Florina Căpitan este bocșeancă și este medic specialist în neonatologie, medic de familie și medic rezident în specialitatea chirurgie generală.

Este unul dintre tinerii frumoși și deștepți ai Bocșei care se află la ceas aniversar – 40!

Bocșeanca Florina Căpitan este un doctor cu un CV impresionant, un doctor care, prin studiu continuu și prin multă muncă, a acumulat experiență atât în medicină cât și în proiecte de cercetare.

Este o femeie frumoasă și foarte curajoasă, dar, mai ales, este o veritabilă mamă.

S-a născut în 18 mai 1981 la Bocșa, este absolventă a Liceului Teoretic „Tata Oancea” (promoția 1999), iar în 2007 a absolvit Facultatea de Medicină Generală din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara.

Dr. Florina Capitan (MD, Ph.D) a obținut doctoratul în Științe Medicale cu cea mai înaltă distincție, „Summa cum Laude” în anul 2012. Teza de doctorat este intitulată ”Metode glicomice moderne pentru identificarea markerilor moleculari în diagnosticul prenatal”. Întreaga activitate de cercetare s-a desfășurat în laboratoarele de spectrometrie de masă conduse de prof. univ. dr. Alina Zamfir.

Pentru teza sa de doctorat și cercetarea postdoctorală, dr. Florina Căpitan a optimizat și aplicat metode de microfluidică-MS pentru descoperirea biomarkerului glicoconjugat în creierul fetal uman și comparativ în creierul adult și sănătos bolnav și lapte uman pentru corelarea modelului glicolipidelor și oligozaharidelor cu stadiile de dezvoltare ale creierului fetal și, cel mai important, cu patologii prenatale severe și patologii la nou-născuți.

Ea și-a publicat rezultatele legate de acest subiect de cercetare în reviste cu factor de impact mare, precum aminoacizi, electroforeză, în Jurnalul Societății Americane pentru spectrometrie de masă, chimie analitică și bioanalitică etc. 5 (Colecția Web of Science Core).

Dr. Florina Căpitan a fost, de asemenea, membru al echipei de cercetare în 4 proiecte acordate grupului dr. Zamfir și a diseminat rezultatele sale la conferințe internaționale proeminente care au avut loc în România, Austria, Germania, Italia, Polonia, Ungaria, Grecia și SUA. De asemenea, deține diplomă de master în Chimie, din anul 2014. 

 În anul 2016, la editura Eurostampa din Timișoara, vede lumina tiparului  volumul „Metode bioanalitice moderne pentru analiza compoziției laptelui uman”, volum semnat de Florina Căpitan și Cristian Cătălin Șchiopu, în colecția „Pantanassa” coordonată de prof. univ. dr. Mihnea Munteanu și prezintă studii de cercetare și rezultate științifice în ce privește laptele uman analizat  din punct de vedere compozițional.

O carte de cercetare dedicată mamei „al cărui sân a alăptat lumea întreagă. Tot ce este frumos provine de la razele soarelui și de la laptele mamei; aceasta ne face să iubim atât de mult viața. Fără soare nu există flori, fără dragoste nu există fericire, fără femei nu există dragoste, fără mamă nu există nici poeți, nici eroi” – este motto-ul din Maxim Gorki pe care autorii – Florina Căpitan și Christian Cătălin Șchiopu – l-au folosit „drept ghid în conceperea și redactarea acestei cărți”. O carte care, așa cum scrie în „cuvântul înainte”, „se vrea una modernă, prin două studii științifice de mare actualitate, care demonstrează calitatea superioară a laptelui uman, comparativ cu formule sau laptele de vacă”, autorii argumentând științific importanța alăptării la sân a pruncilor nou născuți. „Am inițiat această cercetare pornind de la ipoteza că laptele uman este considerat alimentul ideal pentru sugari, cel puțin în primele șase luni de viață, un lichid complex, perfect adaptat nevoilor dietetice ale nou-născutului. Acesta conține macronutrienți, imunoglobuline, anticorpi care pot fi prezentați ca și particule de aur, pentru a sublinia rolul lor în dezvoltarea sănătoasă a copilului.”

Astăzi, la ceas aniversar, îi dorim Florinei multă sănătate și multe astfel de importante demersuri în cercetarea medicală! Îi dorim putere și curaj pentru a depăși toate impedimentele ivite în această stranie, dar frumoasă viață!

La mulți ani, dr. Florina Căpitan! La mulți ani, fată frumoasă și deșteaptă!

Miercuri, 23 septembrie 2020, în curtea interioară a Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” s-a inaugurat un șir de dezbateri sub genericul „Conferințele Reșița 250: Oameni – Locuri – Fapte”, o continuare a unui proiect reușit, derulat în anul 245 al industriei reșițene (2015), sub denumirea „Păreri, opinii, realități. Discuții amicale pe tema istoriei Banatului Montan”, cu sprijinul de atunci al regretatului ing. Dan Perianu din Reșița. Proiectul este dedicat împlinirii în 2021, în data de 3 iulie, a 250 de ani de industrie reșițeană (1771 – 2020 / 2021). Coorganizatorii acestui proiect sunt Centrul Universitar UBB din Reșița, Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița. Conferințele se organizează o dată pe lună, acestea având câte un invitat special, care prezintă, așa cum o spune și genericul ciclului, o temă legată de Reșița și oamenii ei, în prim-plan fiind pusă dezvoltarea ei industrială, culturală, spirituală, educațională, patrimonială, de la începuturi până în prezent. Rezultatul concret al acestor conferințe va consta în apariția unei cărți care să poarte pecetea celor 250 de ani!
Primul conferențiar a fost, în data de 23 septembrie, prof. univ. dr. Rudolf Gräf, directorul Institutului de Cercetări Socio-Umane Sibiu al Academiei Române, urmat fiind de dr. Ada Cruceanu-Chisăliță în data de 1 octombrie, cu cea de a II-a conferință, de ing. Iulian Georgevici în 26 noiembrie, cu cea de a III-a conferință, de Andrei Bălbărău, coordonatorul Muzeului Cineastului Amator din Reșița, în 15 decembrie 2020, cu cea de a IV-a conferință, de prof. univ. dr. Gheorghe Popovici în 23 ianuarie 2021, cu cea de a V-a conferință și de Gheorghe Jurma în 24 februarie 2021, cu cea de a VI-a conferință. Cea de a VII-a conferință a fost susținută de arhitecta Ioana Mihăiescu, în data de 22 martie 2021, iar a VIII-a, în data de 27 aprilie 2021, de medicul Ioan Luca.
Cea de a IX-a conferință va fi susținută de ing. Mircea Ioan Popa. Pentru a viziona această conferință, trebuie accesate paginile de Facebook și YouTube, la adresele de mai jos, marți, 18 mai 2021, începând cu orele 19.00.

https://www.youtube.com/c/DemokratischesForumderBanaterBerglanddeutschen

https://www.facebook.com/Demokratisches.Forum.der.Banater.Berglanddeutschen

Luni, 17 mai 2021

Sabin Pautza, compozitor, dirijor, Plainfield, Illinois / SUA

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

M-am născut la Câlnic – Reșița, am crescut și am învățat în școlile Reșiței, încât știu destule despre istoria Cetății de Foc. Acest oraș s-a remarcat de-a lungul secolelor prin multe realizări, în multe domenii, nu numai în cele legate de industrie. Reșița a dat nume mari ca ingineri, medici, profesori, sportivi sau artiști, cu care ar avea tot dreptul să se mândrească.

