În data de 15 decembrie 2023 se împlinesc 160 de ani de la inaugurarea liniei de cale ferată cunoscută astăzi sub numele de Semmeringul Bănățean, prima cale ferată montană de pe actualul teritoriu al României, un eveniment care nu are voie să treacă neobservat.
Atunci, în anul 1863, momentul inaugurării avea o însemnătate deosebită, mai ales din punct de vedere economic. Mai târziu, începând cu 4 aprilie 1869, când linia a fost deschisă și pentru traficul de persoane, linia de cale ferată care unea localitățile Oravița și Anina avea să reprezinte pentru acest spațiu un progres fără precedent. Numele inginerilor Anton Roppos și Karl Düllnig, precum și al arhitecților Karl Maniel și Johann Ludwig Dollhoff-Dier rămân strâns legate de construirea acestei legături pe atunci vitale din considerente economice.
Calea ferată din Banatul Montan a fost construită între anii 1847 și 1863 și se desfășoară pe o lungime de 33,4 km. Ea poartă numele surorii ei mai mari, a Semmeringului care unește Viena de Bruck an der Mur în Austria, construită în perioada 1845 – 1854.
Astăzi, calea ferată între Oravița și Anina este clasificată în lista monumentelor istorice din România (CS-II-a-A-10949.02).
Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților din Reșița marchează cei 160 de ani prin lansarea unui plic filatelic ocazional dedicat evenimentului, care ilustrează unul din cele mai frumoase viaducte de pe traseul liniei ferate sărbătorite. Cu același prilej a fost confecționată o ștampilă filatelică ocazională care va marca evenimentul. Aceasta va fi folosită în cadrul oficiului poștal din Oravița în data de 15 decembrie. Menționăm faptul că ștampila a fost aprobată de Federația Filatelică Română și de către Poșta Română pentru ca întreaga corespondență care se trimite în data de 15 decembrie din Oravița să fie ștampilată cu aceasta. Totodată se va organiza, la Centrul German „Alexander Tietz“ din Reșița, expoziția filatelică dedicată evenimentului: „160 de ani Semmeringul Bănățean (15.12.1863 – 15.12.2023)”, din colecția lui Gustav Hlinka (Reșița).
Vineri, un grup de membri ai Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin și ai Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița se vor deplasa cu trenul pe Semmeringul Bănățean, marcând cei 160 de ani de la inaugurare.
Amintim faptul că în anul 150 al Semmeringului Bănățean, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților din Reșița au marcat jubileul prin realizarea unei cărți-album: „Semmeringul Bănățean: calea ferată Oravița – Anina = Der Banater Semmering: die Eisenbahnlinie Orawitza – Anina = The Banat Semmering: The Railway Oravița – Anina”, coordonator și prefațator: Erwin Josef Țigla, apărută la editura reșițeană „Banatul Montan”, carte-album premiată în data de 16 mai 2014 cu Premiul al III-lea pentru anul 2013 al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, categoria: cartea de presă. Această apariție editorială a fost reeditată în anul 2022, cu prilejul împlinirii celor 150 de ani de la fabricarea, la Reșița, a primei locomotive cu abur pe teritoriul actual al României. Totodată, la inițiativa organizațiilor etniei germane din Banatul Montan, Poșta din Austria a realizat acum 10 ani un timbru filatelic personalizat dedicat Semmeringului Bănățean, la 150 de ani de la inaugurare.

---

În continuare redăm un material care să amintească cum a fost sărbătorit Semmeringul Bănățean la 15 decembrie 1988, când se marcau 125 de ani de activitate pe linia ferată Oravița – Anina.

