la istoria locurilor și a oamenilor de aici, putem vorbi în același timp și de cea a pădurii, deoarece pădurea le-a fost strămoșilor noștri în permanenţă alături, de-lungul întregii lor istorii. Pădurea le-a oferit întotdeauna apă, hrană dar şi adăpost în faţa mulțimii și cruzimii cotropitorilor. În aceste momente de restriște, pădurea le-a fost mereu scut de apărare şi refugiu salvator propriilor vieți.

După înfiinţarea de către romani a provinciei imperiale, această arie datorită importanței ei strategice, a fost întărită de romani cu drumuri şi castre puternice, care au creat, de-a lungul timpului, o prețioasă pavăză pentru apărarea viitoarei civilizaţii europene.

După retragerea legiunilor romane de către împăratul Aurelian aici au rămas coloniştii şi vechii legionari demobilizaţi, care au fost împroprietăriţi, şi s-au legat prin căsnicii cu oamenii locului.

Odată cu năvălirile barbare viaţa liniştită a acestor oameni a fost din nou zdruncinată, și de această dată fiind nevoiţi, să apeleze din nou la protecţia codrilor, refugiindu-se în munți, în mijlocul pădurilor lor.

După perioada năvălirilor barbare, Cetatea Mehadia, cu forturile Sf. Andrei și Santze, mărturiseşte şi ea despre importanţa strategică a acestei porţi între Balcani şi Occident. Paznici ai acestei porţi, dar şi a împrejurimilor, oameni de munte înfrăţiţi prin destin cu codrul, care din vremuri străvechi le-a protejat existenţa, locuitorii Mehadiei au supravieţuit cu mult curaj tuturor încercărilor la care i-a supus soarta.

Este bine cunoscută lupta dârză a locuitorilor acestor meleaguri purtate sub conducerea cnejilor locali împotriva feudalilor unguri, care au contribuit la menţinerea, vreme îndelungată a autonomiei vechilor forme autohtone de organizare social – politică, cunoscute fiind districtele româneşti din sudul Banatului, în număr de opt, între care funcţiona şi districtul Mehadia (1387-1658).

După anul 1718, când Banatul devine parte integrantă a domeniului imperial al curţii de la Viena, istoria acestui loc este marcată de înfiinţarea ,,Regimentului de graniţă românesc iliric bănăţean nr.13’’, cu sediul în Mehadia până în anul 1777. Acesta avea înfiinţate 12 companii, dintre care una cu sediul în Mehadia, fiind una dintre unităţile care insumează multe fapte de vitejie în slujba Casei de Austria. Despre faptele de vitejie şi tributul de sânge pe care aceşti curajoşi şi iubitori de neam l-au dat în războaiele purtate, aminteşte şi crucea înălţată în anul 1862, în centrul Mehadiei, după reîntoarcerea lor din luptele duse în Italia în anul 1859. Ea este prezentă și azi în același loc, pentru a rememora posterității trecutul măreț și în același timp tumultuos al acelor vremuri apuse, oameni ai graniței, a căror fapte au scris bună parte din istoria acestor meleaguri.

Înfiinţarea acestei structuri cazone la Mehadia întăreşte tradiţia militară străveche a locuitorilor de aici, continuată pe un anumit segment cu începutul unei tradiții silvice, izvorâtă tocmai din relaţia apropiată ce o aveau aceşti oameni de munte cu cuprinzătorul codru.

Această ,,civilizaţie a grănicerilor bănăţeni”, a creat şi prima ,,armată verde” a pădurarilor şi brigadierilor silvici care ,,luptau” în slujba pădurii, asigurându-i gospodărirea, paza şi continuitatea. Faptul că mama vestitului general Traian Doda era fiica unui brigadier silvic din Mehadia spune foarte mult despre transmiterea şi moştenirea valorilor umane în rândul acestor grăniceri deprinşi atât cu disciplina militară cât şi cu dragostea şi grija pentru pădure.

În anul 1872 (9 iulie), prin decret imperial se desfiinţează graniţa şi prin aceasta toate instituţiile militare din regiune. Averea militară se împarte între locuitori, drept recompensă pentru vitejia lor în lupte. Astfel o parte din această avere trece în posesia statului maghiar iar cealaltă parte (egală) în a foştilor grăniceri.