Ca muzician, eu mă consider un descendent al unor nume mari cu care acest oraș are dreptul să se mândrească. Dacă aș aminti doar pe Ion Românu și pe Doru Popovici, care au plecat de aici și au scris istorie mai târziu în țară și în lume, și ar fi suficient ca să putem susține afirmațiile de mai înainte. Dar au fost încă destul de mulți reșițeni care au realizat lucruri deosebite în domeniul artei muzicale și pot spune cu convingere că vor mai fi și în viitor, pentru că și din tânăra generație se desprind azi nume de care sunt sigur că vom fi mândri în viitor.

Dar 250 de ani de activitate neîntreruptă în domeniul siderurgiei, al locomotivelor, al oțelurilor speciale și al motoarelor electrice, reprezintă o moștenire cu care puține orașe din lume se pot lăuda. Vă imaginați numai ce am simțit eu acum vreo zece ani, când am realizat că locomotiva care tocmai m-a adus dintr-un orășel de provincie al Australiei la Melbourne era fabricată la Reșița. Dacă o vedeam la Viena sau la Budapesta nu mă miram, dar la Melbourne? Vă imaginați ce am simțit eu în momentul acela, când am regretat că nu am putut să-i opresc pe toți pasagerii aceia din gară, să le spun de unde vine locomotiva aia Diesel Electrică!

Acum, la o așa aniversare, ar fi bine să nu uităm și să dăm Cezarului ce i se cuvine,  rolul imens pe care l-au avut, în această istorie, germanii aceia care au fost, încă de la începuturi, alături de români, promotorii acestor realizări și care au știut să transmită, din generație în generație, cultul și măiestria pentru a cele meserii, care s-au transformat, de-a lungul timpului, în artă.  

Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?

Celor care trăiesc acum la Reșița, cu precădere celor tineri, le sugerez să studieze istoria acestor locuri și să nu uite sacrificiile și eforturile zecilor de generații care au săvârșit minuni, în acest sfert de mileniu, pe locurile astea, și să contribuie la rândul lor la desăvârșirea acestei istorii și să continue să creadă că se vor mai realiza în Reșița străveche lucruri spre lauda celor care vor veni. Le doresc tuturor concetățenilor mei sănătate, o primăvară frumoasă, succese pe toate planurile, cu pace în suflet și în case.

Cu drag, din suflet, Sabin Pautza

Alex Darius Gruiță, muzician, campion național la dans sportiv, Timișoara

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

Pentru mine, Reșița înseamnă ACASĂ. Orașul în care am avut o copilărie frumoasă, fără lipsă de nimic și în care locuiesc părinții mei, oamenii care mi-au dat viață. Reșița înseamnă familie, locul în care mă întorc cu drag și îmi îmbrățișez cu iubire părinții. Reșița reprezintă baza educației mele și începutul drumului pe care l-am ales în viață (muzica). Reșița îmi aduce în gând toate amintirile trăite în liceu, cu profesorii care m-au format și pe care îi port în suflet, cu colegii pe care îi susțin în continuare. Liceul de Arte „Sabin Păuța” a fost primul pas spre pasiunea mea. Reșița este orașul unde am descoperit pasiunea pentru muzică și dans, orașul unde am învățat că pasiunea, perseverența și dorința de autodepășire contribuie la realizarea celor mai mari vise. Reșița este locul unde am călcat prima oară într-o sală de dans sau într-o sală de concurs.

Toate excursiile prin pădurile Reșiței și la stemă au contribuit la stabilirea unei conexiuni cu natura. Orașul Reșița m-a învățat ce înseamnă arta în adevăratul sens al cuvântului: Arta însuflețește mintea dând rațiune sufletului – acest citat îl port cu mine în suflet.

Sărbătoresc de fiecare dată când mă întorc acasă deoarece este evidentă evoluția orașului și observ efortul depus de oamenii mândri și fericiți că sunt reșițeni.

Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?

Sper că orașul pe care îl am în suflet să ajungă într-o zi să își atingă potențialul pe care cu toții știm că îl are.

 Locuitorilor din Reșița aș dori să le transmit multă sănătate și să se bucure de fiecare moment trăit pentru ca viață este scurtă și să ne bucurăm că am trăit sau trăim într-un oraș desprins din povești. Bucurați-vă, faceți sport și cântați în fiecare zi!

Am ales ca titlu pentru materialul dedicat doctorului bocșean Octavian Apahideanu afirmația unui alt important doctor bănățean, doctorul Iosif Badescu.

În volumul „Însemnări din camera de gardă” (Timișoara: ArTPress, 2018) al doctorului Badescu, se regăsește și un articol care face referire la doctorul Octavian Apahideanu, material apărut în revista „Reflex” nr. 1-6 (184-189) din 2016.

Seria expozițiilor de carte la Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” Bocșa continuă cu volume de și despre dr. Octavian Apahideanu. În perioada 17 – 21 mai 2021 vor fi expuse cărți scrise de dr. Apahideanu, unele conținând și autografele dăruite de acesta, precum și volume care-l readuc în memoria noastră pe doctorul, iubitorul de carte și lectură, omul de aleasă cultură – Octavian Apahideanu.

Medic primar obstetrică-ginecologie, doctor în medicină, Octavian Apahideanu  s-a născut în 15 mai 1939 la Bocşa, Caraş-Severin, și s-a stins în 4 septembrie 2015 în orașul natal.

Este semnatarul a numeroase referate ştiinţifice: 49 comunicări în cadrul diverselor manifestări ştiinţifice şi în reviste de specialitate; membru al Societăţii Române de Obstetrică şi Ginecologie; membru al Societăţii de Ginecologie Endocrinologică; membru al Societăţii de Educaţie Sexuală şi Contraceptivă; membru în colectivul de conducere al Societăţii de Obstetrică-Ginecologie din cadrul Asociaţiei Ştiinţifice „Timişoara medicală”; membru activ al Academiei de Ştiinţe din New York; competenţe în ecografia ginecologică şi obstetricală; doctorat în ştiinţe medicale; cuprins în cartea personalităţilor mondiale pe anul 2001 Who’s Who in the World, 18^th Ed.

Câteva volume semnate şi publicate: Asistenţa socială a persoanelor de vârsta a treia (prelegeri universitare). Reşiţa: Eftimie Murgu, 2001; Contribuţii la încadrarea diagnostic a primelor contracţii uterine dureroase survenite în sarcina la termen. Reşiţa, Signum, 2001; Planificarea familială (curs universitar). Signum, 2001; Psihosexologie. Timişoara, Marineasa, 2002; Cancerul endometrial. Coautor. Timişoara, Marineasa, 2003; Predicţia şi diagnosticul distociei cervical funcţionale. Coautor. Timişoara. Eurostampa, 2001; Tratamentul distociei cervical funcţionale: sinteză a literaturii şi contribuţii personale. Timişoara: Marineasa, 2001.

