25 Octombrie – Ziua Armatei Române File de istorie

25 octombrie 202424 octombrie 2024 / uzpcarasseverin

Moment simbolic în istoria poporului român, înscris în calendarul sărbătorilor noastre de suflet, ziua de 25 Octombrie, „Ziua Armatei României”, este o zi de cinstire pentru eroismul și jertfele prin care, de-a lungul vremii, oştirea noastră şi-a îngemănat faptele de arme cu soarta neamului românesc, îndeplinindu-și misiunea nobilă de a apăra unitatea şi integritatea teritorială a statului român.
La 25 octombrie 1944, Armata Română elibera ultima localitate românească de sub ocupaţie străină: oraşul Carei. Acţiunile militare purtate de armata română în bătălia pentru Ardeal au creat un drum glorios pe pământul transilvan, soldat cu numeroase jertfe. Mii de militari din cadrul Armatei a 4-a, comandată de bravul general Dăscălescu şi trupele Armatei 1 ale generalului Atanasiu au căzut vitejește în luptele sângeroase de la Sfântu Gheorghe, Târgu Mureş, Oarba de Mureş, Păuliş, Turda, Cluj-Napoca, Oradea, Satu Mare şi Carei, în total peste 50.000 de oameni (morţi şi răniţi). Marile unități, unitățile și subunitățile din A.4/C.2 și 6 A/D.9 I./R.34 și R.40 I. au pornit atacul în seara zilei de 24 oct. și în zorii zilei de 25 oct. au eliberat Careiul și ultima palmă de pământ românesc.
În Sud-Vestul României, în Sudul Crișanei și în Banat, după 23 aug. 1944 acțiunile de luptă au gravitat în zona Municipiului Arad, către defileul Mureșului, a Banatului de câmpie în zona Timișoarei, a culoarului de acces în Munții Banatului și a Clisurii Dunării. Acestea au făcut parte din operația de acoperire a Armatei Române în Transilvania și în zona de vest a țării, misiune pe care a încredințat-o A. 1, având în subordine C.7 T. (Corpului 7 Teritorial) pentru Crișana și parte din Banat, care pentru fâșia de la Macea la Deta a introdus în dispozitivul de acoperire D.1 Cv.Inst., D.1 I. Inst. și D.9 Cv, iar în fâșia de la Deta la Orșova D.19 I. având în subordine Bg.19 I. Aceste mari unități cu forțele proprii și cu cele primite ca întărire din instituțiile de învățământ, unități, subunități și formațiuni de grăniceri și jandarm, cu mijloacele avute în dotare și cele primite, în baza „Directivei operative a Marelui Stat Major din 23 august”, a „Directivei operative nr. 51/30 aug.” și a ordinelor care au urmat având la bază aceste directive, au trecut imediat din 24 aug. la realizarea dispozitivului operativ de acoperire, concomitent cu operațiunea de curățare a teritoriului național de forțele hitleriste în retragere, respingerea atacurilor inamicului și crearea condițiilor de trecere la ofensivă. Aceste misiuni s-au realizat cu mari eforturi, sub focul inamicului, cu o intensitate mai mare în prima jumătate a lunii septembrie, cu mari pierderi, dar încununate cu succes apărând pământul strămoșesc și creând condițiile ca în cooperare cu A.53, având în subordine C.18 Tc. și C.49 A. ale Armatei Sovietice, să treacă la ofensivă pentru eliberarea teritoriului național vremelnic ocupat.
