Despre Grădina Maicii Domnului – România, savantul Nicolae Iorga spunea că este formată din mai multe țări. Una din aceste țări este situată în partea de sud-vest, în munții Banatului, Țara Almăjului. O depresiune intra-montană locuită din îndepărtatul neolitic, cu aproximativ 40.000 de ani în urmă, de oameni adamici, nu darviniști, pe Valea Minișului, în peșterile din munții Aninei. Cu timpul și-au construit case pe platourile de-a lungul pârâurilor afluenți ai râului Nera, care străbate depresiunea de la Nord la Sud. În Țara Almăjului, străvechi ținut al etnogenezei românești, la frumusețea locurilor, s-a adăugat hărnicia locuitorilor care și-au format o cultură proprie din civilizația lemnului din munți, din civilizația păstoritului din zonele colinare și din civilizația culturii mari în lunca Nerei. Viața lor era guvernată de legile divine – zamolxiene, cu acțiune în toate activitățile sociale și spirituale, regăsindu-se astăzi în obiceiurile pâlc, moară și clacă. Acești locuitori iubeau munca, limba și credința. Munca lor era strâns legată de pământul pe care îl lucrau și de la care se hrăneau. Așa se explică apariția așezărilor mici, cătune, ori zbăguri (locuri de refugiu) în jurul vetrei actuale a satelor almăjene. După trecerea pericolului prezentat de popoarele migratoare, locuitorii acestor cătune (săliște) în secolele XV-XVI, au coborât la locuri mai accesibile, întemeind alte așezări. Aceste colectivități rustice, conduse de ”oameni buni și bătrâni”, dețineau casa și intravilanul în proprietate personală, în timp ce pădurea, fânețurile și apele, erau exploatate de obște.

Sigur, cătunele (săliște), nu s-au putut ivi așa, dintr-o dată, ci sunt produsul unor perioade îndelungate de construcție și organizare, mult anterioare. Populația lor, formată din români ortodocși, avea organizații militare aparte, în frunte cu cnejii aleși, participă la războaie, când într-o tabără când în alta, în funcție de interesele lor.

Dintre cele 15 sate din Țara Almăjului, se remarcă satul Prigor, așezat pe râul cu același nume, înainte de vărsarea lui în Nera, la o distanță aproape egală între munții Almăjului la est și munții Semenic la Vest. Atestat documentar la 1550, Prigorul este străjuit de dealurile Dâlmei și Crâst la nord și Stănia la sud. În anul 1741, Prigorul se prezenta cu 63 de case din bârne. Casele erau construite de localnici din materialul aflat la îndemână, lemnul și piatra. Fundația era zidită din piatră, primele bârne erau mai mari numite bulvani, peste care se așezau bârnele încheiate în coadă de rândunică, până la o înălțime de aproape 2 metri, erau legate de grinzi, peste care se puneau căpriorii ce susțineau acoperișul din șândrilă. Casele erau așezate cu căpentul spre drum, aveau ferestre mici la camere, de obicei aveau 2 sau 3 camere. Aveau săpat în pământ pivnița, care era folosită pentru depozitarea legumelor și răchie, peste care se aflau camerele unde locuiau proprietarii iar în pod se punea cucuruzul (porumb). Paralel cu casa, era curtea închisă, sistem cetate, din gard de lemn sau de piatră. În spate erau grajdul pentru animale și în continuare, grădina. În 1773, în urma vizitei împăratului Iosif al II-lea, reiese din jurnalul de călătorie, că locuitorii celor 13 sate din Almăj, locuiau în colibe mizerabile și erau toate românești. Țăranii cultivă pământul cu porumb și pruni.