Referințe despre Octavian Apahideanu: Crişciu, Titus. O viaţă, o profesie. Convorbiri cu doctorul Octavian Apahideanu./ Titus Crişciu.- Reşiţa: Modus P.H., 2000; Crişciu, Titus. Valori, opinii şi credinţe. Convorbiri cu doctorul Octavian Apahideanu./ Titus Crişciu.- Reşiţa, 2000; Identitate şi destin cultural I: interviuri în Banatul Montan/ Titus Crişciu. Oraviţa. 2008; Biblioteca, între datorie și pasiune. 60 de ani de lectură și bibliotecă publică la Bocșa/ Gabriela Șerban. Reșița: TIM, 2013 (Bocșa – istorie și cultură; 30); Cărăşeni de neuitat XIX. / Petru Ciurea şi Constantin Falcă.Timişoara: Eurostampa, 2013; Exegi monumentum/ Titus Crișciu.- Cluj Napoca: Ecou Transilvan, 2013; Însemnări din camera de gardă/ Iosif Badescu.-Timișoara: ArTPress, 2018.

Este dificil să faci referire la medicul dr. Octavian Apahideanu și să eviți hiperbolele. Publicistul reșițean Titus Crișciu, cel care a realizat două cărți rezultate din convorbirile sale cu doctorul Apahideanu,  preciza: „interlocutorul meu este posesorul unui fond redutabil de opinii și idei, are sedimentate categoriile de bază, admite să le prezinte și să le pună în cauză la rigoare și are darul exprimării exacte. Am găsit la el o lume alcătuită din gânduri și idei proprii, grefate pe o bogată informație culturală și o la fel de bogată experiență a relațiilor interpersonale aducătoare de viu și real.” (Valori, opinii și credințe. Reșița, 2009). 

Medicul dr. Octavian Apahideanu era unul dintre fidelii cititori ai volumelor lui Adrian Georgescu, un „scriitor creștin ortodox” după cum îl numea,  și adesea îl însoţea în turul de promovare al cărţilor în Banat. Din păcate, s-a și stins în 4 septembrie 2015 la Bocşa în plin tur de promovare al volumului „Monahul lăuntric” de Adrian Georgescu, carte pentru prezentarea căreia Octavian Apahideanu s-a pregătit serios, recenzia acesteia fiind publicată și în revista „Bocșa culturală” anul XVI, nr. 4 (91)/ 2015.

Iubitor de carte și cultură, dr. Tavi Apahideanu a fost unul dintre colaboratorii importanți ai Bibliotecii Publice „Tata Oancea”, iar fondul special de documente este înnobilat de volumele cu autograf și dedicație dăruite de dr. Apahideanu.

În anul 2009, când a împlinit vârsta de 70 de ani, Biblioteca Orășenească „Tata Oancea”, cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local Bocșa, a organizat un eveniment festiv sărbătorind pe unul dintre cei mai apreciați bocșeni. A fost singurul moment dedicat lui Octavian Apahideanu la el acasă, la Bocșa.

Cu siguranță, cea mai frumoasă și importantă întâmplare a fost cea a acceptării doctorului Octavian Apahideanu de a se alătura bibliotecii bocșene, anual, în organizarea turului de promovare a cărților scriitorului bucureștean Adrian Georgescu. Cu generozitatea-i caracteristică, se transforma într-o gazdă excelentă pentru scriitorul invitat și, timp de o săptămână, colinda, alături de organizatori, întreg Banatul, locurile în care se desfășurau prezentările de cărți și autor. Era iscusit la vorbă, era o prezență deosebit de plăcută și un fin observator al detaliilor. Era un om deosebit, ales.

„-Cum ai vrea să te desparți de viață?

• Lucid: Ich sterbe! Punct.
• Și oamenii de tine?
• Ascultând Requiemul lui Mozart.”

Dumnezeu să-l odihnească!…

Duminică, 16 mai 2021

Lidia Laskaridou, profesoară, Salonic / Grecia
Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
Dragii mei,
Vă mulțumesc pentru invitația de a scrie câteva rânduri despre Reșița, fiind și eu pui al iubitului oraș. Idei mărețe, pline de laude și regrete mi se suprapuneau în minte zile la rând. Când ești pus în fața hârtiei albe, amintirile se îmbulzesc și sentimentele vor să prindă formă, să se audă.
Sunt Lidia Laskaridou-Vaczulik, fiică a celui care pentru mulți a fost „Don Profesor Vaczulik”. Am plecat în Grecia, de pe plaiurile unde frumos cânta cinteza acum… 40 de ani. O viață de om. Temelia acestei vieți o simt trainică, bine călită de flacăra reșițenilor și predată ca o ștafetă, din generație în generație.
Cu uimire și bucurie descopăr că îmi amintesc numele educatoarei Dalacu, a învățătorului Negru, și a dirigintelui Roșca de la Școala Generală Nr. 3. Liceul 2 mi-a deschis o fereastră largă spre ceea ce urma să studiez. Mulțumiri d-lui Cojan. Și a urmat Facultatea de Filologie Timișoara, unde pregătirea a fost, așa credeam eu, pentru elevii din România. Spre marea mea bucurie, am pregătit elevi greci pentru facultățile din România, oameni de afaceri, predând la institute particulare. Verile, „peisajul” și „scena” se schimbă total. Colaborând cu diverse firme de turism, am avut ocazia să fac cunoscută frumusețea Greciei, turiștilor români. Eu eram însetată să aflu vești din țară și ei doreau să afle și rețeta de tzatziki și musaka.
Plecând din Reșița, din țară, am luat cu mine tot ce am putut lua – puterea sufletească, minunatele excursii unde dealurile răsunau de râsete și yolariti, imagini dragi de la „Pătruiacob” (mai târziu am înțeles că, de fapt, era numele lui Petru Iacob), unde mirosul de cafea și ciocolată se îmbina cu cel de parizer. Ah, Culturalul, și Casa de cultură! Corurile „Miorița”, Corul Mare… Și Casa de Cultură! Reșițenii lucrau din greu și erau însetați de cultură, teatrele erau pline, bilete găseai cu greu la spectacolele oferite în Reșița de Opera și Filarmonica din Timișoara. Aceștia erau reșițenii, știau să-și întrețină flacăra sufletului aprinsă, să o transmită. Si, acum, privind înapoi, constat cu câtă înțelepciune, însuflețire și îndemânare au știut reșițenii să își trăiască viața. Cu mare bucurie am aflat ca Dl Primar va pune în funcție restaurarea Casei de Cultură. Sunt sigură că va urma și Magazinul Universal, punct arhitectural de referință.
Credeți-mă, e adevărat. Doar văzând, „afară”, cum trăiesc oamenii am înțeles cu admirație ce înseamnă reșițean. Reșițenii au născut și întreținut „Flacăra Reșița”. Oare a rămas vreo scânteie?!
Îmi amintesc o poveste a cărui sens, permiteți-mi, dragi reșițeni, să vi-l amintesc. Este povestea bătrânului ce avea trei feciori, povestea cu mănunchiul de nuiele. Cu cât suntem mai uniți într-un scop cu atât mai puternici și creativi suntem.
Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?
Îmi amintesc o poveste a cărui sens, permiteți-mi, dragi reșițeni, să vi-l amintesc. Este povestea bătrânului ce avea trei feciori, povestea cu mănunchiul de nuiele. Cu cât suntem mai uniți într-un scop cu atât mai puternici și creativi suntem.
Viitorul este al tinerilor, reșițeni sau reșițeni „pe vine”, ei vor duce flacăra mai departe spre o nouă Reșiță, cu alți indicatori dar aceeași temelie.
La Mulți Ani, Reșița!