Aniversarea a 125 de ani de linie ferată Oravița – Anina la 15 decembrie 1988

Gustav Hlinka

Preocupările mele filatelice m-au ajutat să descopăr că linia ferată Oravița – Anina împlinea la data de 15 decembrie 1988, 125 de ani. La data de 15 decembrie 1863 circula primul tren de transport marfă pe ruta Oravița – Anina.
Atunci am propus Asociației Filatelice Caraș-Severin să marcăm acest eveniment prin realizarea unor ștampile și plicuri filatelice. Având acordul Asociației Filatelice, eu, ca și grafician, am realizat aceste materiale și tot eu am mers să obțin avizul pentru ele la Comitetul Județean de Partid – secția Propagandă – și la Comitetul de Cultură. Când am ajuns la Comitetul de Cultură, președinta de atunci, doamna Carmen Grămadă, un cunoscut și distins sociolog, încântată, mi-a propus organizarea unui simpozion pe această temă la care să angrenăm, pe lângă Asociația Filatelică, și Comitetul de Cultură, Muzeul, Biblioteca și cele două localități, Oravița și Anina.
Zis și făcut, ne mai trebuiau acum doar aprobările și avizarea materialelor filatelice de la Federația Filatelică Română și Poșta Română. În momentul în care am avut toate aceste aprobări, am trecut la muncă. S-au realizat trei ștampile, două plicuri și două cărți poștale.
Reprezentanții tuturor instituțiilor antrenate în desfășurarea acestui eveniment ne-am deplasat, în data de 15 decembrie 1988, de la Reșița până la Oravița, cu un autobuz. Vremea părea să țină cu noi. La Oravița, într-o sală din incinta gării, a avut loc un simpozion. Au participat, pe lângă noi, cei veniți de la Reșița, și reprezentanți ai Oraviței. Au vorbit aici despre importanța evenimentului atât reprezentanții noștri cât și cei locali.
La încheierea simpozionului am plecat, în acorduri de fanfară, cu trenul pregătit special pentru acest eveniment, spre Anina. Începuse să ningă… În tren, toți doritorii au obținut aceste materiale filatelice, ele ştampilându-se chiar în tren. În gara Gârliște, trenul a oprit, am coborât, am făcut mai multe fotografii, era deja iarnă. Priveliștea era de basm!
La finalul traseului, în gara Anina, zăpada era deja de aproape un metru. Și aici am fost așteptați de oficialități și localnici cu fanfara. De această dată, simpozionul s-a ținut în incinta liceului.
Seara s-a încheiat cu o cină festivă, într-un ambient de basm, la Maial.

După cum susținea dr. Lucian Laurențiu JOSAN (foto) director executiv al Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Hunedoara – în vederea apărării sănătății publice și protecției consumatorilor, pentru prevenirea apariției unor episoade de toxiinfecții alimentare prin consumul de produse de origine animală, precum și pentru prevenirea răspândirii Pestei Porcine Africane s-au verificat toate tipurile de obiective supuse controlului sanitar veterinar.
Astfel s-au avut în vedere:
• verificarea modului de respectare de către operatorii din sectorul alimentar a cerințelor cu
privire la PPA și a condițiilor sanitare veterinare de funcționare a unităților care abatorizează, tranșează, procesează, depozitează, transportă, comercializează produse alimentare, în special cele de origine animală;
• respectarea condițiilor de depozitare, etichetare a produselor alimentare și verificarea