La 10 sept., când inamicul a trecut la ofensiva generală în Transilvania și Crișana coordonate de Grupul de armate „Ucraina de Sud”, iar în Banatul Sârbesc Grupul de armate „F”, A1. nu a finalizat dispozitivul operativ, fiind obligat să ducă lupte crâncene la intrarea în Valea Mureșului, cu Detașamentul „Păuliș”, pentru apărarea Timișoarei cu Detașamentul col. Galgoți și R.13 Călărași din D.9 Cv., la intrarea în Văile Carașului și a Nerei cu D.14 I., pe direcția Oravița – Bozovici și la intrarea în Clisura Dunării de la Baziaș către Moldova Nouă cu Bg.19 I. Trupele C.7 T. și ale D.19 I., prin acțiuni dârze și curajoase, cu sacrificiul suprem al militarilor, au menținut pozițiile încredințate pentru apărare, reușind ca la 14 sept. să ia contact cu detașamentele înaintate ale C.49 A. sovietic și ca împreună, la 20 sept. să treacă la ofensivă, eliberând până la 3 oct. teritoriul Banatului Românesc vremelnic ocupat. În această perioadă din Armata Română au dat sacrificiul suprem peste 24.000 de oameni dintre aceștia în Transilvania și Banat au fost 1.461. Vitejia și dârzenia ostașilor din această zonă sunt scoase în evidență și în Ordinul de zi al A.53 Sovietic în care se arată „Zăgăzuind presiunea trupelor germano-ungare, trupele române au acoperit ieșirea unităților armatei roșii în Câmpia ungară și au luat parte la cucerirea orașului Arad. Astfel în condiții grele de restructurare, unitățile și subunitățile române au demonstrat în aceste lupte bărbăție și fermitate exemplară și au îndeplinit cu cinste misiunea importantă ce le-a fost trasată.”
Odată cu încheierea acţiunii de eliberare a teritoriului patriei, după 25 octombrie 1944, Armata Română a participat la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și părţii de nord-est a Austriei. Pe teritoriul Ungariei a desfăşurat acţiuni militare pe Tisa mijlocie, pentru eliberarea oraşelor Debreţin şi Nyiregyhaza şi cu C.7 A. a participat la marea operaţie pentru eliberarea Budapestei, unde şi-a adus o contribuţie importantă la ruperea centurilor fortificate ale oraşului şi la nimicirea marilor centre de rezistenţă. A avut, de asemenea, un mare rol în eliberarea oraşului Miskolc şi în cucerirea munţilor Hegyalya, Bükk şi Matra. Brava armata română a angajat peste 210.000 militari, eliberând 14 oraşe mari şi 1.224 de comune. În cursul acestor lupte, din rândul ostașilor noştri au căzut la datorie 42.000 de oameni (morţi, răniți, dispăruţi şi prizonieri). In Cehoslovacia acţionând în continuare, alături de armata sovietică, a desfăşurat acţiuni în perioada 18 dec. 1944 – 12 mai 1945. Aici au participat 248.450 militari români, din rândurile cărora au căzut 67.495 de eroi. De asemenea, aproximativ 2.000 de militari români din Regimentul 2 Care de luptă şi-au adus contribuţia la eliberarea părţii de nord-est a Austriei înfruntând inamicul în lupte grele la Mistelbach, Zisterdorf şi Poysdorf.
Armata Română cu un efectiv total de peste 538.536 de luptători, a parcurs de la Marea Neagră până in cadrilaterul Boemiei peste 1.700 de km, a eliberat peste 200.000 km pătraţi din suprafața României, Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei ocupată de fasciști și forțele loiale lor, traversând prin lupte grele circa 20 de masive muntoase, forţând 12 cursuri mari de apă şi eliberând peste 3.821 localităţi, din care 53 de oraşe mari, plătind tributul de sânge a peste 169.822 morți și dispăruți.
Ostaşii români au provocat inamicului pierderi echivalând cu 15 divizii. Pe frontul de vest, efortul economic al României a atins fabuloasa sumă de 1.120.000.000 dolari, ceea ce însemna de patru ori bugetul României pe exerciţiul financiar 1937-1938. Zilnic, contribuţia României în războiul antihitlerist a fost de aproape 5 milioane de dolari. La 9 mai 1945, când războiul a luat sfârşit cu victoria Naţiunilor Unite – armata română se găsea în apropiere de Praga şi în estul Austriei, prezentându-se cu un bilanţ bogat de luptă şi s-a întors în ţară cu drapelele de luptă acoperite de glorie, trecând pe sub Arcul de Triumf ca o armată biruitoare, care şi-a făcut datoria faţă de patrie şi poporul său, precum şi faţă de alte popoare.