Bianka Maria Blaj, muziciană, Cluj-Napoca
Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
Pentru mine, Reșița simbolizează liniște. Reprezintă sentimentul plăcut de a te afla împrejmuit de familie, de prieteni și de persoanele dragi. Reșița mi-a cultivat prețuirea pentru muzică și pentru cultură, prin profesorii săi, a căror dedicare depășește pragul unei simple meserii, și ajunge la statul de vocație. De aceea asociez amintirile frumoase din Reșița cu Liceul de Arte „Sabin Păuța”, și cu dascălii minunați întâlniți acolo. Lor le mulțumesc în mod deosebit pentru sensibilitatea lor și felul în care au știut să modeleze tinerele caractere ce le-au pășit pragul clasei.
Am fost norocoasă să cresc în mediul în care am crescut, să am parte de locurile și peisajele minunate bănățene și de oamenii din Reșița, care m-au format, deoarece oriunde m-a purtat viața mai departe, m-am putut gândi mereu cu mândrie și nostalgie în egală măsură, acasă, la Reșița.
Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?
Reșițenilor le transmit să își privească orașul cu bunătate și cu mintea deschisă. Să prețuiască frumosul și să lupte pentru a construi în fiecare zi un oraș mai plin de viață și mai demn de oamenii deosebiți ce trăiesc în el.
Reșițeni, la mulți ani!

Liceul Tehnologic Agricol „Alexandru Borza” Geoagiu - ne spunea prof. drd. Octav Mihai CISMAȘIU (foto), în calitatea sa de director - este singurul cu acest profil din județul Hunedoara. De la înființarea sa în anul 1891 și până astăzi, această instituție de prestigiu nu și-a schimbat domeniul de activitate sau profilul. În ultimii ani, mai precis din anul 2020, liceul nostru este susținut financiar și de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Prin implementarea măsurilor cuprinse în contractele de finanțare, MADR vizează dezvoltarea învățământului liceal agricol românesc, având ca scop realizarea obiectivului de întinerire și profesionalizare a forței de muncă din agricultură. Beneficiind de o bază materială generoasă, o fermă didactică, dar și parcuri dendrologice, liceul nostru oferă cele mai bune condiții pentru formarea specialiștilor de mâine. Și dacă vorbim de baza materială, școala noastră se poate mândri cu o seră semi îngropată și încălzită de cuptoare pe lemne, în care se produc răsaduri de cea mai bună calitate, din semințe certificate, fără tratamente chimice. Acestea sunt semănate în tăvițe alveolare utilizând substrat de calitate ceea ce garantează o bună dezvoltare a sistemului radicular, o bună prindere și o dezvoltare armonioasă a plantei. Răsadurile sunt apoi „călite” pentru a reduce la minim stresul cauzat de plantarea în loc definitiv. În cadrul fermei didactice, elevii noștri, de la specializările veterinar și zootehnie, au ocazia de a valorifica în practică, cunoștințele teoretice pe diferite specii și rase de animale. Dintre acestea putem aminti cele 10 vaci, poneiul, 82 ovine, două familii de păuni, 25 de capete suine, dintre care 2 rasa Mangalița, 35 de găini, 4 bibilici, 15 iepuri, 5 rațe, 4 curcani. În viitor, ne propunem dezvoltarea fermei didactice prin achiziționarea unor bovine din rasa Angus. Alimentația acestora se realizează exclusiv cu furaje naturale, pe care școala noastră le produce din culturile mari, de porumb, păioase, lucernă, cartofi etc. Din baza materială a școlii noastre mai fac parte două plantații de lavandă și trandafiri de dulceață, întinse pe o suprafață de aproximativ 1 hectar. Din lavandă se produce sirop, iar din trandafiri, sirop și dulceață, care sunt mai apoi valorificate sub brand-ul școlii. De asemenea, ne mândrim cu o livadă de 1154 de meri, care a fost înființată în cadrul unui proiect al Inspectoratului Școlar Hunedoara și APIA numit „Un suflet de copil, un pom”, proiect în care au fost implicate peste 16 școli din județ. Tot în cadrul unității noastre avem o mini companie elev, numită EcoMed, care are ca obiect de activitate cultivarea și comercializarea lavandei și a mentei, exclusiv de către elevi. În cadrul acestei companii puteți găsi varietăți de mentă, precum mentă chocolate, mentă orange, mentă lemon, mentă olandeză, dar și varza Khale. Ne dorim foarte mult, prin toate aceste activități să dezvoltăm spiritul antreprenorial în rândul elevilor și să închidem cercul de la producție până la vânzare. De menționat este faptul că, din toate aceste activități încercăm să îmbunătățim baza materială a școlii. Ca o confirmare a acestui lucru stă ultima achiziție a liceului, un tractor de ultimă generație, care, sperăm noi, va sta la baza redeschiderii școlii de conducere a tractorului. Este un proiect ambițios la care lucrăm de ceva vreme și pe care ni-l dorim să fie implementat cât mai repede. Și dacă tot vorbim de proiecte îndrăznețe, avem în plan achiziționarea unei linii tehnologice pentru producerea sucurilor naturale. Datorită diversității de fructe și legume produse de noi, ne dorim să venim în întâmpinarea pieței cu o gamă diversificată de sucuri naturale, după rețeta unor nutriționiști veritabili. Toate aceste produse vor fi cu eticheta BIO și vor îmbina tradiția cu trendurile pieței de astăzi. Dacă perioada pandemiei ne-a învățat ceva, atunci ne-a învățat faptul că deschiderea noastră, trebuie să fie către digitalizare. Prin această digitalizare este imperios necesar să ne ducem elevii către un viitor, care cu siguranță le aparține. Ne dorim să învețe despre drone, ne dorim să învețe despre protejarea pădurilor cu ajutorul tehnologiei și mai presus de asta să fie capabili să poată lua cele mai bune decizii, într-un mediu bine informat și documentat. Dorința noastră este de a ne menține planeta în viață și să practicăm o agricultură sustenabilă și minim invazivă asupra mediului. Pentru a ne atinge acest deziderat, cadrele didactice de specialitate lucrează la dezvoltarea unor cursuri și materiale destinate elevilor. Cu ajutorul acestora, suntem convinși ca vom reuși să devenim „o școală verde”. Faptul că unitatea noastră de învățământ este după stațiunea Geoagiu-Băi, cea de-a doua cea mai importantă carte de vizită a orașului Geoagiu, nu ne dorim altceva decât să venim în sprijinul comunității și să realizăm un învățământ agricol de calitate, care să ducă tradiția mai departe și a pune acest brand pe harta națională și de ce nu, internațională a învățământului agricol.

Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR

• 

• 

• 

Sâmbătă, 15 mai 2021

Doru Gropșian, inginer, înotător, Landshut / Germania
Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
Reșița, meine Liebe…
M-am trezit cu tine, grăbit, prematur, la șapte luni, cu o mamă curajoasă, lăsându-mă în mâna ta și a maternității. Am crescut repede și cu spor. Eram doar un produs al socialismului.
Ai fost grădinița mea, unde, la serbare, am fost cosmonaut, ai fost școala primară și liceul unde am învățat, prietenia, prima dragoste, dansul în discoteci pe ritm de Deep Purple, Abba și Demis Roussos. Ai fost prima țigară și primul pahar de bitter la Nera. Ai fost școala cu profesori buni sau mai puțin, care m-au creat pe mine, cel cu bune și rele, cu muzica în suflet și cu amintiri ce nu sunt de vânzare. Ele sunt EU. Am învățat să înot în bazinele tale, să câștig și să pierd, să lăcrimez când se cânta Imnul țării. Eram fericit.
Reșița? Ai fost cei mai frumoși ani. Tinerețea. Cu ajutorul tău rămân tot tânăr.
Ai fost universul meu, cu bucurii și necazuri, neajunsuri și realizări, cu dealuri și peșteri, cu baraj, vara și munte, iarna. Ai fost locul de unde plecam și unde-mi doream să mă întorc.
Ești pământul care a îngropat iubirea, familia mea, la care vin să pun flori și să le cer iertare.
Dragă Reșița, ai fost și ai rămas balsamul ființei mele, cu miros de primăvară, de tei și liliac înflorit, amestecat cu fum de furnal și miros de Bârzava. Mirosul tău îmi stă încă în nări. Mă însoțește.
Ești. Înseamnă că sunt.
PS. În dimineața zilei de 27 septembrie 1989, am închis, pentru ultima oară, ușa de la apartament.
Am lăsat cheile și iubita noastră fetiță de doi ani, mamei mele și împreună cu soția și doi buni prieteni, am trecut granița româno-ungară, pornind într-un alt capitol. Cel de după vârsta de 31 de ani.
Capitolul german.
E bine.
Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?
Da, voi închina un gând Reșiței, la un sfert de mileniu. Ai fost tânără, acum 250 de ani și, paradoxal, ca o vrajă, ai devenit mai tânără, mulțumită chirurgilor esteticieni și fondurilor europene, ce ți-au dat o față nouă, ochi și o inimă ce bate sănătos. Pregătită pentru următorii 250 de ani.
La mulți ani, frumoaso, cu oamenii tăi minunați. Vii și morți.

Andrei Colța, inginer IT, antreprenor, Timișoara
Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
Reșița pentru mine înseamnă copilăria și adolescența, însemnă oameni dragi, locul de care mă leagă multe amintiri, orașul în care mă voi întoarce de fiecare dată cu plăcere.
Clasele primare și gimnaziale le-am parcurs la Școala Generală Nr. 6 din Lunca Pomostului, aproape de casă, locul unde am legat multe prietenii, acolo unde timpul petrecut cu prietenii era de fiecare dată prea scurt. Educația școlară de excepție primită în cadrul Liceului de Matematică – Fizică, actualul Colegiu Național „Traian Lalescu”, a contribuit decisiv la ascensiunea mea pe plan profesional.
Am practicat înotul de performanță sub îndrumarea antrenorilor emeriți Ioan Schuster și Mircea Hohoiu; această perioadă a contribuit decisiv la completarea mea, dezvoltând perseverența și dorința de autodepășire.
După 25 de ani, Reșița rămâne orașul meu de suflet.
Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?
În an jubiliar, le transmit reșițenilor gândurile mele bune, energie și prosperitate. Reșiței îi doresc să finalizeze toate proiectele în curs de derulare pentru a exploata cel mai mare potențial pe care îl are: turismul.

În prima parte a lunii mai – după cum ne-a relatat Sorin Gabriel ISTRATE (foto), Șef Birou Combatere muncă nedeclarată din cadrul Inspectoratulului Teritorial de Muncă Hunedoara – s-au efectuat 64 de acţiuni de control: 51 au fost în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi 13 în domeniul relaţiilor de muncă.
Au fost sancţionate patru societăţi comerciale (trei pentru încălcarea legislaţiei securităţii şi sănătăţii în muncă şi una pentru nerespectarea codului muncii şi legislaţiei incidente).
Toate sancţiunile aplicate au fost avertismente, urmarea gradului mic de pericol social.
Inspectorii de muncă au desfăşurat acţiuni specifice de control, iar din totalul acţiunilor realizate, un număr de 32 au vizat şi respectarea măsurilor dispuse pentru limitarea răspândirii Covid.
Aceste controale s-au făcut în urma acţiunilor comune la nivelul judeţului cu alte instituţii (ISU Hunedoara, IJJ Hunedoara, DSP Hunedoara, CJPC Hunedoara, CSVSA Hunedoara).
Printre neconformităţile depistate frecvent în domeniul relaţiilor de muncă enumerăm:

• netransmiterea datelor din contractele de muncă, în termenele legale prin intermediul aplicaţiei ReviSal;
• nerespectarea de către angajator a prevederilor art. 119 din Legea 53/2003 republicată, cu modificările și completările ulterioare privind obligația angajatorului de a ţine la locul de muncă evidenţa orelor de muncă prestate zilnic de fiecare salariat, cu evidenţierea orei de începere şi a celei de sfârşit al programului de lucru şi de a supune controlului inspectorilor de muncă această evidenţă, ori de câte ori se solicită acest lucru;
• nerespectarea de către angajator a prevederilor art. 164 alin.(1) din Legea 53/2003 republicată, cu modificările și completările ulterioare privind obligația angajatorului de a garanta în plată un salariu cel puțin egal cu salariul minim brut pe țară stabilit prin H.G.;
• nerespectarea de către conducătorul unităţii, reprezentantul legal al acestuia, angajaţi, prepuşi sau alte persoane aflate în locaţiile supuse controlului a prevederilor art 23, al.1, lit.b din Legea nr.108/1999(R), în sensul că nu au fost îndeplinite în totalitate măsurile dispuse în verificările anterioare.

Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR

Zilele trecute și-a făcut apariția în Reșița echipa de filmare a unei emisiuni culinare cunoscute, difuzate pe un canal de televiziune cu acoperire națională.  Misterul a fost dezlegat de cea care are rolul cheie în stafful emisiunii, Claudia-Romana Rista sau Fata care gătește cu flori, originară din Arad dar stabilită de mulți ani în București. Așa că știe mersul lucrurilor din vestul țării, din zonele cu minorități etnice unde găsești delicii culinare fel de fel și buni povestitori într-ale bucătăriei.

„Am dat startul unui nou sezon al emisiunii „Alege Rețeta Națională”, care va fi difuzat în vara aceasta în prime-time la Prima Tv. După cum vedeți mașina drumurilor românești (Dacia tradițională) e din nou în acțiune, pentru a descoperi rețete vechi și autentice care încă se mai păstrează din generație în generație. Eu sunt pe drumurile patriei de aproape două luni. După un casting special, am ales deja echipele care vor concura pentru Rețeta Națională în primul turneu de filmare. Am găsit, dar nu contenesc său mai caut zestre culinară, oameni faini și mândri care încă mai păstrează tradițiile și au ceva veritabil de transmis generațiilor. Suntem nerăbdători să vi-i aducem în casele voastre și să vă purtăm prin România, de-a lungul și de-a latul prin locuri cunoscute, dar și prin colțuri de țară care încă ascund comori. Eu am ajuns să le descopăr prin peregrinările mele și sunt entuziasmată că a venit timpul să vi le divulg în acest sezon 2 al emisiunii „Alege Rețeta Națională”, emisiune din care am fost parte încă de la începuturi, de la debutul pandemiei”.