respectării trasabilității alimentelor;
• îndeplinirea condițiilor sanitare veterinare de funcționare a unităților de alimentație publică,
pensiunilor agroturistice în care se comercializează produse de origine animală sau se organizează mese festive cu ocazia sărbătorilor de iarnă, dar și a condițiilor sanitare veterinare de funcționare a piețelor agroalimentare;
• interzicerea tăierii animalelor în scopul comercializării cărnii sau produselor rezultate pentru
consum public în alte locuri decât cele autorizate/ înregistrate sanitar veterinar și a comercializării produselor de origine animală în alte locuri decât cele autorizate/ înregistrate sanitar veterinar;
• aplicarea dispozițiilor privind sacrificarea porcilor proveniți din gospodăriile populației în
abatoarele autorizate sanitar veterinar;
• respectarea prevederilor legale privind condițiile sanitare veterinare care trebuie respectate
la mișcarea suinelor vii pe teritoriul României;
• verificarea modului în care sunt respectate condițiile sanitare veterinare privind bunăstarea
animalelor în timpul sacrificării.
În scopul prevenirii încălcării legislației sanitare veterinare și pentru siguranța alimentelor și a asigurării protecției sănătății consumatorilor, DSVSA Hunedoara va colabora în baza protocoalelor încheiate, în acțiuni organizate, cu celelalte autorități competente cu atribuții în controlul produselor alimentare și transportul animalelor vii, în special controale cu IPJ în trafic pentru prevenirea răspândirii PPA și verificarea legalității transporturilor de animale vii provenite din gospodăriile populației, precum și a cărnii de porc destinate consumului propriu.
Achiziția porcinelor se va face numai din unități care respectă cerințele de mișcare în conformitate cu prevederile anexei 3 la Legea nr. 122/2023 și cu respectarea prevederilor art. 5 și art. 6 din Ord. 130/2023 pentru aprobarea normelor specifice de aplicare a Legii nr. 122/2023 privind exploatațiile de creștere a porcinelor și combaterea pestei porcine africane în România.
Mișcarea porcinelor vii se efectuează doar dacă acestea sunt identificate în Baza Națională de Date și însoțite de document de circulație, certificat sanitar veterinar, document privind informațiile pentru lanțul alimentar și aviz interjudețean.
Au fost efectuate controale în domeniul sănătății animalelor și siguranței alimentelor și în urma acestor controale au fost dispuse 17 sancțiuni contravenționale în valoare de 58800 lei și 4 avertismente, pentru deficiențe constatate în ceea ce privește igiena, depozitarea și etichetarea produselor alimentare, întreținerea spațiilor și utilajelor din dotare, comercializarea animalelor fără documente sanitare veterinare aferente.
Având în vedere contextul actual epidemiologic generat de evoluția și răspândirea PPA, DSVSA Hunedoara solicită sprijinul și înțelegerea unităților administrativ teritoriale, a cetățenilor și a operatorilor economici pentru respectarea măsurilor care se impun, având în vedere gravitatea bolii și consecințele economice grave generate de apariția ei. Facem precizarea că pesta porcină africană nu afectează oamenii, neexistând nici cel mai mic risc de îmbolnăvire pentru oameni, acest virus având, însă, impact la nivel social din punct de vedere economic.