În vederea acestei împărţiri, se convoacă, în anul 1874, la Mehadia, adunarea reprezentaţiei regimentale, care a ales o delegaţie de patru membrii, delegaţie numită ,,comisiune de segregare”. După segregare, populaţiei grănicereşti din cele 98 de comune grănicereşti cu un număr de 98.260 locuitori îi revine o suprafaţă de 223.376,96 jugăre de pădure (145.673,27 ha pădure, fâneţe, păşune, teren neproductiv, goluri de munte) Spre deosebire de alte regiuni grănicereşti, aceste păduri nu s-au împărţit pe familii; datorită stăruinţelor generalului Traian Doda, se hotărăşte administrarea în comun a acestei impresionante averi şi astfel se înfiinţează una din cele mai importante  instituţii din acea vreme, în această zonă – ,,Comunitatea de Avere’’. Aceasta preia în administrare patrimoniul forestier al fostelor comune grănicereşti cu scopul de a asigura administrarea şi conservarea pădurilor, punerea lor în valoare cu respectarea regimului silvic.

Constituirea Comunităţii de Avere s-a făcut în baza unui Statut care conţine dispoziţiile privitoare la organismul şi sfera ei de activitate. Acest statut a fost aprobat de Ministerul de Interne la 24 august 1879, ca proprietate privată a grănicerilor, fiind trecută în Cartea Funciară sub numele de ,,Comunitatea de Avere a fostului regiment confiniar româno-bănăţean nr.13’’.

Comunitatea de Avere a separat fondul forestier în: – serii grănicereşti, destinate satisfacerii nevoilor locale, ale coproprietarilor grăniceri, în lemn de lucru şi foc, şi – serii de valorificare, a căror lemn era destinat comercializării.

Ca organizare teritorial-administrativă, Comunitate de Avere era împărţită în 5 ocoale silvice, care, la rândul lor, erau administrate pe brigăzi şi cantoane silvice, toate conduse de o ,,Direcţiune silvică’’ cu sediul în Caransebeş.

Pe raza actualului ocol silvic Mehadia, funcţionau (data de referinţă: mai 1930) 5 brigăzi silvice (brigăzi de controlă), aflate sub îndrumarea (conducerea) unui prim codrean şi 15 cantoane silvice, gestionate la rândul lor de codreni (cl. I, II, şi III) sau ajutori de codreni.

La aceeaşi dată, respectiv între cele două războaie mondiale, Comunitatea de Avere continuă gospodărirea pădurilor respectând, în general, prevederile Codului silvic din 1910, pădurile fiind supuse regimului silvic, sub îndrumarea şi controlul Direcţiei Pădurilor Persoane Juridice din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.

Amenajamentele din 1923, adoptă ca baze de amenajare: regimul codru, tratamentul tăierilor succesive şi rase, ciclul de producţie de 80 ani, cu patru perioade de câte 20 de ani. O nouă revizuire a amenajamentului are loc în anul 1933.

Alături de participarea directă a coproprietarilor Comunității la produsele forestiere constând din: lemn de foc gratuit, lemn pentru construcțiile nou ridicate sau distruse de incendii, lemnul necesar pentru școli, biserici, pășunat, ghindărit, etc., în anul 1906 ia ființă și prima intreprindere de industrializare a lemnului la Mehadia: ,,Societatea Anonimă Forestieră Bistra”, cu sediul în Timișoara. Obiectul activității acestei societăți consta în exploatarea lemnului din pădurile Mehadiei, în special de pe valea Sfârdinului și prelucrarea lui în gatere și circulare. Aceste instalații erau amplasate în apropierea râului Bela Reca și a gării din Mehadia, calea ferată fiind una dintre principalele modalități prin care se putea valorifica și transporta materialul rezultat prin prelucrare (denumirea locului  – ,,La feriz” -cunoscută locuitorilor sub aceeași formă și azi, reprezintă un indiciu clar asupra acestui amplasament). La inființare societatea lucra cu un număr de 110 muncitori, conducătorul acestei filiale a societății a fost Iosif Wener. De asemenea, pe valea Sfârdinului se mai aflau amplasate un număr de trei gatere private, a unor cetățeni din Iablanița (Pățan, Rada și Loga), a căror principiu de funcționare se baza pe puterea apei Sfârdinului.

Primul bazin forestier de exploatare a lemnului a fost Eloca. De la Eloca, lemnul era transportat cu ajutorul vagoneților tractați de cai, pe o linie ferată cu ecartament îngust, pânã în depozitul final, amplasat între stația C.F.R. Mehadia și râul Bela Reca, unde se aflau amplasate și instalațiile de debitare. O lucrare impresionantă executată în cadrul acestui obiectiv, este traversarea stâncii de la ,,Piatra Tăiată”, prin care astăzi trece drumul forestier, lucrare executată în mare parte manual.

Următorul obiectiv al exploatării lemnului a fost exploatarea de pe versanții superiori ai văii Sfârdinului, în care arboretul ajunsese la vârsta exploatabilității. Un impediment major al transportului masei lemnoase rezultate de aici era distanța foarte mare. Imensitatea bazinului de exploatare Sfârdin presupunea o distanță de transport din partea superioară a bazinului de peste 20 de kilometri.  În această situație singura modalitate de indeplinire a respectivului obiectiv cu capacitățile tehnice limitate ale vremii, forța fizică și ingeniozitatea omului fiind cele mai uzuale capacități. În acest caz, s-a apelat la sprijinul naturii, respectiv forța dezvoltată de apă, a apei pârâului Sfârdin. Pentru început, fiind stabilit traseul, s-au delimitat 5 puncte importante în construcția instalației de-a lungul Sfârdinului. Acestea erau: 1 – Porcăreața, 2 – Doiu, 3 – Treiu, 4 – Foștaus (Eloca) și 5 – Ruciuri (gura Suiacului, respectiv Podul lui Busuioc). În toate aceste puncte se construiesc din bușteni așa-zise ,,bãltoace” (opusturi), ce aveau rolul de a acumula apa, care mai apoi sã dezvolte puterea de a transporta lemnul pe canalul de apa (,,rol”). Acest canal era construit din scândurã îmbinatã în lungul ei, formând un jgheab în formã de triunghi. La îmbinare se folosesc mușchi de pãdure pentru a nu se scurge apa. La fiecare din acele 5 puncte, pentru a comunica între ele, era in stalat un telefon prin care cel din punctul amonte amonte transmitea cã lemnul a plecat din bãltoc înspre punctul următor din aval. Pe parcursul canalului, la circa 2 km distanțã unul de altul, patrulau așa-zișii ,,postași”, care erau dotați cu un cârlig special. Ei aveau rolul de a preîntâmpina producerea ,,baurilor” (aglomerãri ale lemnului pe canal). Legătura telefonică era asigurată printr-un fir telefonic ce era întins din arbore în arbore, aceștia ținând locul obișnuiților stâlpi. Specialist în telefonie era Gheorghe Lalescu (Cojocariu), bunicul autorului acestui articol, el asigurând zilnic asistența tehnicã de telefonie. Formația de transport a materialului lemnos era condusã de Costa Cincheza.  Dintre ceilalți poștași amintesc: Enache Alexa, Pãtru Ananie, Ghițã Anchescu, Ion Suciu, Ilã Crudu.

Urmând traseul lemnului, ajuns la punctul nr. 5 (Ruciuri), în aval de cascada de la Bobot, lemnul este încãrcat în vagoneții ce îl transportau pe linia îngustã (C.F.F) pânã în depozitul final aflat în apropierea gãrii C.F.R. din Mehadia, unde era prelucrat sau încãrcat în formă brută mai departe în vagoanele C.F.R. În timp linia este modernizatã, patronul achiziționând o locomotivã de o putere mai mare, cunoscutã în termeni populari ,,mocăniță”. Aceasta tracta cca 8-10 vagonete, special construite, un vagon având o capacitate de aproximativ 10 metri steri. Plecarea trenului din depozit se producea în jurul orei 6, locomotiva fiind condusă de Vasile Crudu.  Mocănița a supraviețuit pânã în anul 1960, când s-au dat în folosință drumurile forestiere de la Mehadia-Eloca (Sfârdinul Inferior) și apoi Sfârdinul Superior, via Iardaștița. 