Armata Română este continuitoarea formelor de organizare tradiționale ale principalului element de forță pe care s-a bazat formațiunea de grup statală în operațiile și acțiunile militare, în principal pentru apărarea teritoriului propriului popor și în epoca modernă a ființei naționale. Armata la români, potrivit legilor dialecticii, a trecut prin toate fazele formării și dezvoltării poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic. Armata și-a făcut datoria pe deplin, demonstrată prin faptul că România este printre puținele țări din lume care a rămas în același spațiu geografic în care s-a format poporul român și anume cuprins între bazinul Munților Carpați, râul Tisa, de-a lungul fluviului Dunării mijlocii și inferioare, lanțul Munților Balcanici și malul vestic și nord vestic al Mării Negre. Astfel trebuie să amintim faptele de armă ale luptătorilor traci conduși de Dromichete, ale uniunilor tribale conduse de regii mai importanți ca Oroles, Rubobostes și Zoltes, ale statului centralizat get, în sec.I î.Hr., condus de regele Burebista, ale Daciei lui Decebalus, ale cetelor de luptători ale uniunilor de comunități pe timpul marilor migrații ale popoarelor alogene, ale oștirilor țărilor, cnezatelor, jupanatelor, voievodatelor conduse de Glad, Gelu, Ahtum și Gyula în Transilvania, Crișana și Banat, de Ioan, Farcaș, Litovoi și Seneslau în Țara Hațegului și de-a lungul Oltului, de Tihomir (Tachomer,) în Valahia, de jupan Dimitrie în Dobrogea și mulți alții. Acești înaintași au contribuit la formarea statelor românești: Voievodatul Transilvania, Țara (Terra) sau Comitatul Timișana (Banatul Istoric), Dobrogea, Țara Românească și Moldova. Amintesc numai câțiva dintre bravii domnitori sau voievozi care au condus oștile acestora Basarab I., Bogdan I., Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Sfânt, Iancu de Hunedoara, Pavel Chinezu, Vlad Țepeș, Mihai Viteazu, Brâncovenii, Dimitrie Cantemir, Cantacuzinii, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, după unirea Principatelor Țara Românească cu Moldova de domnitorul Alexandru Ioan Cuza și regii Carol I., Ferdinand I. și Mihai I..
Armata fiecăreia din Țările Române era numită oaste, care era alcătuită din călărime și din pedestrime și, la apariția tunurilor, și tunari. Oastea avea două componente:
1- oastea cea mică, care prin secolul al XV-lea ajunsese la circa 10.000 de oameni, formată din: oastea domnului, care depindea direct de domnitor care era formată din curteni, țărani liberi (moșneni, răzeși), nemeși și târgoveți; oastea feudalilor (steagurile marilor boieri), formată din slugile boierești.
2 oastea cea mare, (care ajunsese la circa 40.000 de oameni) la care participa și o parte a țărănimii aservite.
Războaiele erau purtate, în general, de oastea cea mică și numai în cazuri deosebite, cu asentimentul sfatului domnesc, era adunată oastea cea mare. Comandantul oștii era domnul țării (în Transilvania voievodul), iar în lipsa acestuia, de regulă, marele vornic, dar domnitorul putea să încredințeze comanda militară supremă oricăruia dintre dregători.