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR

• UZPR

Trăitor fiind, eu, mai mult în provincie, mai des într-un sat, care, deși beneficiază de niște avantaje ale tehnicilor și instalațiilor moderne, tot la margine de imperiu își duce veacurile, n-aș putea spune că am o percepție exactă, relativ bogată, a evenimentelor cultural-literare care se desfășoară în jurul meu. N-am o accesare directă la multe dintre acestea, mai ales la cele de anvergură națională. Decît prin intermediul unor știri de presă. Mai compensez cu cele din Cluj-Napoca, dar și aici e vorba de „distanță”. La Bistrița se desfășoară câteva notabile, pe care le apreciez, dar și Bistrița, în ciuda unui statut de „centralitate”, nu-i mai mult decît un sat mai acătării. N-are teatru, nici filarmonică, nici măcar o echipă de fotbal care să bată nu „mijloacele”, ci măcar „marginile”, dar să le bată, pe bune! „Gloria” de acum are niște fani devotați, îi stimez, dar echipa e cam pe nicăieri. E bine poate că orașul nostru nu are asemenea instituții de forță culturală, deoarece astfel s-ar părea că ar avea posibilitatea de a îndrepta banii spre alte ținte, literare, de exemplu, dar n-aș insista pe această temă. Beneficiez eu de internet care mă ține în relație cu editurile, cu revistele literare, cu anumiți prieteni, dar mi-e greu să urmăresc „la zi”, într-un teatru ca lumea, o piesă de teatru a proaspătului nobelizat, deși acesta e jucat pe multe scene ale lumii. La recente apariții editoriale se poate ajunge, dar nu atît de ușor precum cineva care locuiește în orașul în care își desfășoară activitatea și editura de profil, sau de… interes. S-a mai modificat – și relaxat – desigur raportul dintre Centru și „Provincie”, dar tot la o anumită margine te regăsești, literar și geografic, la un moment dat – cu avantaje și dezavantaje, firește. Unii bat „marginile”, alții bat „mijloacele”. Și când vine vorba de „mijloace” (de a face ceva), atunci lucrurile se clarifică mai tare. Deși, literaturizând – ca în orice activitate scriitoricească – sau chiar metaforizînd, provincia începe să prindă și ea un alt glas. Un glas despre care nu se poate spune că nu e auzit. În această stare de lucruri aflîndu-mă, nu pot să nu spun că, recent, m-a însuflețit oarecum cîștigarea premiului Nobel de către norvegianul Jon Fosse. Spun asta nu pentru că aș fi un fan al norvegianului, pe care nu l-am urmărit în cursa lui pentru Nobel nici cât pe Mircea Cărtărescu, premianți de acest fel sunt în fiecare an, unii controversați (sper să nu fie și cel de acum), dar am observat cu surpriză și bucurie că e vorba de un scriitor care vine din Nord, din „frig” (imagine metaforică) și mai ales că scrie în nynorsk, un dialect local folosit de mai puțin de 15% din populația Norvegiei, în special în jurul orașului Bergen. Nu într-o limbă de circulație… universală, nu în engleză sau chineză. Un stil caracterizat de o scriitură minimalistă și rafinată, o intrigă simplă inspirată de viața cotidiană, în care răsună întrebările existențiale ale personajelor. Nu prea cunosc, bineînțeles, literatura lui Fosse, dar Nobelul e o surpriză și de data asta, te ia de pe picioare (sau te prinde pe picior greșit, juriul iar se joacă cu nervii noștri), nu pot da un verdict propriu (fapt ce îi va mira pe unii), dar mă întreb ce chimie are o astfel de limbă (vorbită de o populație restrînsă), încît îl duce pe vorbitorul/ mînuitorul ei spre capodopere de interes mondial. Pentru un scriitor este terifiant și reconfortant, în ciuda, și mai ales în ciuda, prizonieratului lui într-o limbă de circulație restrînsă, dar cu atîta încărcătură… artistică! De reflectat. Vor fi fiind teorii, experiențe, dar evidența literară e de luat în seamă. Oricum ai privi lucrurile, vei parafa, totuși, o izbîndă a scrisului. Scriitorul norvegian Jon Olav Fosse, poate mai puțin frecventat la noi, este foarte cunoscut în lume ca autor ale cărui creații acoperă o multitudine de genuri literare, de la piese de teatru, romane și poezie până la eseuri și cărți pentru copii, traduse în peste 50 de limbi. Primul roman tradus în românește este Numele celălalt. Septologie I-II, de către Ovio Olaru, lect. univ. dr. în cadrul Departamentului de Studii Anglo-Americane și Germanistice al ULBS, unde predă literatura germană și un curs facultativ de limbă norvegiană, traducătorul oferindu-ne echivalențe din limbile norvegiană, daneză și islandeză. Romanul proaspătului nobelizat pomenit mai sus, scris în „nynorsk”, („noua limbă norvegiană”), cu statut egal cu cel al celeilalte limbi oficiale a Norvegiei, „bokmål” („limba literară”), a fost o provocare pentru traducător. După cum mărturisește acesta, lucrul asupra textului a solicitat atenție privind conservarea registrului religios și incantatoriu al frazei, cu un ritm rapid, percutant, care, la lectură, nu te lasă să respiri. Presa internațională notează: „Proza lui este mistică, spirituală, perfect meșteșugită. Pură poezie!” (The Paris Review), „În mâinile lui Fosse, Dumnezeu devine o forță estetică greu de stăpânit, explozivă, invizibilul din ceea ce este vizibil” (The Nation), „În Numele celălalt, acumularea ritmată de cuvinte are ceva incantatoriu – un aer aproape sacru” (The Wall Street Journal). Se spune că Jon Fosse este atât de respectat în Norgevia, încât, începând din 2011, are dreptul de reședință în Palatul Regal din Oslo, privilegiu acordat de guvernul norvegian artiștilor care se bucură de cea mai mare apreciere. Să reținem: proaspătul laureat Nobel e născut la o fermă izolată, pe coasta de vest a Norvegiei, lângă fiordul Hardanger, scrie într-o limbă de circulație restrînsă (dar respectată), elaborează un discurs literar minimalist, cu o încărcătură existențială majoră, învăluit în magie poetică și sacralitate, scriitorul fiind de asemenea foarte apreciat de instituțiile statului. Un model pentru izbânda… provinciei. O fi oare limba aceasta, nynorsk, mai poetică sau mai plină de magie și sacralitate decât limba noastră, copleșită totuși, azi, de atâta trivialitate? Nu cred.

