În 4 decembrie 2023 se împlinesc 50 de ani de la moartea celui numit de bănățeni „Tata Oancea”,  cunoscut pentru ceea ce a însemnat în literatura şi publicistica bănăţeană, pentru arta făurită (iconostase la diverse biserici), pentru dragostea de carte şi lectură şi pentru că întreaga lui viaţă a slujit cu devotament acestei cauze măreţe: creaţia.

S-a născut în 29 august 1881 la Bocşa Vasiova, jud. Caraş-Severin,şi a murit tot aici în 4 decembrie 1973, fiind înmormântat în cimitirul ortodox din Bocșa Vasiova.

Condeier plugar, autodidact,pasionat de carte,Tata Oancea a citit extrem de mult şi a colecționat cărţi, realizând o bibliotecă impresionantă nu doar prin cantitate, ci, mai ales, prin calitatea volumelor. A sculptat în lemn, a desenat şi a scris. Între 1929 şi 1947 a scos revista Vasiova. Este uluitor faptul că a reușit, timp de aprope două decenii, să suţină o revistă singur: a scris articole, a adunat materiale, a executat manopera tipografului şi corectorului, apoi, singur,a vândut-o, devenind propriul său agent publicitar. A trăit întreaga viaţă înconjurat de cărţi şi aşternând pe hârtie, în sute de jurnale, întâmplările sale de zi cu zi. A avut cinci copii, toţi absolvind şcoli superioare.

Figură pitorească a Banatului şi a Vasiovei, Tata Oancea este unic prin unele dintre legendele adevărate, iscate de fapte şi întâmplări ale existenţei sale. De exemplu, mascota neobişnuită a lui Tata Oancea: gâsca. Plecat pe front şi-a luat toată averea: familia şi gâsca.

Alături de revista „Vasiova” – care este „opera” lui Tata Oancea – există câteva volume care-i poartă semnătura, unele apărute în timpul vieții, altele apărute postum:Primăvara. 1928; ed. II. Timişoara. 1936; Vara. Oraviţa. 1928; Toamna. Timişoara. 1936; Anotimpuri: antologie întocmită de Mihai Deleanu. Reşiţa. 1970; Moartea călugăriţei fără noroc. Reşiţa: TIM, 2010 (Bocșa – istorie și cultură); Vara: poesii. Ed. a II-a.-Arad: Sens, [2016]; Primăvara. Ed. a III-a.-Arad: Sens, 2017;Toamna: poesii. Ed. a II-a.- Arad: Sens, [2019]; Iarna: poesii. – Arad: Sens, 2022 .

Multe și nenumărate sunt referințele atunci când vine vorba despre poezie în grai, despre condeierii țărani și/sau literatură dialectală! Pagini întregi s-au scris și se vor mai scrie despre acestea, făcându-se trimitere, neapărat, și la Tata Oancea. Iar din paginile jurnalelor sale încă se nasc volume, prin strădania scriitorului Vasile Bogdan (vezi în seria „Bocșa, istorie și cultură” titlul Eu, Don Quijote al Banatului. Fantastica viață a lui Tata Oancea. 5 volume până acum).

Astăzi, la 50 de ani de la plecarea în veșnicie, alături de slujba religioasă oficiată de pr. Daniel Crecan întru pomenire în biserica din Vasiova,( biserică în care există iconostasul realizat de Tata Oancea și în care acesta se ruga), îl pomenim și noi, în scris, prin câteva rânduri găsite în caietele vechi rămase în casa părintească, prin câteva imagini și gânduri de ieri și de azi:

„Lui TATA OANCEA

Cu adânc respect și considerație aștern aceste modeste gânduri pe caietul neobositului «bard al Vasiovei»care toată viața și-a închinat-o muncii nobile de scriitor.

Îi doresc lui Tata Oancea multă sănătate și să ajungă vârsta de «101 ani și o săptămână!»

Cu respect și afecțiune

Octavian Chisăliță

26-III-a 1968, Bocșa Vasiova”

***

„Am cunoscut pe «Tata Oancea» cu ani în urmă citind câteva volume de poezii și numerele din revista «Vasiova» care mi-au căzut în mână. La citirea creației lui «Tata Oancea » am rămas în suflet cu o aleasă admirație pentru o operă atât de frumos dăltuită din cuvinte măiestrite al căror autor este un Om atât de ales.

Astăzi, 17 august 1970, am avut ocazia de a-l cunoaște personal pe «Tata Oancea»și bucuria mi-a fost deplină. Cinste, respect și multă admirație pentru Poetul, Omul «Tata Oancea», care este o mândrie pentru Banatul nostru, fiind inedit prin toată jertfa și munca dezinteresată pe care a depus-o pentru luminarea Banatului nostru iubit.

17 august 1970

Vasile Petrica

Preot în Reșița”

***

„Ziua de azi va fi o zi care nu se poate uita. Am simțit stând alături de «Tata Oancea» multă stimă și respect pentru sufletul ales și mai ales pentru deviza «Munciți, cetiți, călătoriți» pe care ne-a repetat-o de mai multe ori.