În secolul al XIV-lea și în prima jumătate a secolului al XV-lea, baza oștii o constituiau cetele (steagurile) boierești, în a doua jumătate a secolului al XV-lea și prima jumătate a secolului al XVI-lea cetele de curteni, iar în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVII-lea slujitorii (categorie privilegiată, cu obligații militare). Unii locuitori din ținuturile de margine aveau funcții militare de pază a granițelor; astfel, în Moldova erau străjerii, în Țara Românească plăieșii, iar în amândouă țările călărașii, împărțiți în steaguri. Începând din secolul al XVI-lea, în oștirea Țărilor Române apar unități de mercenari (lefegii) polonezi, lituanieni, unguri, secui, sași, nemți, cazaci, turci, bulgari și chiar francezi, italieni și valoni.
Cum războaiele de regulă se purtau vara, obligativitatea serviciului militar era de la Sfântul Gheorghe (23 aprilie) până la Sfântul Dimitrie (26 octombrie), intervalul în care cei cu datorii militare trebuia să fie pregătiți pentru orice chemare.
La 12/24 noiembrie 1859, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a înființat Statul Major General. Bazele moderne ale constituirii și consacrării Forțelor Terestre pot fi plasate în timp din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aviația militară română a luat ființă în anul 1910 datorită colaborării societății civile cu Ministerul de Război, iar primul avion militar de concepție și construcție românească a fost proiectat de inginerul aviator Aurel Vlaicu și realizat la Arsenalul Armatei, a zburat de la 17 iunie 1910. După unirea Principatelor Române, în anul 1859, s-a acționat pentru contopirea flotelor din Moldova și Muntenia și organizarea unei structuri navale unitare ce s-a numit Corpul Flotilei. Prima flotilă militară a statului român a avut în compunere 6 salupe-canoniere și era dispusă în 6 baze, în porturile Chilia, Ismail, Galați, Brăila, Giurgiu și Calafat.
Forțele Armate Române sunt formate din trei categorii de arme: Forțele Terestre, Forțele Aeriene, Forțele Navale , aflate sub comanda Statului Major al Apărării, direct subordonat Ministerului Apărării Naționale. Pe timp de război, Președintele României este comandatul suprem al Forțelor Armatei.
Din anul 1830, anul înfiinţării armatei române moderne, până în 1951, în tradiţia românească nu a existat o zi dedicată exclusiv sărbătoririi acestei instituţii. Aflată în centrul atenţiei publice, mai ales după Războiul de Independenţă din 1877-1878, armata a participat anual la manifestările prilejuite de Ziua Înălţării Domnului, devenită, după Primul Război Mondial, Ziua Eroilor, şi la cele din Ziua Naţională a Regatului Românei (10 Mai).
Dacă armata, ca organism al statului român, nu a avut propria zi aniversară, în schimb, categoriile de forţe armate, respectiv diferitele genuri de arme, unităţi şi mari unităţi îşi sărbătoreau ziua odată cu praznicele propriilor patroni spirituali. Aceşti patroni au fost confirmaţi pentru categoriile de forţe armate prin Înaltul Decret Regal nr. 1621 din 24.05.1929, iar pentru unităţile ce aparţineau aceluiaşi tip de armă prin Înaltul Decret Regal nr. 1343 din 17.04.1931. În martie 1948, acest gen de sărbătoare a fost abandonat, fiind apoi reluat din anul 1994. În prezent, zilele categoriilor de forţe ale armatei şi cele ale genurilor de armă şi specialităţilor militare sunt stabilite prin Regulamentul onorurilor şi ceremoniilor militare, R.G. – 4, aprobat printr-un ordin al ministrului apărării naţionale din 2009.
În ţara noastră, pe data de 20 iulie 1951, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a emis Decretul nr.125 în vederea declarării zilei de 2 octombrie, pentru prima oară, ca „Ziua Forţelor Armate ale R.P.R.”. Motivul acestei alegeri îl constituia faptul că, la 2 octombrie 1943, Stalin aprobase organizarea Diviziei „Tudor Vladimirescu” din prizonieri de război români, devenind, astfel, „sâmburele” viitoarei Armate Populare din România. Timp de aproximativ un deceniu sărbătorile oficiale româneşti au căpătat un profund caracter prosovietic, anulându-se, practic, aproape toate simbolurile naţionale şi mistificându-se evident aspectele de ordin istoric.