Olimpiu Nușfelean

• UZPR

Tot mai mult, descoperirile geneticii dovedesc că scrierile istoricului din Tracia, Iordanes, nu sunt chiar pure fabulații cum au crezut istoricii moderni. „De origine actibusque Getarum” (în română Despre originea și marile fapte ale goților sau Getica, azi titlul tradus prin Istoria goților) este o lucrare scrisă în limba latină medievală, în 551, de Iordanes. Istoricul, care-i cunoștea bine pe geto-daci, îi considera goți, deși istoricii contemporani consideră că Iordanes a făcut o confuzie dintre goți și geți, deși istoricul a trăit printre ei, ceea ce este absurd ca să-i confunde și nu poate fi pusă teoria pe seama unei propagande falsificatoare bizantine. Genetica modernă confirmă că goții aveau același genom cu geto-dacii, iar de fapt „Goția” era o confederație de popoare.  Paleogeneticienii au decodificat genomul a 136 de locuitori antici din Balcani, fapt ce le-a permis să descopere istoria formării popoarelor slave din regiune și, de asemenea, să dovedească că vechii goți barbari romani erau o confederație de popoare şi nu reprezentanți ai unui singur etnos. Descoperirile oamenilor de știință au fost publicate într-un articol în revista „Cell”. „Grupurile de oameni care au pătruns în Balcani în epoca declinului Imperiului Roman erau adesea compuse din diferite etnii din nordul Europei și din stepele pontice-kazahe. Două naționalități asemănătoare – nord-europeană și scito-sarmatică – au pătruns adesea împreună în regiune, ceea ce sugerează că făceau parte dintr-o confederație multietnică de popoare migratoare” – a declarat profesorul de la Universitatea Harvard, SUA, David Reich, ale cărui afirmaţii sunt citate de serviciul de presă al revistei. Tot mai mult genetica confirmă că poporul geto-dac, care se întindea din nordul Mării Negre la est până pe Vistula la vest, iar la sud până în Munții Balcani era înrudit cu poporul got (ostrogot și vizigot/vandal) de fapt cu popoarele germanice. Atât de înrudit încât în tot vestul Europei sunt amintiți regii germanici ca fiind geți, iar în baladele/legendele lor, ca făcând parte din poporul geto-dac. Inclusiv marele savant și teolog din Parisul universitar al secolului XII era Boetius din Dacia, istoricii consdierând teritoriul cu acel nume Dania (adică Danemarca de azi). Numele său Danske Bo („Bo Danezul”) a fost transcris greșit de clericii catolici medievali în limba latină sub forma Boetius de Dacia, prin confuzie între Dania și Dacia. consideră istoricii moderni. Boetius din Dacia a fost unul din maeștrii formării lui Dante Alighieri.

Totuși aceste confuzii de sute de ani între goți și geto-daci a dus la o altă ipoteză istoriografică surprinzătoare. Cartea istoricului român din SUA, Alexandru Bădin, „Dacia din vestul și din estul Europei” (Ed. Albatros, 1999) vine cu o ipoteză și mai surprinzătoare. A existat o Dacie în vestul Europei, care a continuat după cucerirea Daciei din răsărit, ocupate de către Imperiul Roman. prin cele două războaie din 101 -105 e.n. Astfel se explică existența Daciei din vestul Europei, care a continuat până târziu în evul mediu. Teoria lui Alexandru Bădin bazată în special pe cercetări lingvistice, toponimice, hidrografice și onomastice consideră că de fapt Dacia a fost un teritoriu larg locuit de o populație celto-geto-daco-germanică comună din Irlanda, Portugalia, Scoția până în nordul Mării Negre. Această populație uriașă avea o cultură și spiritualitate comună. Alexandru Bădin consideră că numele dacice erau de origine celtică sau germanice. De exemplu „Bur”, de la care vine numele lui Burebista sau chiar Decebal, care era un nume celtic și însemna „cel drept” sau „cel legal”, iar terminația „bal” însemna soare. Deci numele lui Decebal era mai degrabă o însușire ierarhică, personificare regală, nu numele regelui dac. Inclusiv inscripția descoperită de C. Daicoviciu la Sarmisegetuza în 1954, Bădin o traduce din celtică. Scorilo este nume, iar Decebal o însușire. S-ar traduce ca „Cetățeanul Scorilo”, care devine Decebal, adică „cel legal” sau „cel drept”. Inclusiv numele Boer sau ”bur”, care în evul mediu a devenit clasă socială nobiliară ”boier” în vest s-a transformat în denumire de populație germanică din zona flamandă. Teoria lui Alexandru Bădin este seducătoare și orginală, deși bazată doar pe ipoteze și cercetări legate de lingvistică sau de cercetarea unor manuscrise medievale. După prăbușirea Daciei, triburile geto-dacice, celto-germanice și bastarnii au devenit un izvor de populație în vestul Europei. Ele au emigrat la frații lor etnici și spirituali celto-daci din vestul Europei până în Scoția, Irlanda, Danemarca sau Suedia, dar și în Spania vizigotă. Astfel s-ar explica explica faptul că legendele, baladele și manuscrisele medievale scriu despre geto-dacii din Europa occidentală în evul mediu timpuriu. Inclusiv anglo-saxonii erau celto-geto-daci, iar autorul identifică o serie de toponime, hidronime și onomastice din Anglia și de pe teritoriul României de azi (O fi știut oare ceva prințul Charles de venea atât de des în Ardeal?). Latinul Tacitus a numit teritoriul locuit de germani ca Germania, în realitate germanii se numeau pe ei însiși ”deutsch” din țara Deutschland. Se citește „daci” și „țara Dacilor”. Elvețienii „duch” în evul mediu sau olandezii dutch (se citește daci) sau ”buri”, de la care vine numele Burebista, tot o personificare celto-dacă a poporului privind „conducătorul burilor”. Exemplele lingvistice sunt cu sutele despre denumirile de daci, geți și Dacia în vestul Europei până în secolul XII. Alexandru Bădin le pune pe seama unei singure rădăcini etnice, celto-geto-daco-germanică pe întreg continentul european cu câteva mii de ani înainte de Hristos. Așa se explică de altfel existența roții maramureșene și crucea celtică din Irlanda până în Maramureșul istoric. Analizând această teorie sau ipoteză istoriografică se poate discuta de două sau mai multe țări Dacia, mai întâi în răsăritul Europei și câteva țări Dacia în vestul Europei.

