4 decembrie 2023, ora 17.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Prezentare de carte în limba română, în prezența autorului, dr. Franz Metz (München / Germania): „In E-Dur. Otto Sykora und die heitere Musikgeschichte des Banater Berglands“ = „În mi-major. Otto Sykora și istoria muzicală a Banatului Montan”, apărută la Edition MUSIK SÜDOST München, 2023. La prezentare va participa și prof. dr. Damian Vulpe (Timișoara).
Participă Corul „Franz Stürmer“ (dirijoare: prof. Elena Cozâltea).
Buchpräsentation in rumänischer Sprache: „In E-Dur. Otto Sykora und die heitere Musikgeschichte des Banater Berglands“, erschienen bei Edition MUSIK SÜDOST München, 2023, mit dem Autor Dr. Franz Metz (München). Als Gast kommt nach Reschitza auch Prof. Dr. Damian Vulpe (Temeswar).
Mit der Teilnahme des „Franz Stürmer“-Chors (Dirigentin: Elena Cozâltea).
Gheorghe Azap, un mare poet din Banat și din România, s-a născut la 26 iulie 1939 în satul Ticvaniu Mic, județul Caraș Severin. A urmat cursurile școlii generale la Oravița, în apropierea satului natal, iar liceul, secția serală, la Anina. Nu și-a putut continua studiile din cauza sărăciei, iar cultura – remarcabilă, după cum ne-o dovedește creația sa – și-a însușit-o prin resurse proprii. A exercitat diverse profesii: vopsitor, expeditor forestier, voiajor comercial, învățător suplinitor, pictor de firme, muncitor necalificat (1959-1971); revine în satul natal (1972). Colaborează la: „Caraș-Severinul literar și artistic”, „Flamura”, „Timpul”, „Luceafărul”, „Orizont”, „Drapelul roșu”, „România literară”, „Semenicul”, „Steaua”, „Transilvania”, „Tribuna” etc. A debutat în 1958 în presa timișoreană și a re-debutat în revista clujeană „Tribuna”. Editorial, numele îi apare pentru prima data în antologia „Uneori zborul” (șapte poeți tineri), apărută în 1973 la Facla. Placheta „Roxana, Roxana, Roxana” i-a fost premiată de Asociatia Scriitorilor din Timișoara.
Volume de versuri: Maria-o caterincă zbuciumată, Timisoara, Editura Facla, 1975; Bocceluța cu plăpânde, București, Editura Albatros, 1977; Roxana, Roxana, Roxana, Bucuresti, Editura Albatros, 1978; Etetera, Timisoara, Editura Facla, 1979; Cântece ștrengărești, București, Editura Cartea Românească, 1981; Cuibușorul nostru de nicicând, Timișoara, Editura Facla, 1982; Ultimul exemplar, București, Editura Cartea Românească, 1987. Vreo carte (Curriculum vitae), versuri, Timișoara, Editura Marineasa, 1995; Tereremul ocarinei, versuri, Timișoara, Editura de Vest, 1995; Una sută de catrene drese-n damf de damigene. Pagini din viața mea cu popas lângă canea, Reșița, Editura Modus P.H., 2001. Volume colective: La cota fierbinte. Culegere de versuri a cenaclelor literare, Reșița, 1972; Uneori zborul: șapte poeți tineri Timișoara, Editura Facla, 1973; Purtând în noi eterna Românie, Reșița, 1975; Toată bucuria gliei, Reșița, 1977. Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara (1995), Diploma de excelență (1999); Premiul special pentru întreaga operă (2001). Sursa: poeziile.com, poezie.ro
Maria Radu Novac, colega mea la redacția ziarului „Revoluționarul”, născută și ea la Ticvaniu Mic, l-a cunoscut pe poetul Gheorghe Azap și prin cuvintele ei vom stârni memoria să-l aducă iarăși în fața noastră pe acest mare poet, pe nedrept uitat.