Revenind la întreprinderile care s-au ocupat de activitățile de exploatare, după  Iosif Wesner societatea, împreună cu această activitate, este preluată, în perioada interbelică, de o firmă de familie, cu tradiție îndelungată și vastă experiență în activitatea de exploatare a lemnului, condusă de frații Alexandru și Gheorghe Morariu. Societatea, denumită ,,Industria Forestieră”, deținea și alte exploatări în zona localității Marga. Aceasta cuprindea în sfera activității sale, pe lângă exploatarea lemnului în pădure și activități de debitare și prelucrare primară a lemnului exploatat. Acestea se desfășurau aproape în întregime în zona gării din Mehadia, deoarece transportul feroviar era unica cale posibilă de expediere a materialului lemnos.

Activitatea Industriei Forestiere din Mehadia se desfășoară până în anul 1948, când pădurea este naționalizată, trecând în proprietatea statului. De asemenea, toate societățile private se deființează, inclusiv cele de exploatare a lemnului, întregul patrimoniu al acestora intrând în proprietatea statului prin procesul de naționalizare. Exploatarea lemnului de aici înainte se va executa doar prin întreprinderi de stat.

Despre familia Morariu, din informațiile primite de la unul dintre descendenții acesteia, domnul Ioan Serghie Morariu, fiul lui Gheorghe Morariu, am aflat că Alexandru Morariu, de profesie avocat, notar public la Caransebeș, a fost un patriot, militant al afirmării identitare și un luptător al reîntregirii neamului, fiind unul dintre reprezentanții Caransebeșului la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la Marea Unire, fiind membru al Marelui Sfat Național Român (MSNR). Acesta s-a dedicat profesiunii sale, afacerea de la Mehadia fiind condusă de fratele său, Gheorghe Morariu.

În privința lui Gheorghe Morariu, din cele amintite de unii bătrâni, din memoria colectivă a locuitorilor Mehadiei trăitori ai acelor vremuri, transmisă ulterior descendenților, remarcăm atenția deosebită acordată condițiilor de lucru ale muncitorilor. Grija fațã de muncitorii angajați și față de nevoile familiilor lor, a fost mereu în atenția patronului. În acest sens, fost construitã cabana Doiu, ce avea 7 (șapte) camere, construitã din cãrãmida crudã, ce a fost fabricatã pe loc, și acoperiș din șindrilã. Tot în sprijinul muncitorilor, a fost construit un cuptor pentru pâine, iar alimentele și cele trebuincioase se transportau în desagi cu ajutorul a 5 cai, proprietatea patronului. Aceștia, pe poteca special amenajatã, parcurgeau traseul Ruciuri-Piatra Tăiată-Foștaus-Coricovac-Treiu. De aici pânã la Doiu, se continua drumul pe o potecã amenajatã prin pãdure, care și în prezent este vizibilã. Tot pe această potecă, manipulantul Schvainer se deplasa cu calul său alb pentru a inspecta formațiile de muncitori. Pentru muncitorii din depozit era asigurat un magazin de alimente cu plata la salariu. Oamenii mai în vârstã povesteau cã patronul era foarte omenos cu muncitorii sãi, le înțelegea nevoile, îi ajuta, în special doamna Helene Morariu, care cu ocazia diferitelor sãrbãtori oferea cadouri în alimente și haine familiilor mai nevoiașe.

Proprietară a trei imobile în Mehadia, familia Morariu este deposedată de acestea, prin naționalizarea lor în urma acțiunii noului regim comunist instalat, cunoscută sub numele de Marea Naționalizare, în iunie 1948. În anii 90, foștii proprietari și-au redobândit dreptul de proprietate, cele trei imobile cu terenurile aferente, revenind în posesia celor de drept.

În anul 1948, prin aceeași Lege 119 din 11 iunie 1948, a naţionalizării, întreaga pădure a Comunității de Avere trece în patrimoniul statului, creându-se noi structuri de administrare. Astfel ia naștere, în anul 1948, actualul Ocol Silvic Mehadia, care preia sarcina de a gospodări prin administrare o parte din pădurile statului ce aparţineau în trecut Comunităţii de Avere. Astfel, suprafaţa de pădure administrată, la efectuarea primei amenajări, de Ocolul Silvic Mehadia a aparţinut în proporţie de 85% Comunităţii de Avere, restul de 15%, suprafaţă împădurită a aparţinut particularilor cu gospodării relativ mici. Pădurile preluate de către ocol au fost amenajate în cadrul marilor unităţi forestiere bazine (M.U.F.B.) prin constituirea unităţilor de producţie (U.P.). Primele amenajări se fac în anul 1948 şi se continuă după acest an astfel: – în anul 1948 U.P.II Pârvova şi U.P. III Mehadica în cadrul M.U.F.B. Crușovăț; în anul 1949 U.P. I Sfârdin şi U.P. V Cornereva în cadrul M.U.F.B. Cerna.