„Dania” sau Danemarca se consideră fiind totuși centrul Daciei occidentale, deși și goții identificați cu geții de Iordanes au condus Spania în secolelel VI și VII și unde în regatul Asturia au început Reconquista la 722 împotriva maurilor prin regele „geto-got” Pelagius. În 1891 s-a descoperit în Danemarca un vas de aur la Gundestrup realizat în Balcani sau chiar în Dacia, în care sunt reprezentări de geto-daci cu scuturi dacice și steagul în formă de lup. E o dovadă posibilă că o parte din dacii liberi și carpi au emigrat din nordul Daciei în Dania (Danemarca) după cucerirea romană. Istoria se rescrie mai nou conform și geneticii, dar și a analizei lingvistice. Desigur că istoricii instituționali și cei academici, încă nu consideră fundamentate științific aceste teorii, deși mari istorici români de la începutul secolului XX, ca Nicoale Densușianu, Nicolae Miulescu sau chiar Vasile Pârvan au încercat să facă lumină în înțelegerea acestor teorii privind originea celto-germanică a teritoriului locuit de geto-daci, strămoșii noștri. Oricum teoria lui Alexandru Bădin este cea mai originală și curajoasă. Dacă Miulescu și Densușianu vorbeau de o origine scitică indo-europeană primordială a geto-dacilor pentru Europa, Bădin crede că Dacia din vestul Europei poate fi explicată prin originea celto-germanică, care s-a întins și în spațiul carpato-danubiano-pontic, unde locuiau geto-dacii un popor înrudit de altfel cu popoarele menționate. Geto-dacii erau aliați cu triburile germane, în primul rând cu bastarnii. Istorici mai au mult de cercetat, ca să deslușească originile celto-germanice ale geto-dacilor, dar și „ciudățenia” Daciei din vest, care a fascinat sute de călugări, teologi și istorici ai evului mediu timpuriu. „Nu iese fum fără foc”.

Ionuț Țene / UZPR

• UZPR

Publicația-etalon a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, unică prin abordare și prin centrarea pe lumea mass-media, realizată integral de membri ai UZPR, încheie anul 2023 cu un nou număr redutabil.

Sumarul relevant, dens, aplicat, debutează cu Editorialul semnat de George Coandă, intitulat „Jurnalismul contemporan, între deontologia profesiei și manipulare”, care „dă tonul” acestei noi ediții a Revistei UZP, cea cu numărul 32.