Maria Radu Novac: L-am cunoscut pe Gheorghe Azap. A fost cu 10 ani mai mare și chiar mi-a dedicat poezii. Am toate cărțile lui cu dedicație și le apreciez că poeziile lui erau originale și aproape de sufletul meu. Poetul a fost foarte legat de Oravița, de oaza de cultură din acest vechi oraș. În biografia lui nu sunt multe informații despre familie și vremurile acelea. Au fost vremuri tulburi și grele. În 1940 a început războiul, mulți din tinerii satului, ca și tatăl meu au fost trimiși pe front, unii nu s-au mai întors… Apoi comuniștii ne-au luat pământul și animalele la CAP. Tatăl scriitorului, Gheorghe Azap a fost tâmplar, a făcut sculptură în lemn… iar mama, Elena, a făcut croitorie și broderie. Lucrările ei au fost opere de artă. În sat i s-a spus „PIȚA” de la pictat… a fost o artistă a lucrului cu acul. În vremea aceea exista respect în comunitatea satului… noi, tinerii le spuneam „sărut- mâna”, vârstnicilor, mama lui Azap era „mama Lena” iar tatăl, „Uica Gheorghe”. Așa m-au educat părinții mei… nu conta că eram studentă sau profesoară. Acesta era mediul în care s-a dezvoltat talentul și personalitatea poetului. Casa părintească a poetului era vizavi de Căminul cultural al satului… era fanfară, cor, pregăteam spectacole, teatru, am jucat piesele clasicilor români… Se organiza și joia tineretului… veneau studenții acasă la tatăl meu că să mă invite la dans. Era respect. Din clasa a 5- a la Ticvaniu Mare, la gimnaziu, aveam pian in sala de clasă. La noi încă dinainte de al doilea război mondial, erau țărani liberi cu avere… dovadă sunt cărțile funciare de pe vremea imperiului. Cei înstăriți și-au trimis copiii la facultate, cum ar fi și socrii Liei Lucia Epure. Și noi cei născuți după război am mers toți la studii superioare… După 1974 când m-am căsătorit cu un coleg, profesor de sport, Adam Ioan, l-am vizitat des pe Ghiță AZAP, la Casa părintească. Avea o cameră separată de restul casei înțesata de cărți, reviste și ziare care erau lumea lui pentru că era la curent cu tot ceea ce a apărut la edituri, cu cronicile literare… Era abonat la revistele literare și la ziarul local… faptul că locuia la sat nu l-a izolat de fenomenul literar. Am păstrat cărțile lui cu autograf și știu data când l-am vizitat; făceam provizii de cafea pentru vizită ca să stăm să despicăm firul poeziei… La Ghiță Azap te izbeau ochii lui albaștri, un albastru intens, ochii unui om inteligent. Te fixau ca o menghină… Am făcut studii superioare filologice la Universitatea clujeană și am studiat scriitorii rusi. Unii l-au comparat pe Azap cu Esenin, un poet deprimant. Azap avea acoperiș deasupra capului, era cu părinții, mama Lena îi gătea… era un boem însurat cu Poezia, îmi asum când spun că nu era un poet deprimat.
Poetul a folosit cuvintele regionale pentru a da culoarea locală și a-și nuanța ideile… „Sa nu m-aștepți în gară, singur vin, iau taxiul și pic la tine-n noapte aduc și o vadra, din Ticvan, cu vin, că te-oi fi lihozit de zăr cu lapte.”
Gheorghe Azap – Scrisoare din tren.
Gheorghe Azap a debutat editorial destul de târziu. În 1975 apare volumul de poezie „Maria – o caterincă zbuciumată” la Editura Facla din Timișoara. Referitor la muza poetului pentru această carte pot să spun că satul meu e mic, iar toți ne cunoașteam bine. La acea vreme, consăteana mea, Epure Maria, era muza poetului, era o domnișoară dulce, studentă la Filologie… În repetate rânduri, poetul i-a împrumutat cărțile pentru bibliografia cerută la facultate. În sat i se spune Lia a lu Balu. Balu era un supranume, o poreclă din bătrâni, cum de altfel aveam toți din sat, care te individualizează ca familie. Neamul lor este blond cu ochii albaștri dar Lia este șatenă… Actualmente, muza poetului se numește Ignea Maria și locuiește la Timișoara. Al treilea volum de poezie a fost „Roxana, Roxana, Roxana”. Fata care l-a inspirat, Roxana, a venit la Ticvaniu numai în vacanță… ea locuia la Constanța. Era din familia Mariei… prima muză, acolo au fost toate fetele frumoase! Într-o revistă, nu-mi amintesc numele, o doamnă scria că poetul a iubit studentele de la Cluj. Am găsit în volumul „Etetera” o strofă din poezia
Desigur că odată va fi ca niciodată
” TE duci: – să bei din Someș un bolovan de Lethe; – să mă trezești în racla uitării vehemente; Și-mi iei din sat pistruii celei mai bune fete, Și serile parcurse cu dânsa-n farniente”
Cum eu am fost singura studentă la Cluj din sat, am citit doar… și am zâmbit. Nu ma fălesc cu poezii pentru ca nu am știut ca sunt muză. Eu mi-am văzut de carte… Am corespondant cu poetul care-mi urmărea parcursul jurnalistic și mă felicita pentru articolele publicate. Păstrez câteva scrisori cu scrisul lui elegant, caligrafic. La moartea poetului, din 9 noiembrie 2014, a rămas a rămas în pământul satului natal … În memoria lui, poetul Costel Simedrea a scris:
„Nea Ghiță mi-a fost tată, frate, prieten, dar tot nu știu cine mi-a fost… Știu cine nu e… Omul acesta nici măcar nu e mort. El este doar plecat într- un cer și poate acolo este fericit”
Costel Simedrea vine des la mormântul poetului la Ticvaniu Mic, de cele mai multe ori e însoțit cu alți colegi și recită din poeziile lor pentru cel care a fost un mare poet, Gheorghe Azap. Gheorghe Azap a lăsat o lume plină de amintiri frumoase și undeva în cer bucură îngerii cu poeziile lui. Odihnă veșnică, dragă Ghiță Azap!
