Mereu în inima mea, mereu cu mine, de când m-am născut îl cunosc pe Fiul Domnului. Mama mă legăna și îmi făcea Semnul Crucii, pentru a fi sănătoasă, pentru a crește mare și pentru a da ascultare părinților și oamenilor cu credință, în libertate și adevăr. Apoi am putut să pășesc, ce fericire! De mână cu bunica mergeam la biserica din sat, la început a fost o joacă, printre scaune și printre picioarele oamenilor abia mă mai găsea biata bunică, dar îmi amintesc mirosul lemnului vechi din biserică, dar și mirosul de mâncare prins pe hainele gospodinelor, sarmale, friptură, puțini miroseau a parfum… aud și acum zgomotul sertarelor închise și deschise de slujitorii lăcașului, văd lumina sfântă a lumânărilor, pe atunci erau zeci de lumânări aprinse în biserică, puține becuri, din când în când glasuri stinse în șoapte cuprinse de smerenie, speranțe, dorințe, totul scăldat în lacrimi. Plângeam, dar nu înțelegeam de ce, nu pentru că eram copil mic și mă plictiseam, în niciun caz, ci pentru că era atâta bucurie în jurul meu, pe toți pereții Casei Domnului era lumină și bucurie, apoi râdeam la sfinții pictați de mâinile artiștilor, aceia care au existat odată numai pentru a da strălucire locului sfânt, râdeam pentru că și ei râdeau la mine, ba mai mult, mă invitau în lumea lor, acolo unde îmi puneam aura pe cap și cu Maica Domnului de mână dansam într-o grădină unde se fericeau și se jucau o mulțime de copii, erau ca mine, cu gura la urechi și cu ochi strălucitori, peste tot flori și iarbă. Se auzeau corurile peste lunci și văi, cântecele păsărilor cuibărite în mâinile oamenilor, am ridicat capul și cerul mi l-a trimis pe Hristos în ochi, se uita la mine și îmi zâmbea. Știam că mă iubește, doar eram prieteni de mici copii, i-am făcut și eu cu mâna. Din când în când vocea preotului bătrân mă făcea să strâng tare mâna bunicii, Doamne, cât de mult am iubit acele mâini muncite, bătătorite, îi simțeam bătăturile adormite pentru totdeauna. Încet, încet mă deconectam de mulțimea din jur, picturile mă invitaseră în lumea lor și nu voiam să revin pe pământ cu totul, acolo îmi erau picioarele, însă inima era la picioarele lui Hristos. În mâna bunicii mele se ondula o flacără, acolo puteam să văd întreg universul, glasurile coriștilor mă înveseleau, în tremurat de voci și din suflete se auzea: ”Hristos a Înviat din morți cu moartea pe moarte călcând…” Doamne, era Noaptea de Înviere, de aceea Fiul Domnului îmi zâmbea de pe Bolta Cerească, de aceea flacăra lumânării îmi arăta drumul spre casă și bunica cânta într-una ”Hristos a Înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din mârmânturi viață dăruindu-le..dar atunci nu am știut ce înseamnă aceste cuvinte, eram un copil care vorbea cu sfinții, astăzi, după zeci de ani, astăzi când văd că există rău și bine, bucurie și durere, tristețe și fericire, ură și iubire, minciună și adevăr, astăzi, mai mult ca oricând, am înțeles, cred și sper că într-o bună zi Hristos va veni pe pământ salvând lumea, pentru că omenirea este la marginea prăpastiei, mulți oameni nevinovați au picat pentru că au fost legați la ochi sau pentru că nu au vrut să vadă drumul. Astăzi, vorbesc în gânduri cu toți cei care au existat odată în viața mea, m-au ținut de mână, încă ridic capul spre cer și îl văd pe Fiul Domnului făcându-mi cu mâna, El este mereu acolo pentru noi, cei care credem în El, în Învierea Lui și în revenirea pe pământ pentru a face o lume mai bună, mai credincioasă, mai frumoasă, pentru a ne ierta păcatele și a ne îmbrățișa oferindu-ne numai iubire.
Cu Lumina Învierii în mâini, cu credință și dragoste în suflet pășesc pe drumul copilăriei mele, imaginar, caut mâna brăzdată a bunicii și o rog să îmi asculte gândurile, îi spun că trăim vremuri grele, de peste doi ani de zile, omenirea a luat o întorsătură la care nimeni nu se gândea, pământul este trist chiar dacă anotimpurile par a fi la fel de fericite în rolul lor de prințese îndrăgostite de viață, dar cum să fie pământul vesel când oamenii răi fac tot posibilul să fie atacat de boli, răutate, minciună, bombe, distrugere, un război în care mulți oameni nevinovați mor, mor și copii…în flacăra lumânării bunica îmi spune că pleacă și vocea unui gând îmi scrie în palmele transpirate de emoții: Să nu uiți niciodată spusele Mântuitorului Nostru Iisus Hristos către Ucenicii Săi: ”Adevărat vă spun că, dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: Mută-te de aici colo, și s-ar muta, nimic nu v-ar fi imposibil. (Matei 17:20 VDC)
Cred într-o lume mai bună, cred în ajutorul lui Dumnezeu pentru revenirea pământenilor la viața normală și frumoasă pe care au avut-o și o merită, cred în conștiința românească și mai cred în noi, ca ființe inteligente, puternice, doar suntem copiii lui Dumnezeu cu lumină în suflete.
ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Maria ROGOBETE * 24.05.2022 * Lugoj