Aducerile aminte ale copilăriei mi-au fixat pentru totdeauna în memorie amintirea unei făpturi de o bunătate și o blândețe dumnezeiască, care vreme de optzeci de ani a fost una cu comunitatea satului Putna.
În partea de vest a României, în Țara Almăjului- o gură de rai, există satul Putna Almăj. Aici s-a născut, la 3 decembrie 1941 Pătrașcu Zaharia, din părinții Ecaterina Moșoarcă, fiica lui Tima și Anastasia Moșoarcă din satul Putna și Gheorghe Pătrașcu, fiul lui Gheorghe Pătrașcu, din satul Petnic, care s-au cunoscut păzând oile la Răchiți, în Munții Almăjului.
Viața lui a cunoscut lipsuri, drame și nenorociri, a rămas orfan la vârsta de zece ani, murindu-i mama- Ecaterina, în anul 1950. A fost crescut alături de frații săi mai mici- Efdochia (Chiuța) și Timotei, de către bunicii după mamă- Anastasia (Nasta) și Tima Moșoarcă, într-o familie de oameni ai bisericii și ai cărților bisericești. Ei îi sfătuiau pe copii să fie oameni și să îl păstreze în suflet pe Dumnezeu, deoarece ,,credința se trăiește, nu doar se învață”. Făceau parte din grupul de credincioși de la Oastea Domnului din satul Putna. Pentru că țara avea nevoie de oameni adevărați, au învățat copiii să fie credincioși, harnici, smeriți și demni păstrători ai tradiției, libertății și identității românești. A crescut fiu credincios și înțelept al Bisericii Ortodoxe Române și în dialog permanent cu sătenii, făcând cunoscute valențele nebănuite ale sufletului românesc. Cărțile citite și sfaturile bunicilor l-au făcut să înțeleagă, de mic, că cinstirea strămoșilor, cultul morților, cinstirea eroilor, creează rădăcinile spirituale necesare atât păstrării identității proprii, cât și a continuității în istorie a spiritului unui neam.
În anul 1960 s-a căsătorit cu tânăra și frumoasa Elisabeta Valușescu, fiica lui Găvrilă și Veta Valușescu, zis Țăranu. Din cauza efortului depus la munca câmpului, în același an se îmbolnăvește și merge la spital, la Eforie Sud- Constanța, unde este operat. În 1961 revine și stă încă 5 luni la spital.
În anul 1966 face școala de șoferi la Valul lui Traian- Constanța, 6 luni și 3 luni practică la Oravița și Borlovenii Vechi. Apoi a lucrat până în anul 1971 la exploatarea forestieră, cărând lemne de la pădure.
Au crescut doi copii- Ecaterina și Emanuel Pătrașcu, în morala credinței creștine și a respectului pentru semeni, iubindu-i ca pe ochii lor din cap.
Pentru Zaharia Pătrașcu casa de la Putna nu era doar locul unde s-a născut, ci o stare de spirit. De aceea el vine acasă pentru a-și lucra pământul. Aveau oi, vaci și cai. Iarna erau la Iabâlcina și vara la Răchiți și Firigari.
Zaharia rămâne la sat, unde crede că sunt izvoarele vieții românești. Aici trăia un neam de oameni care fac cinste românității, cu o limbă ,,dulce a țăranului ca fiind îmbrăcăminte a sufletului” (S. Mehedinți). El a apreciat curajul înaintașilor și dragostea lor, jertfa pentru binele comunității din sat. În acest fel a învățat de la strămoși despre iubirea de adevăr, de neam, de ceea ce este frumos, înălțător și să fii liber. A reținut că identitatea este tot ce avem mai de preț, este singurul lucru pe care nu putem și nu trebuie să-l pierdem, pentru a nu ne pierde pe noi înșine și cu aceasta libertatea neamului.
Stabilindu-se la sat, Zaharia Pătrașcu a răzbătut în viață, alături de harnica și iubitoarea sa soție, punându-și nădejdea în mâinile lui Dumnezeu. Harnic și darnic, înțelept și răbdător, unind rugăciunea cu munca a învățat copiii satului dragostea față de Dumnezeu și Biserică, de frumusețile locurilor natale și ale sufletului românesc. Plin de credință și speranță, de bunătate și smerenie, a avut mereu o ținută morală demnă și o înțelegere profundă a rostului vieții, a încercărilor și suferințelor, a bucuriei și binecuvântării lui Dumnezeu.
Țăranul nostru se îngrijea de ridicarea minții și păstrarea sufletului curat pentru a crea viitorul țării, cu bucurie și lumină divină. Pentru aceasta, la sat se cânta peste tot. Cântecul a creat o permanentă sărbătoare la Putna. Tinerii cântau seară de seară pe ulițele satului, hrănindu-ne sufletul cu lumina ce ni se dăruia prin această adâncă și inepuizabilă cântare. Unul dintre acești tineri era și Zaharia Pătrașcu. La fiecare casă ieșeau tineri și bătrâni, la poartă sau pe fereastră, să audă cântarea. Cântecele lor erau adevărate rugăciuni prin inspirație divină. Creatorii de texte și cântăreții erau apreciați și cinstiți de întreaga comunitate. Ei erau inspirați de Duhul Sfânt. Lui Zaharia Pătrașcu îi place să amintească cuvintele lui Simion Mehedinți: ,,Noi ne ospătăm din roadele generațiilor crescute la sat”.
Octogenarul meu prieten nu a contemplat timpul, i-a dat sens, ca și alți colegi de generație, dar el a fost model întru totul. Deși se trage din două familii cu rezonanțe istorice- la Petnic, Generalul Domășneanu, primar al orașului Timișoara și la Putna- Zaharia Rașcovici- primar al satului. Nu a făcut caz de aceasta, nu s-a lăudat. A fost un tânăr conștiincios, pe picioare proprii, care făcea cinste sătenilor.
Pasionat de munca câmpului și-a iubit și respectat ortacii. Indiferent de funcțiile îndeplinite, de poziția socială, a rămas același om amabil și modest. Nu a refuzat colaborarea cu sătenii, ajuta pe toți după puteri.
A participat la petreceri, la biserică. A fost prezent la toate activitățile sociale. Într-o lume bântuită de oportuniști și veleitari, a rămas același om, mare cititor, un om de curaj. Poate și din acest motiv a rămas tânăr și activ.
Satul românesc, în natură, unde toate erau în armonie, ca voință divină este expresia discretă a lui Dumnezeu în lume. Aici au fost așezate ,,cu grijă toate frumusețile și armonia naturii, căci mirosurile florilor, cântecul păsărilor, șușotitul apelor sunt expresia culminantă a unei armonii cosmice” (Ilie Bădescu- sociolog). Omul a copiat tot din natură și ieșit armonia dintre trup, minte și suflet, relațiile dintre oameni de sprijin, iubire și respect, toate guvernate de legi divine. Deci, cultura țărănească este un model care a devenit aproape un arhetip de organizare a vieții comune.
Satul reprezintă un univers scăldat în rugăciune și plămădit cu sudoarea muncii oamenilor. Vatra satului se desfașura în legătură cu biserica. Regulile bisericești erau sfinte pentru oamenii satului, numiți țărani. Ei lucrau în așa fel încât să nu mai lucreze nimeni după ei, zice părintele Teofil Părăianu. Iar Î.P.S. Ioan, Mitropolitul Banatului spunea că țăranul român este mereu în dialog cu cerul.
Ne rugăm la Bunul Dumnezeu să dăruiască valorosului octogenar sănătate, bună sporire în toate și viață lungă, împreună cu minunata sa familie.

Prof. Pavel PANDURU/UZPR