În satul Prigor s-a organizat compania a III-a din Regimentul Valaho-Ilir, cu garnizoana la Biserica Albă, în urma militarizării Almăjului din anul 1773. Clădirile în care au fost cantonați militarii au ars în jur de 1800, iar între 1808 și 1821 au fost construite clădiri noi din cărămidă și piatră, care există și astăzi. În scopul impunerii și a folosirii satelor pentru granița militară, la 1777, se dispune ca toate satele să iasă la drumul mare, părăsind săliștele și cătunele, punând baza noilor vetre a satelor almăjene. În 1782 sunt trimiși ingineri în graniță, care stabilesc loturile de pământ pentru grăniceri și așezarea caselor în grupuri, între care e interval de scurgere a ogașelor și poteci pentru ieșirea animalelor la păscut, pe Dâlmă și Stănia. Astăzi, lăcomia și prostia au făcut să dispară acest interval dintre case, creând un real pericol pentru inundații.

În anii 1788-1789, peste Almăj a trecut războiul dintre austrieci și turci, care a pârjolit satele din Almăj, trecând și trupele austriece și turcești. Nicolae Stoica de Hațeg, relatează despre foametea prin care au trecut locuitorii satelor ascunși în pădure, deci și prigorenii, care se hrăneau cu poame pădurețe și-și făceau coleșă din coajă de copac. ”În locul caselor arse de turci, bordeie mici în pământ își săpară”. În urma acestei urgii a războiului, la Prigor au rămas 15 case.

După ocuparea austriacă, în satul Prigor au fost trimiși de către episcopul Simion Dascălu de la Vâlcea, frații Câmpeanu, ca preoți. Ei au slujit în Biserica din lemn construită în centrul satului și au fost și primii dascăli, la școala din tinda bisericii. Biserica a ars în 1744 și au construit o biserică din nuiele care a ars în a1789. La sfârșitul războiului, prigorenii au revenit din pădure și și-au reconstruit casele și au adunat bani de pe carne și răchie, pentru a-și face biserică nouă din piatră și cărămidă. Între anii 1802-1805 a fost construită biserica, existând și astăzi.

Pe plan edilitar, în secolul XIX, în satul Prigor existau, o biserică ortodoxă din piatră, școală națională din bârne, post de comandă și hambar de grâne, școală germană și locuința căpitanului din piatră și cărămidă, casă care după desființarea graniței a fost cumpărată de către învățătorul Iosif Toader și Paul Buracu. Mai exista poligon de tragere amenajat din lemn, unde a fost terenul de fotbal. Hanul ”Crucea de Aur”, azi, casa lui Ion Rotaru (Negoiță) care a mai fost numit ”La 2 cocoși” și apoi ”Hanul Hașca”. Clădirea a fost construită la 1840. În 1830 a fost făcut drumul, la gura văii.

La desfințarea graniței, în anul 1872, în Prigor erau 189 de clădiri și 1704 locuitori, toți români, iar în 1900 au fost 1843 de locuitori. În secolul XIX, casele erau cele mai multe din lemn, dar grănicerii mai înstăriți și-au făcut și din piatră și cărămidă. După Primul Război Mondial, toate casele erau din cărămidă și piatră și au început să fie acoperite cu țiglă. În toată perioada, au fost păstrate colibele, unde erau ținute animalele. Până în Primul Război Mondial la colibă stăteau cei tineri, iar după război la colibă erau bătrânii. După al Doilea Război Mondial, casele au căpătat o altă înfățișare, fiind construite cu latul la strada și cu ferestre mari. Dacă până la Primul Război Mondial, dintr-o casă cu 2-3 camere ieșeau 10-15 oameni, ca hârții (șoarecii) de sub claie, astăzi, dintr-o casă cu 10 camere, ies 2 persoane bătrâne și gârbove.

Almăjul, creează o stare de spirit vizitatorilor, care le face bine prin acel ”suflu vital” al muntelui. Această stare apare în contact cu locuitorii zonei, și prigoreni, care se raportează la munte ca la întregul din care ei însăși fac parte. Almăjenii au în fibra lor, o dimensiune a tradiției nepieritoare, un calm al valorilor. Aici nu se spune virtute la păcat, pentru a mulțumi pe păcătoși.

Prof. Panduru Pavel

sursă: Monografia localității Prigor, editura Timpul, 2000, Reșița

foto: Liviu Călin