Nucleul acestei ediții a publicației este festivitatea de decernare a Premiilor UZPR pe anul 2023, eveniment tradițional în breasla jurnalismului românesc, care a pus în lumina reflectoarelor , sub egida „Împreună pentru pace”, cele mai valoroase contribuții jurnalistice ale colegilor de breaslă, fiind premiate personalități remarcabile ale presei și instituții relevante, care au stat alături de mass-media și au sprijinit demersul jurnalistic. Un alt punct focal al Revistei UZP nr. 32/2023 este seria de reuniuni regionale ale conducerii UZPR, la nivel de președinte, cu șefi de filiale din zona Craiova și din zona Brașov, care au continuat o linie fastă de astfel de convorbiri profesionale, menită să întărească legătura dintre centru și filiale, precum și, așa cum afirmă președintele UZPR, Sorin Stanciu, să fortifice și să lărgească democrația internă din UZPR.

Mai departe, revista abordează, sub condeiul unor remarcabili jurnaliști profesioniști, teme ca „Rigorile gazetarului”, „Calitate, partizanat și fake news în jurnalismul de astăzi”, „În căutarea presei studențești”, „Ce este metajurnalismul?”, „Recuperarea unei reviste: Semenicul”, „Filiala UZPR Radu Macovei din Galați. Identitate prin cultură și spiritualitate românească”, „Telegraful Român – o ctitorie venerabilă şaguniană în arealul mediatic şi un creuzet al conştiinţei şi al culturii naţionale” sau „Decorație conferită în 1888 lui Ion Luca Caragiale”.

Din sumarul extraordinar de bogat nu lipsesc materiale de excepție care punctează simbolistica majoră a anului 2023 din perspectiva omagierii unor nume ilustre din panteonul istoriei și culturii naționale – Ciprian Porumbescu, Iuliu Maniu, Dimitrie Cantemir – alături de interviuri în exclusivitate, precum și reflectarea activității notabile a UZPR prin intermediul podcastului propriu, Radio UZPR, și al Editurii UZP. 

În ansamblu, așa cum și-a obișnuit publicul de mai mulți ani, Revista UZP continuă inclusiv cu numărul 32 să reprezinte o oglindă a jurnalismului contemporan, pe care îl leagă cu fire spirituale de propriul trecut și îl trimite, pe direcții solide, într-un viitor în care presa își va continua misiunea, indiferent de felul în care se va transforma.

Roxana Istudor

• UZPR

Presa a avut dintotdeauna un rol important în promovarea culturii istorice în rândul populației. În această săptămână de decembrie 2023, membrii Filialei UZPR ,,Valeriu Braniște” din Timișoara, au desfășurat o interesantă dezbatere asupra necesității stringente de susținere și diseminare a conținutului publicațiilor specializate din domeniul istoriei. De-a lungul veacurilor, încă din secolul al VIII-lea, s-a apreciat nevoia inserării scrierilor istorice în fondul comun de cultură. La început de secol XX, Nicolae Iorga susținea în unele prelegeri nevoia de formare a unui spirit istoric, dintr-o perspectivă integratoare, a culturii generale. În acest context, au avut loc o serie de discuții, „stârnite” mai ales de prezentarea la sediul Filialei a recentei publicări a revistei de cultură istorică, COLUMNA 2000, (nr.93-96, din 2023). De menționat că această revistă este editată de Universitatea „Ioan Slavici” Timișoara, cu sprijinul Consiliului județean Timiș, dar aflată și sub egida unor însemnate instituții și organizații locale și regionale, cum ar fi: Mitropolia Banatului, Centrul de Studii Transilvane al Academiei Române – Filiala Cluj-Napoca, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române – Filiala Timișoara, Fundația pentru Cultură și Învățământ „Ioan Slavici” Timișoara, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, Televiziunea „Europa Nova” Timișoara, Inspectoratul Școlar Județean Timiș, Societatea de Științe Istorice din România, SÎIP Timiș – Federația „Spiru Haret” ș.a.

Prezentarea revistei a fost susținută de membrii ai redacției, având în frunte pe istoricul conf.dr. Tiberiu CIOBANU, fondator, director și redactor-șef, membru UZPR, o personalitate de largă vizibilitate în rândul cercului de oameni de cultură ai Banatului, dar și implicat în mod direct în sistemul de educație, fiind prorector al Universității „Ioan Slavici” Timișoara, fondator și director al Liceului Teoretic „Vlad Țepeș” Timișoara.