La înfiinţare, Ocolul Silvic Mehadia cuprindea în structura sa administrativă 4 unităţi de producţie (U.P.- uri): Sarcaștița, Iardaștița, Sfârdin şi Cornereva; aceasta până în anul 1957, când două dintre aceste U.P.- uri – Sarcaştiţa şi Iardaştiţa – trec în administrarea Ocolului Silvic Băile Herculane iar Ocolul Silvic Mehadia prin fuziune cu Ocolul Silvic Cruşovăţ – Cornea, preia U.P.- urile Pârvova şi Mehadica, la care s-a adăugat şi Domaşnea, care era constituit în majoritate din proprietăţi particulare, formate din trupuri izolate, cu întinderi relative mici, aflate în raza comunelor Domaşnea, Luncaviţa şi Cornea. Acestea au fost ,,uitate’’ la prima amenajare, dar amenajate la cea de-a doua, a constituit amenajamentul U.P. IV Domaşnea.

Prin reorganizarea teritorial-administrativă a ocoalelor efectuată în anul 1957, Ocolul Silvic Mehadia predă către Ocolul Silvic Herculane U.P.-urile Sarcaştiţa şi Iardaştiţa, şi preia U.P.- urile Pârvova, Mehadica şi Domaşnea de la Ocolul Silvic Cruşovăţ – Cornea, care se desființează.

Schimbările politice ale anilor ’40 nu au afectat decât într-o foarte mică măsură activitatea silvicultorilor. Astfel prin preluarea pădurilor de către stat a fost preluat şi corpul silvic al fostei  structuri, astfel continuându-se nobila tradiţie a silvicultorilor grăniceri iubitori de pădure, care și-au făcut meseria cu aceeaşi sârguinţă, destoinicie şi competenţă profesională şi sub noul regim.

Astăzi Ocolul Silvic Mehadia administrează o suprafaţă de 23.142 ha, aceasta împărţită în patru unităţi de producţie (U.P.-uri), pădurile aparţinătoare ocolului, din punct de vedere administrativ, ocupând cca. 40 % din teritoriu.

Vis a vis de secvențele textuale prezentate pânǎ aici, se poate spune ca istoria Mehadiei este strâns legată de codru, de pădure, care nu de puține ori le-a oferit strămoșilor noștri apă, hrană și adăpost în fața hoardelor barbare sau a dorințelor de expansiune teritorială a imperiilor străine, însoțind-o de-a lungul întregii sale existențe. Cu toate acestea, Mehadia a dăinuit de-a lungul acestor veacuri cu toate vicisitudinile lor, devenind în timp o așezare cu oameni respectați datorită statorniciei și a credinței lor. Elemente esențiale ale existenței sale, păstrarea credinței și a identității, au făcut posibil ca Mehadia să fie capabilă de a oferi prin fiii săi remarcabile valori umane, aportul lor la progresul societății noastre fiind unul de necontestat, la fel ca și locul lor în istorie.

Constantin VLAICU, inginer silvic, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

BIBLIOGRAFIE :

• Pr. Coriolan I. Buracu – CRONICA MEHADIEI – Ed. Ramuri – Tr. Severin 1924,
• Prof.Ion Bacilă – MONOGRAFIA MEHADIEI – Ed. Marineasa – Timisoara 1997,
• ,,GAZETA OFICIALA’’ ( Nr. / 1930) editata de Comunitatea de avere a fostului Regiment Confiniar Româno Bănățean nr. 13 Caransebeș – Tipografia Diecezană Caransebeș,

–    Broșura editată cu ocazia aniversarii a 50 ani de la inființarea Ocolului Silvic Mehadia 1998 – Ag. Media Star Reșița,

–    Revista ,,Vestea” – Mehadia, nr.30, 31, iulie 2009 (articol PaginaVerde – ,,Mocănița de Mehadia”- autor Costa Vlaicu, pensionar Ocolul Silvic Mehadia).

Surse fotografii: Arhivele personale Constantin Vlaicu și Ioan Serghie Morariu