Aceleași simțiri alese și pentru «Mama Oancea » care a dat dovadă de multă înțelegere și spirit de român și mai ales, o ardeleancă însuflețită.

Cu multă și aleasă prețuire, Cecilia Petrica.”

***

„Cu vie contemplație, cu adâncă admirație, am petrecut câteva clipe alături de artistul nostru bănățean «Tata Oancea» – dorul lui pentru cultură, pentru lectură, pasiunea pentru artă; versuri, proză, sculptură în lemn; această imagine a personalității lui «Tata Oancea»m-a urmărit din copilărie.

Spiritul lui viu și dornic de viață m-a impresionat întotdeauna până în adâncurile sufletului meu.

«Tata Oancea» imaginea vie a unui artist de neuitat și de contemplat întotdeauna, atunci când îl simți aproape și când îți apare imaginea visătoare a lui de boem.

«Tata Oancea» – o mândrie a bănățenilor și o bucurie a celor ce au trăit alături de creația lui.

Cu permanentă admirație, Maria Goian

Bocșa Vasiova, 2 mai 1970”

***

„Tata Oancea alias Petru Oance, era un bătrân înalt, slab, cu bițele albe acoperite de un «sombrero» negru. Cămașă albă cu lavalieră neagră de mătase, haine negre ș-un baston de fudulie. Un Don Quijote al Banatului mereu bătându-se cu «morile de vânt» ale vremurilor.

Dimineața la 5 se trezea, făcea o sută de mătănii fără greș, mulțumind cerului pentru «coleașa cu o țâră lapce». Ca orice gospodar al locului, trebăluia prin curte, sculpta, ca, în final să-și scrie memoriile în jurnalele personale.

În Timișoara a locuit vreo zece ani, scriind în revista «Vasiova», ce avea pe manșetă adresa: «Redacția: unde dă Dumnezeu!»

În primul război mondial cutreiera Europa ca soldat însoțit de soție și copiii născuți la acea vreme: Plinius, Caius, Titus, născut în Icin – Cehoslovacia, se nasc în țară Virgil și Sabin, – bașca gâsca ce și-a găsit locul ulterior, împăiată fiind în Muzeul Banatului din Timișoara. Astăzi, există o stradă într-un cartier din Timișoara care-i poartă numele.

Sunt ultimul mohican al familiei. După cinci băieți, o fată – nepoată. Când am învățat să citesc la școala dascălului Boulescu și a învățătoarei Maian, moșu´ mi-a dat cele mai grozave reviste «Dimineața copiilor» și «Universul copiilor» cu povești și basme frumoase.

Nu mi-a zis pe nume, neobișnuit fiind cu fetele. Îmi zicea «copile» și mi-a meșterit o săniuță ușoară ca un fulg.

Blândețea ochilor și zâmbetul fugar mi-au rămas în suflet!

Veșnicia să-i poarte numele!

Minerva Izvernaru

Bocșa, 18 noiembrie 2023”

Dumnezeu să-l odihnească pe Tata Oancea, acest „Don Quijote” al Banatului!

În data de 4 decembrie, atât în calendarul ortodox cât și în cel catolic se comemorează Sfânta Barbara sau Varvara, cunoscută fiind ca patroana spirituală a minerilor. Ea este considerată totodată printre altele și patroana geologilor, a arhitecților și a prizonierilor.
Sfânta Barbara s-a născut în secolul al III-lea în Nicodemia, astăzi Turcia, ea fiind considerată de ambele biserici creștine, de rit bizantin și de rit roman, fecioară martiră. A fost înscrisă în calendarul creștin în secolul al XII-lea.
În această zi importantă pentru ei, minerii își sărbătoresc patroana spirituală prin participări la ceremonii religioase și culturale. Și în județul nostru, în centrele miniere, Sfânta Barbara sau Varvara este cinstită și venerată de toți aceia care sunt angrenați în această muncă grea. De-a lungul anilor, sărbătorirea Sfintei Barbara / Varvara și-a avut un loc bine conturat în viața minerilor.
Numele sfintei a fost dat înainte multor nou născuți, ceea ce astăzi se întâmplă tot mai rar. Foarte mulți coloniști de limbă germană, cehă sau italiană, care s-au așezat pe meleagurile Banatului Montan, au adus cu ei un cult deosebit dedicat acestei sfinte. În foarte mult biserici romano-catolice ale sud-vestului României se găsesc altare laterale sau picturi dedicate Sfintei Barbara. De asemenea a fost adus și un obicei care se perpetuează și astăzi: în ziua de 4 decembrie se pun ramuri dintr-un pom fructifer într-o vază cu apă. Aceste ramuri înfloresc chiar în ziua de ajun, pe 24 decembrie. Ramurile înflorite decorau înainte masa de Crăciun, deoarece nu se puteau cumpăra flori naturale în mijlocul iernii, pentru a înfrumuseța masă de sărbători.
În Biserica Romano-Catolică „Maria Zăpezii” din Reșița se găsește un altar lateral, dedicat Sfintei Barbara. Aici, conform tradiției, în urmă cu mulți ani a fost aprinsă în această zi o lampă de miner, în memoria minerilor căzuți la datorie.

Erwin Josef Ţigla