Cărțile lui Gheorghe Azap
Maria Radu Novac recitând versurile lui Gheorghe Azap la Oravița, 24 noiembrie 2023.
Fotografii la înmormântarea lui Gheorghe Azap oferite de Dorina Enuica.
În 3 decembrie, credincioșii catolici de rit apusean (latin) intră în perioada numită Advent. În organizarea actuală a liturghiei romane, Adventul se plasează la începutul anului bisericesc. Anul liturgic începe cu prima duminică a Adventului, deoarece totul începe în Biserică cu venirea lui Cristos. Termenul latin „adventus” înseamnă „sosire” și semnifică o perioadă de pregătire dinaintea Crăciunului. Cei care cunosc obiceiurile tradiționale ale catolicilor de rit apusean știu faptul că în această perioadă ei își pun în casă o coroniță din brad cu patru lumânări, de cele mai multe ori de culoare roșie. Cele patru lumânări reprezintă cele patru duminici de Advent. În fiecare duminică se aprinde câte o lumânare în plus, în așa fel încât, în ultima duminică, vor arde toate cele patru lumânări. Acest obicei cu coronița de advent se regăsește și în multe case catolice din Banatul Montan.
Ziua de 1 Decembrie este Ziua Naţională a României. Deci este şi ziua românilor basarabeni. Fiindcă România este şi ţara noastră, cu care ne leagă aceeaşi limbă, istorie, aceleaşi tradiţii şi dureri.
1 Decembrie nu este doar sărbătoarea, cum afirmă unii conaţionali de-ai mei, a ţării de dincolo de Prut, dar a tuturor românilor, indiferent unde s-ar afla aceştia, pentru că suntem un singur popor – român.
În momentul actual, Basarabia este ca un copil orfan, care continuă să rătăcească pe străzile întunecate ale istoriei. Şi, obosit de atâta căutare, vrea să fie recunoscut, îmbrăţişat şi să se întoarcă acasă. Dar, din păcate, încă nu-şi poate găsi drumul, pentru că a fost înstrăinat prea multă vreme.
Iar la această rătăcire contribuie propaganda rusească, care în ultimii ani e mai agresivă ca niciodată. Pe reţelele de socializare, şi nu numai, se duce o luptă acerbă contra noastră. Tot felul de indivizi plătiţi promovează moldovenismul şi ne inventează o altă istorie, încercând să ne convingă că moldovenii şi românii nu sunt aceiaşi.
Ei ne învăţă cum să ne urâm pe noi înşine şi cum să ne urâm propria ţară şi identitate. Mă bucur că în acest an s-au închis mai multe posturi de televiziune ruseşti. Ele trebuiau să fie anihilate încă acum 30 de ani. Iar, în locul lor, să avem cât mai multe posturi româneşti, unde să se vorbească despre suferinţa acestui neam. Cât mai multe emisiuni ca „Lecţia de istorie”, moderată de Victor Munteanu la TVR – Moldova, şi care ar fi bine să fie difuzată pe toate posturile naţionale, ca să ne amintim cine suntem. Fiindcă mulţi dintre basarabenii noştri, cu regret, sunt încă uşor de manipulat de cei care nu se mai satură de pământ, iar ei nu-şi dau seama.
Anul trecut, aflându-mă împreună cu o delegaţie de la Bucureşti în Cimitirul Ortodox Central din Chişinău, la mormântul tatălui meu, care şi el a visat dintotdeauna reîntregirea ţării, aşa cum şi-au dorit-o şi Grigore Vieru, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi şi mulţi alţii care au luptat pentru identitatea noastră, o cerşetoare m-a întrebat:
– Domnii aceştia sunt români?
– Da, îi zic.
– Iaca, n-am mai văzut până acum niciun român.
Ei, ca această femeie gândesc încă mulţi basarabeni, care se află mereu într-o căutare de sine. Şi nu ştiu că la 1 decembrie 1918 strămoșii noştri s-au adunat la Alba Iulia ca toţi românii să fie într-o singură ţară.
Îmi doresc să vină un alt 1 Decembrie, în care să aibă loc o altă Mare Adunare Naţională, şi Alba Iulia să se mute la Chişinău.
Nu ştiu în care an va veni, dar sper că într-o zi acel 1 Decembrie să se întoarcă, iar noi să ne trezim acasă, acolo unde ne este locul. Iar până atunci, nu pot decât să spun: La mulţi ani, neamule drag! La mulţi ani, popor român!
UZPR CARAS SEVERIN 