Echipa de filmare a emisiunii a ajuns și în mijlocul unei minorități naționale așezate în apropiere de Reșița, descrisă astfel „pașii m-au purtat primăvara aceasta în locuri mai puțin umblate de turiștii din România și în care odată ajuns te intrebi dacă nu cumva tabloul e din altă țară. Așa sunt cele șapte sate croate de la poalele Semenicului în care am ajuns în mai puțin de jumătate de oră, pe drumul de coastă al Raliului Banatului Montan. Aici am intâlnit și am stat la masă și la povești cu localnicii. Carașovenii, croații din Banatul de munte sunt una dintre cele mai inedite grupuri etnice din România, o entitate slavă de cult romano-catolic. Capitala croaților din România este la Carașova, care pe timpuri, înainte de Lugoj și când Reșita era doar un sat, a fost reședință de județ. Inscripțiile sunt bilingve, se vorbește în dialect croat, limba croată veche de acum 300-400 de ani. Portul popular este unic, iar sălașele sau  adăposturile de animale specifice cu gospodăria de vară se întind pe colinele din drumurile șerpuite care leagă satele, asfaltate de zici că ai ieșit din nou din țară. Ce rețete inedite am cules, ce povești locale și oameni faini și calmi am cunoscut, veți vedea in sezonul 2 de la „Alege Rețeta Națională”, din vara aceasta pe Prima Tv.”, spune Claudia Romana Rista

                  

Când nu este prinsă cu organizarea pentru filmarea emisiunilor de televiziune, „Fata care gătește cu flori”, călătorește prin toată țara dar și în vecinătăți și recuperează rețete uitate fiindcă ea crede cu tărie că „trebuie să ne preocupe cultura bucatelor pe care le punem pe masă sau care ni se servesc. Să știm de unde provin și care este povestea lor”.

Numele care i-a devenit brand, l-a primit în urma unei emisiuni Tv unde a gătit în direct utilizând flori comestibile iar o telespectatoare a sunat și a întrebat cine este „Fata care gătește cu flori”? Acela, spune Claudia Romana Rista, a fost începutul unei provocări, o invitație la pionierat, bazat pe instinct și pasiune, un mod de a vedea florile din viața noastră și de a înflori pe zi ce trece. Crede că a fost mereu cu un pas înaintea tendințelor.

„Eu provin dintr-o familie cu rădăcini ungurești nemțești șvăbești, rădăcini slave. La noi se sărbătorea de două ori Crăciunul, de două ori Anul nou. De mic copil am fost privilegiată să avem tot felul de bucate tradiționale pe masă și o masă să fie așa, împărătească, cu 12 feluri de mâncare, cum se mai poartă și acum în unele comunități, și poate că ăsta a fost un lucru care ulterior cu anii și dezrădăcinându-mă un pic, plecând din zona natală, mi-a lipsit. Urmând apoi Facultatea de Jurnalistică la Timișoara, apoi luând calea multinaționalelor, a fost o perioadă în care, să spuneam, nu am mai regăsit gustul de acasă. Așa m-am trezit într-o dimineață mergând în timpul pauzei de masă la piață, eram cu coșul în mână și atunci cred că s-a produs un declic, ok, -încotro o luăm-? Începuseră să apară raioanele arabești în lanțurile de magazine, începuse să  ia amploare restaurantele chinezești, găseai peste tot numai pizzerii, și atunci bucătăria românească care avea atât de multe de spus era undeva lăsată în derizoriu. Ca popor, noi am îmbrățișat întotdeauna tendințele culinare din alte țări, iar în asta se regăsește de fapt bogăția pe care o avem în bucătăria tradițională în acest moment, pentru că România este un mix de bucate, de culturi care, fie ne-au cotropit, fie au stat aici mai multe sute de ani și ne-au îmbogățit. Ăsta e un lucru pe care vreau să-l transmit, că există bucătăria românească, există o identitate culturală culinară românească.”

        

In urmă cu ceva timp, Claudia Romana Rista, a adus la lumină primele două ediții ale volumului „Zestre culinară”, distribuit prin rețeaua de magazine Profi, care a ajuns și peste hotare, în numeroase comunități românești, autoarea primind felicitări din SUA, Elveția, Irlanda, de la Bruxelles, din Caraibe. Sigur că povestea „Zestre culinara”, reflectă o călătorie interesantă prin tradițiile mai puțin cunoscute ale țării iar zestrea astfel descoperită este o poveste de bucătării regionale și etnice cu numeroase feluri de mancare neștiute dar care merită povestite. Pentru că cine știa de supa de cloape din Curtici, de lângă Arad, o supă de legume cu paste din pătură de aluat, modelate sub formă de pălărie și umplute cu brânză frecată cu mărar, sau de supa armenească de hurut (aganciabur) care se prepară în localitatea Sic de lângă Gherla?  O supă de oase de vită cu legume, cu un fel de tortellini umpluți cu carne de vită foarte iute și dreasă cu  condimentul special făcut din laptele lăsat la alterat cu verdețuri, fiert după șase săptămâni până la consistența unei paste și apoi uscat. Apoi cine s-ar fi gândit că delicatesa locală în Tomnatic sunt țâmpii de broască, adică puii de baltă facuți pane? Sau că tot acolo se prepară calete, forma arhaică a sărățelelor de azi?

Și în călătoriile sale de anul acesta, Claudia Romana Rista își propune ca un adevărat căutător de comori să noteze cât mai multe povești culinare din locurile unde va ajunge. Cei care sunt interesați o pot urmări pe Instagram la #fatacaregatestecuflori.

De asemenea, face un apel către cei care dețin zestre culinară, să îi scrie, iar dacă aveți recomandări de locuri, oameni, rețete și povești, pe unde să mai mearga, ce așteaptă să fie descoperit în zona voastră, ce rețete si oameni autentici cunoașteți, dați-i imediat de veste! O gasiți pe Facebook/ Fata care gătește cu flori!

Joi, 13 mai 2021

Ion Știubea, jurnalist, Ierusalim / Israel

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

Nu încape îndoială că Reșița își datorează existența și faima temeiurilor ei industriale, decise în urmă cu două secole și jumătate de Curtea imperială de la Viena. N-am meditat însă niciodată cu suficientă atenție la detaliile acestui fapt, poate și deoarece în perioada în care eram elev la Liceul industrial din oraș (1969 – 1974), mare parte din industria Reșiței, cea grea cu precădere, se afla deja în afara standardelor internaționale, iar pe seama ei circulau tot felul de glume nu tocmai măgulitoare. Nu-i mai puțin adevărat că nici nu mă vedeam conducându-mi mai departe pașii spre o profesiune tehnică, așa încât nu impresionanta tradiție industrială a orașului mă fascina cu adevărat, ci frumusețea cadrului natural în care el se dăinuia, dealurile lui neasemuite, pe care hălăduiam verile, lacurile dimprejur, tot ceea ce-l putea înscrie într-o eternitate necondiționată, pe care nu-mi rămânea decât s-o explorez toată viața.

