Zi frumoasă de toamnă. În unul din parcurile orașului de pe Cerna – Hunedoara pe o bancă mai laterală, într-un grup restrâns, se discuta despre rolul cărții în petrecerea în mod plăcut și util a timpului liber. Curioși, intrăm în vorbă. Aflăm că prof. Susanyi Isabela povestea celor de lângă ea printre altele despre conținutul cărții „Confesiunile unui medic veterinar” (semnatar fiind medicul veterinar Cornel Olariu).

La rugămintea noastră, cu bunăvoința ce o caracterizează, prof. Susanyi Isabela ne-a prezentat și nouă pe scurt recenzia acestei cărți.
De fiecare dată, o scriere despre propria viață, o autobiografie transmite cititorului emoția sincerității mărturisirii. Astăzi avem posibilitatea să îl cunoaștem pe omul din spatele istorisirilor, pe domnul Olariu Cornel și să pătrundem împreună în universul aventuros al vieții sale.
„Confesiunile unui medic veterinar”, Editura Emia, Deva, 2023, constituie un tezaur intim de gânduri, emoții, sentimente și întâmplări îndrăznețe.
Domnul Olariu Cornel dedică acest volum familiei și colegilor săi, dovedind dragostea, respectul și prețuirea față de aceștia. „Confesiunile” … se nasc dintr-o nevoie firească, naturală a autorului: dorința de a se „explica” pe sine, de a se descrie și de a dezvălui, în scopul recuperării adevărului, vremurile tulburi, pe care generația sa le-a traversat.
Medicul veterinar de mai târziu se recunoaște în cuvintele scriitorului ardelean Octavian Paler, născut la 2 iulie 1926, la Lisa, jud. Brașov și le așază ca motto justificativ pentru alegerea sa, aceea de a scrie la persoana I: «Fiind un introvertit, nu am cum să scap de „eu”, nu pot să scriu dacă nu mă „descriu”.»
Astfel, cu toții vom retrăi întâmplările recuperate din sertarul memoriei, amintiri neprețuite din viața de familie, adolescență, anii de studenție sau nobila meserie pe care a urmat-o.
Mezinul familiei își dezvăluie afectivitatea, respectul și recunoștința față de părinți, de strămoșii „plecați în lumina Celui nepătruns” și față de pământul țării, pe care îl numește „leagăn, cămin și mormânt” asemenea unui apostol al neamului său.
În Capitolul X, ca un arc peste timp, autorul realizează un portret al părinților săi. Mama d-lui Olariu Cornel era „o luptătoare cu toate vicisitudinile vremii (război, secetă, familie numeroasă). Însă credința ei și rugăciunile neîncetate au dus la depășirea acestor încercări.” Virtuțile ei ne amintesc de Smaranda Creangă din Humulești.
Dragostea față de necuvântătoare a moștenit-o de la tatăl său, aflat „sub ordin” timp de 5 ani, în Primul război mondial. Acesta mergea în târgul de animale și „punea ochii pe câte un mânz (dar nu orice rasă)”, pe care îl aducea acasă, chiar dacă mâncarea copiilor era scumpă, iar mânzul cerea cheltuială.
Dimensiunea sa spirituală – viața creștină – este strâns legată de Sfânta Mănăstire Prislop a Țării Hațegului, în care „Părintele nostru Arsenie Boca se odihnește, în așteptarea Învierii”.
Capitolul XI, ultimul, este dedicat vieții și minunilor Sfântului Ardealului, călugărului „răstignit” al neamului românesc, care în vremuri de prigoană a fost cercetat, anchetat, întemnițat, deportat la Canal, supravegheat, alungat din Mănăstire, timp de 30 de ani (1959 – 1989)
Moțul din satul Târnova, județul Hunedoara, ajunge om de seamă al societății, față de care își face datoria: urmează profesia de medic veterinar în Hațeg, se căsătorește, are 2 copii minunați și nepoți. La vârsta onorabilă de peste 80 de ani, domnul Olariu Cornel duce cu sine un bagaj impresionant de amintiri și se întreabă „Ce-a mai rămas în mine?”, atunci când soția sa părăsește această lume (datorită unui AVC).
Copilul care odinioară păzea rațele, gâștele și bobocii lor, copilul cu „aplecare spre carte”, a depășit condiția de plugar a străbunilor săi, pe care îi pune la loc de cinste și lasă urmașilor și nouă, tuturor, o dovadă a izbânzii sale profesionale și a sensibilității sale sufletești care îl vor identifica la masa vieții drept un învingător.

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR