În cuprinsul istoriei sale, locuitorii acestui areal legendar, vatră umană milenară denumită astăzi Mehadia, au trăit de-a lungul evoluției sale numeroase drame existențiale.
Acestea au fost cauzate în special de poziționarea strategică a Mehadiei, care a fost de-a lungul întregii sale istorii mereu în calea cuceritorilor, suportând nenorocirile aduse de multiplele lor năvăliri.
Având de o parte și de alta două civilizații opuse din punct de vedere religios și cultural – Occidentul, și de cealaltă parte, Orientul – ambele având în schimb aceleași idealuri ce implicau politici expansiv teritoriale, acest hotar s-a suprapus adeseori cu teritoriul Mehadiei ca zonă de impact militar armat (cele mai importante bătălii la Mehadia, cele de la 1738 și 1788!). Considerat ca o poartă între aceste două civilizații, teritoriul ocupat azi de Mehadia a căpătat în respectivul context o importanță militară și socială majoră. Într-o asemenea conjunctură, vieții sociale de aici i-a fost imprimat, de-a lungul unei bune perioade de timp, un caracter cazon, cu rang grăniceresc, în aria sa de habitat predominând forturile, cazărmile, și alte structuri militare. În jurul acestora desfășurându-se, în mod implicit, o multitudine de activități conexe, ele au imprimat zonei și o puternică dezvoltare economică, materială și spirituală.
Rezultat al acestei situații este și numărul mare de ofițeri, de remarcat în mod special cel de generali (peste 25!), în armata Imperială Austro-Ungară, proveniți din regiunile de graniță, Mehadia dăruind pe generalii Nicolae Cena, Nicolae Domășneanu, Enache Ion, Ladislau Cena și alți ofițeri de rang superior, care au adus onoare hainei militare și obârșiei lor.
Dealurile Mehadiei: ,,Strajovăț” și ,,Străjăoț”, ,,Dealul Omirului”, ,,Cheia Prosecului”, sunt doar câteva dintre numeroasele locații, ale căror configurații de relief au fost înscrise strategic în planurile combatante, nominalizate în acest fel și de Nicolae Stoica de Hațeg. Ele au fost martore ale luptelor și jertfelor unor generații întregi de străjeri ai acestor granițe, organizate în regimente de graniță cu rol de apărare.
Alături de jertfele celor care au luptat, nu puține au fost și suferințele familiilor lor, alături de ceilalți locuitori ai Mehadiei, în momentele în care aceștia au fost trecuți prin ,,foc și sabie”, în timpul numeroaselor agresiuni ale cotropitorilor. Atunci când viețile le-au fost cruțate, greaua robie în Imperiul Otoman a însemnat pentru ei același tragic destin…
În lucrarea sa ,,Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane”*** Nicolae Stoica de Hațeg evocă multe dintre aceste tulburătoare episoade, cum numeroase momente epice se regăsesc și în ,,Cronica Banatului”, aparținând aceluiași prolific cronicar. În ambele scrieri, cronicarul evocă atât momentele trăite personal, cărora le putem acorda o veridicitate incontestabilă, cât și din trecut, cronicarul fiind și un destoinic istoric prin strădania sa de a descoperi trecutul Mehadiei și al întregului Banat. Din păcate, în afara scrierilor sale, în mod narativ nu s-a reușit transmiterea prin generații a mai multor astfel de evocări. Ca urmare, și din această perspectivă, scrierile lui N.S. de Hațeg se constituie azi într-o operă de o inestimabilă valoare istorică și documentară, atât pentru istorici cât și pentru locuitorii Mehadiei pentru cunoașterea istoriei sale, a propriului trecut.

Constantin VLAICU/UZPR – CRONICA MEHADIEI, Anul I, Nr. 2, mai 2022

***,,Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane„, scrisă de cronicarul Nicolae Stoica de Hațeg în anul 1829 în limba germană, a fost tradusă și publicată pentru prima dată în limba română prin stăruința și străduința istoricului Costin Feneșan, fiu al Mehadiei pe linia sa paternă, alături de istoricul Damaschin Mioc. Volumul a fost publicat în anul 1984, la Editura Facla din Timișoara.