Era, desigur, o percepție naivă, a copilăriei, dar ea m-a urmărit stăruitor chiar și atunci când aveam alte repere de apreciere, pentru că se confunda cu prospețimea neștearsă a căutărilor mele preadolescentine, a ceea ce avea să se constituie încet, dar temeinic, într-o mitologie personală a orașului. Reșița nu reprezenta pentru mine covârșitoarea dominanță a platformei ei industriale, chiar dacă tatăl meu lucra la Combinatul Siderurgic, iar funicularul, devenit emblema orașului, își împlânta adânc stâlpii de susținere în pântecul dealului, pe care-l priveam zilnic de la fereastra apartamentului nostru. Reșița era pentru mine un spațiu miraculos, binecuvântat de zei, în care se petreceau ritualuri mult mai însemnate decât planurile cincinale sau rapoartele anuale ale producției industriale. Era un adevărat spirit protector, un genius loci, unicul loc în care puteam trăi și descoperi esența vieții.

De aceea, poate, plecarea mea din oraș, mai întâi la București, la facultate, apoi în Israel, cu familia, s-a însoțit de senzația unei răni deschise, de nevindecat, pe care eram condamnat s-o port cu mine pretutindeni și neîntrerupt. Împrejurarea că în vâltoarea pe care am deschis-o neștiutor, ca pe o cutie a Pandorei, am reușit, totuși, să restabilesc o legătură, fie și numai pe calea undelor, ca reporter Kol Israel, cu țara mea și, implicit, cu orașul meu, a fost, desigur, benefică și binecuvântată, dar n-a diminuat decât întrucâtva greutatea crucii pe care o simțeam apăsându-mi umerii. Am simțit, cred, mai bine durerea și nostalgia evreilor care se rugau la Zidul Plângerii, devreme ce eu însumi pășeam deja de o vreme în propria mea Valea Plângerii.

Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?

Am revenit la Reșița, în tentativa de a mă restabili definitiv, în urmă cu cinci ani. Eram înarmat cu un spirit oarecum de competiție față de sugestia conținută în cartea lui Marin Preda, „Imposibila întoarcere”, adică voiam să-mi demonstrez și să demonstrez că se poate. Dar m-am înșelat! Sau, cel puțin, parțial.

Mi-am dat seama curând, întorcându-mă după atât amar de vreme, că am pierdut, undeva pe parcurs, sentimentul eternității orașului meu, al unicității lui, pe care încercam totuși să-l redescopăr la fiecare pas. Vedeam acum o Reșiță resemnată și răvășită, în mare măsură blazată, căzută într-un istorism local și prizonieră inevitabilă a unui trecut pe care se străduia să-l idealizeze. Eram profund contrariat de faptul că nici eu nu puteam vedea mai mult decât atât, că bucuria revederii nu se producea și că duceam mai departe cu mine sentimentul unei înstrăinări devenit acum agasant. Ce se întâmpla? Cum puteam scăpa de senzația supărătoare a inadecvării și ce, de fapt, o provoca? Nu după mult timp aveam să fac o descoperire. Lipseau din tabloul întoarcerii mele, componentele esențiale ale posibilității ei: prietenii, oamenii dragi care formaseră anturajul meu în adolescență, adică cei care însoțiseră și pe care i-am însoțit în încercările mele (ale lor) de autocunoaștere și definire. Unii plecaseră aiurea, ca și mine, alții, din păcate, nu mai erau în viață. Iar aceasta era o împrejurare pe care n-o luasem deloc în calcul.

Întâlnirile cu vechii colegi de liceu, cei care rămăseseră în oraș și de care eram legat sentimental, aveau, desigur, frumusețea și nostalgia lor, dar ardeau și se stingeau rapid, lăsând o prea vizibilă cenușă în urma lor. Am încercat apoi la Cenaclul „Semenicul”, al cărui membru fusesem în adolescență și de care nu m-am simțit separat în nicio clipă a vieții. Spre bucuria mea l-am regăsit în același loc, la Casa de Cultură a Sindicatelor, deși mult redus și marcat și el de noile timpuri, dar cu o zestre sigură de scriitori talentați, cu valoare națională certă. Am întrezărit aici o speranță firavă, accentuată apoi de constatarea că scriitori de talent se găseau nu doar la cenaclu, ci și în rândul ziariștilor și că viața culturală a orașului continua, cu un fel de frumoasă îndărătnicie, în diverse forme, unele nebănuite de mine până atunci, cum ar fi activitatea Forumului German sau a Librăriei „Semn de Carte”, a Bibliotecii Județene și a Editurii Tim, publicarea și lansările de cărți, expozițiile de pictură, reprezentațiile teatrului local etc.

Ce bine! Norii parcă se răreau în jurul frunții mele și mă simțeam mai întremat. Am înțeles, astfel, că Reșița putea renaște nu prin ceva recent inventat, deși există și semne ale unei astfel de reinventări, ci printr-una din dimensiunile ei dintotdeauna, adică prin cultură. Pentru aceasta nu e nevoie de readucerea unor reșițeni de pe alte meleaguri, ci de menținerea și stimularea celor deja existenți, aici și acum. Un oraș, un loc, oricare ar fi el, are nevoie nu doar de prezent, ci și de viitor, nu doar de istorie, ci și de înscrierea lui în eternitate. Iar aceasta este opera scriitorilor și artiștilor cu care a fost dăruit. Am înțeles, de asemenea, că dacă ar fi să urez ceva consistent Reșiței și locuitorilor ei (inclusiv mie, în ipostaza de acum), aceasta ar fi să creadă în propria forță de schimbare și în luciditate, adică să renască în convingerea că orașul îi merită tot la fel cum ei își merită orașul, să se dăruiască reciproc și să privească cu încredere spre viitor, convinși că acesta va exista în măsura în care va fi dorit cu ardoare.

Veronica Todor, jurnalistă, Atena / Grecia

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

Reșița este orașul unde m-am născut, am mers la școală, am terminat o facultate și am petrecut cei mai frumoși ani din adolescență, până la vârsta de 21 de ani.

Mă gândesc cu nostalgie la orașul meu natal, îmi lipsesc foarte mult: gelateria din centrul orașului, cea cu „chelnerițele foarte amabile”, pufoșii și gustoșii langoși cu brânză de vizavi de facultate, frumosul magazin cu suveniruri tradiționale de la Casa de Cultură și multe  altele. De câte ori revin în țară parcă le caut cu privirea.

Există multe schimbări în bine, dar mai sunt multe de făcut. Cel mai mare dezastru, din punctul meu de vedere, este închiderea celui mai mare Combinat Siderurgic din țară, și anume, cel de la Reșița. Ar fi multe de spus, dar mă opresc aici, pentru că deja îmi dau lacrimile.

Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?

Dacă aș putea da timpul înapoi, având însă gândirea și experiența de acum, nu aș fi plecat niciodată din țară, mai exact din Reșița, care este un oraș mic, dar plin de viață, de care însă mă leagă multe.

Doresc tuturor reșițenilor, ca bănățeni mândri ce sunt, să nu uite niciodată că „tot Banatu-i fruncea!”, să fie demni și să facă față tuturor situațiilor cu încredere în rădăcinile lor adânci și sănătoase. Mai ales să-și țină cuvântul când spun că vor face ceva pentru acest oraș, în special politicienii.