În anul 1958, prin Ordin al ministrului forţelor armate, s-a revenit la tradiţiile unităţilor şi marilor unităţi cărora li s-a permis să-şi sărbătorească sau să comemoreze principalele momente din toată perioada existenţei lor. În anul următor retragerii armatei sovietice din România, prin Decretul nr. 381 din 01.10.1959, „Ziua Forţelor Armate” a fost stabilită pe data de 25 Octombrie. La vremea respectivă, ea a reprezentat un act de curaj. Motivul principal al deciziei de schimbare a Zilei Armatei trebuie căutat în faptele de arme ale Armatei Române şi în rezultatul acestora: reîntregirea graniţei de Vest a României şi anularea, de facto, a prevederilor Dictatului de la Viena. Acesta a fost singurul obiectiv strategic naţional, realizat efectiv de Armata Română pe câmpul de luptă, recunoscut juridic în art. 2 al Tratatului de pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate, încheiat la 10 februarie 1947. Recunoaşterea importanţei zilei de 25 octombrie 1944 pentru istoria Armatei României şi istoria naţională, în ansamblul ei, este cu atât mai importantă pentru că autorităţile timpului şi-au asumat chiar riscul unor speculaţii nefavorabile lor, care puteau asocia faptele de arme cu ziua regelui Mihai, născut tot într-o zi de 25 octombrie. Deci, 25 Octombrie 1944 semnifică data eliberării totale a nord-vestului Transilvaniei de sub ocupaţie şi administraţie străine. Chiar dacă acest teritoriu a fost preluat iniţial de administraţia sovietică, fiind retrocedat României pe 9 martie 1945 (la câteva zile după instalarea guvernului Groza, pe 06.03.1945), în ziua de 25 octombrie 1944 Armata României a trăit un moment înălţător, prin atingerea hotarului firesc al patriei sale.
Toate acestea pun în evidenţă faptul că Ziua Armatei României este legată efectiv şi afectiv de Transilvania, leagănul genezei şi evoluţiei istorice a poporului nostru, de obiectivele şi sentimentele Armatei, care au vizat întotdeauna îndeplinirea idealurilor naţionale: unitatea, independenţa, suveranitatea și integritatea teritorială a României. 25 Octombrie constituie amintirea unei zile de împlinire naţională, ziua când armata română şi-a îndeplinit menirea firească, aceea de a readuce la hotarele ei patria care a zămislit-o.
Devenită simbol, ziua de 25 octombrie a rămas întipărită în sufletele românilor ca fiind ziua în care ţara îşi sărbătoreşte armata şi pe cei care au fost şi sunt în slujba ei. Cine nu a fost soldat va înţelege mai greu ce mare povară porţi pe umeri precum şi unicitatea şi singurătatea soldatului aflat în misiune. Astfel, Ziua Armatei a fost, este şi va fi mereu Ziua Soldatului! Sărbătorile sunt pentru oameni, iar omul-soldat are astăzi bucuria de a fi sărbătorit aşa cum se cuvine de întreaga ţară.

Bibliografie:
Berindei Dan „Istoria românilor din Paleolitic până în anul 2008 – cronologie”, Ed. CARTEX 2000, Bucureşti, 2008;
Șuță Ion, gl. lt. (r) „Dimensiunea istorică a primei operații a românilor în Războiul Antihitlerist”, Ed. Facla, Timișoara, 1985;
Pascu Ștefan, acad., coordonator, „Romania în anii celui de-al doilea Război Mondial”, Comisia română de istorie militară, Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară, vol. 1-3, Ed. Militară, București, 1989;
Tat Ştefan „Monumente de artă timişorene. Statui – Busturi – Obeliscuri, Plăci comemorative, memoriale şi omagiale”, vol. I, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2013.