Mediatorul discuțiilor a fost președintele Filialei „Valeriu Braniște” Timiș a UZPR, conf. univ. dr. Ioan David, director al Bibliotecii Academiei Române, Filiala Timișoara, care a și apreciat excelența revistei COLUMNA 2000, aflată în al XXIV-lea an de apariție neîntreruptă, dar punând un accent deosebit pe valoarea științifică a articolelor apărute, semnate de mari personalități, incluzându-se la loc de cinste pe președintele Academiei Române, Acad. Ioan-Aurel POP. A mai menționat faptul că revista are un conținut foarte bine apreciat de presă regională, recenzii și citări regăsindu-se periodic în alte publicații, cum ar fi: cum ar fi: suplimentul „Paralela 45”, al cotidianului „Renașterea bănățeană”, „Timișoara”, „Coloana infinitului”, „Școală și societate în Banat”, „Lumină divină”, „Heliopolis”, „Demnitarea”, „Meridianul Timișoara”,  „Morisena”, „Oameni de seamă ai Banatului”, „Tibiscus” (Uzdin-Serbia), „Floare de latinitate” (Novi Sad-Serbia), „România Eroică”, precum și de mass-media audio-vizuală (precum Radio Timișoara, TV Europa Nova, România TV, TVR Timișoara, Radio-TV „Trinitas” ș.a.).

Domnul Ion MEDOIA, decanul de vârstă al jurnaliștilor prezenți, a apreciat contribuția exemplară a istoricilor locali în presa de cultură, în speță autorii unor materiale publicare în COLUMNA 2000, întocmite riguros științific, dar păstrând un nivel facil de accesibilitate, pentru înțelegere și însușire de către cititori. De asemenea, Ion Medoia și-a manifestat satisfacția regăsirii în publicație a unor aspecte mai puțin cunoscute și menționate în tratatele de istorie națională, cum ar fi implicarea unor dascăli bănățeni în lupta pentru drepturile națiunii române, așa cum i-a prezentat Paul Iorgovici Brâncoveanu, cel care s-a numărat printre primii oameni de cultură din Banat, care au scris românește folosind alfabetul latin.

Președintele „Asociației publiciștilor presei rurale din Banat”, muzeograful Ioan TRAIA, a apreciat atât revista COLUMNA 2000, cât și pe „sufletistul” director și redactor-șef Tiberiu CIOBANU, care n-a uitat și respectă într-un mod unic opera și personalitatea „mentorului” revistei, ziaristul și scriitorul Aurel TURCUȘ, trecut la cele veșnice în 26 martie 2012, omagiat în paginile revistei, odată cu împlinirea în acest an a 80 de ani de la nașterea sa.

Problematica necesității impunerii în conținutul procesului educativ a culturii istorice a fost continuată în discuții, după prezentarea unei noi apariții editoriale semnate de către doctorul în istorie Tiberiu CIOBANU, cartea „Istoria medievală a Banatului reflectată în opera lui Nicolae Stoica de Hațeg”, editura Legart, Timișoara. S-a menționat despre comemorarea în acest an a 190 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Nicolae Stoica de Hațeg (d. 6 ianuarie 1833), un important „cronicar al Banatului”. A fost înrolat ca preot militar la Războiul Austro-Turc din anii 1788-1791, participând împreună cu ostașii Regimentului româno-sârb în campania din Banat și Craina Timocului. Autorul a subliniat meritele excepționale ale cărturarului român în „dezvăluirea” trecutului istoric al Banatului. Cartea reprezintă un omagiu adus acestui vrednic slujitor al Bisericii strămoșești, al școlii românești bănățene și al istoriografiei noastre naționale, autorul considerând nevoia unei recunoașteri unanime ale contribuțiilor semnificative ale lui Nicolae Stoica de Hațeg, cu drept la un „binemeritat loc în galeria de aur a personalităților ce au trăit și activat pe aceste meleaguri, întru propășirea neamului românesc”.

În cadrul discuțiilor libere, s-au sesizat și unele opinii critice asupra reducerii interesului din societate față de istorie, față de valorile culturale naționale. Este oportună implicarea presei contemporane în cultivarea spiritului cultural și patriotic, mai ales în rândul tinerei generații. S-au stabilit de asemenea, noi acțiuni ale Filialei UZPR „Valeriu Braniște” pentru anul viitor, tematica culturală reprezentând o prioritate.

A consemnat,

Dumitru Mnerie

membru UZPR, Filiala „Valeriu Braniște” Timiș