La împlinirea a 250 de ani de industrie la Reșița aș dori, în primul rând, să sărbătorim împreună, iar reșițenilor le amintesc să nu uite niciodată cine au fost străbuni noștri și le doresc multă sănătate!

Miercuri, 12 mai 2021

Heinz Kuchar, tehnician, Karlsfeld bei München / Germania

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

Reșița industrială a însemnat pentru mine:

– uscarea rufelor în Curte după programul Furnalelor că altfel albul devenea gri;

– metri parcurși cu locomotivele noi, care ieșeau din Uzină și trebuiau încercate;

– privilegiu avut din „cauza“ „pilelor“ (unchi) avute în rândul producătorilor;

– știrile și cunoștința de locurile din lume unde funcționau turbinele din Reșița;

– sutele de kilometri de șine feroviare produse și laminate la laminorul din Reșița;

– cei 5 ani petrecuți direct la sursă, ca termotehnician la CSR (Oțelărie,  Furnale, Cocserie, Laminorul vechi și Bluming);

– minunații meseriași care au realizat lucruri pe care alții, cu mijloace mult mai moderne, nu le-au reușit (oțel pentru Elveția, turbine, locomotive).

În 3 Iulie se sărbătorește trecutul glorios al Reșiței, o etapă a acestui oraș, și acum începe o nouă etapă de dezvoltare, care are alte direcții, dar poate deveni la fel de glorioasă, prin contribuția tuturor. Suntem mândri de trecutul orașului, dar orașul trăiește încă și pentru a-l duce mai departe are nevoie de elanul tuturor, de bătrânii care cunosc trecutul, dar mai ales cei tineri care sunt viitorul și motorul dezvoltării.

Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?

După o perioadă mai lungă de hibernare, Reșița începe să se trezească și să se renască. Motorul acestei renașteri sunt „TOȚI“ (autorități, copii, tineri, bătrâni). Fiecare trebuie să prețuiască Orașul, împrejurimile sale, natura – care sunt daruri de o valoare inestimabilă. Hai să menținem, să dezvoltăm și să facem cunoscute aceste valori pe care le avem.

Noi, germanii, aveam o zicala „Reschitzara Brinzarauba san ma mia“, în românește aș  traduce așa: „Reșițeni, fiți și rămâneți Reșițeni, unici pe Lume și pe pământ”.   

Elisa Marcu, studentă Academia Națională  de Muzică  „Gheorghe Dima”, Cluj Napoca

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

Reșița pentru mine înseamnă în primul rând „FRUMOS”; înseamnă bucurie, familie, prieteni. Este locul care m-a format ca artist, unde am simțit prima emoție de pe scena Sălii „Lira”, primele aplauze. Locul în care am întâlnit profesori dedicați, implicați, cărora le mulțumesc pe această cale, pentru că Reșița este și despre oameni, despre bunătatea lor. Despre prieteniile legate în liceu, care încă durează și vor dura mult timp de acum încolo, despre învățăturile profesorilor pe care nu le voi uita niciodată. Mă mândresc de fiecare dată când sunt întrebată de câte un profesor de la Cluj despre oraș, și despre frumusețea acestuia, care este admirată la fiecare discuție. 

Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?

Reșițenilor le transmit să se bucure de orașul acesta și de tot ce oferă el. Să îl îngrijească, să se implice în tot ce înseamnă dezvoltarea acestuia. Să povestească și altora despre frumusețea orașului și mai ales despre punctele turistice care merită vizitate.

Reșițeni, RESPECTAȚI orașul în care va aflați. La mulți ani, Reșița!

Marți, 11 mai 2021

Herbert Strama, dr. med., Wellheim / Germania

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

Pentru mine, Reșița anului 2021 înseamnă nostalgia pentru un grup etnic complex născut prin contopirea mai multor culturi europene, cu un grai specific, rezultatul conviețuirii în lungul secolelor, grai ce avea scheletul limbii germane punctat cu expresii și cuvinte din limba română, maghiară, slovacă, italiană…, de asemenea, nostalgia pentru un grup social harnic, demn, corect, care a reușit să trăiască secole în concurență și colaborare cu forțele industriale ale vremii, nostalgia unui loc geografic deosebit, în care se întâlnește calcarul balcanic cu granitul carpatin și ca atare, cu o floră și faună complexă, nostalgia locului în care m-am născut, am crescut și m-am format ca om și cetățean, nostalgia trecutului pierdut, a unei Reșițe ce nu mai este.

Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?

Reșițenilor rămași le doresc puterea de a privi în trecut spre o Reșiță puternică, vie, funcțională și de a păstra, ca și mine, măcar în amintire focul nestins ce nu mai arde și energia de a se putea mobiliza pentru o Reșiță nouă, modernă și competitivă, care să ofere generațiilor viitoare ceea ce ne-a oferit acest loc nouă.

Daniel Mic, medic, membru Médecins Sans Frontières, Grenoble / Franța

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

La acest moment aniversar, prima imagine care îmi apare când mă gândesc la trecutul industrial al Reșiței este o veche fotografie, de la începutul secolului trecut, cu o vedere aeriană a furnalelor văzute dinspre Dealul Crucii, un lac de fontă incandescentă în valea „Reschitzei”, cu explicații în limbile maghiară și germană. O evocare limpede a două caracteristici reșițene: „Foc nestins la cuptoare” și multiculturalism.

Mărturisesc că, în timpul adolescenței mele din perioada comunistă, eu nefiind înclinat spre inginerie, am dat mai multă importanță dezavantajelor vieții într-un oraș industrial: poluarea importantă în vecinătatea furnalelor și viață culturală destul de frugală… Totuși, cu vârsta și experiența, am învățat să apreciez și apoi să întrețin acest „foc”, pe durata lungilor studii de medicină și apoi, în paralel, de teologie laică.

Un alt aspect al originilor mele reșițene a fost caracterul multicultural al mediului în care am copilărit și m-am dezvoltat, cu prieteni și profesori germani, maghiari, sârbi, croați și evrei, părinții mei chiar locuind între Biserica catolică și Sinagogă. Această deschidere intelectuală și acceptare naturală a aproapelui, indiferent de origine, m-a ajutat să mă integrez spontan în echipele internaționale ale Medicilor fără Frontiere, în timpul misiunilor mele în Africa, Asia și America Centrală și cu care continui să activez punctual, chiar și acum, la 22 de ani de la prima mea misiune în Sierra Leone.

Deși acum sunt concentrat pe viața de familie și pe gărzile într-un serviciu de urgențe din Alpii francezi, încep să mă gândesc la proiecte de viitor, când timpul îmi va permite mai mult, pentru a putea, într-un fel sau altul, să restitui Reșiței din fructul acestor privilegii cu care m-a dotat din copilărie.

Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?

Nu voi fi prea original, voi ura simplu o aniversare frumoasă a celor 250 de ani și aș dori să împărtășesc cu ei părerea mea optimistă despre viitorul orașului. Poate încă nu e tot timpul ușor în viața de fiecare zi, dar sunt numeroase schimbări evidente în bine, pe care le observ regulat de fiecare dată când vin acasă, iar tinerii sunt prezenți și se implică din ce în mai mult în viața orașului.

Păstrați „flacăra nestinsă”!

Luni, 10 mai 2021

Werner Stöckl, maestru emerit al sporturilor – handbal, Karlsruhe / Germania

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

Ce reprezintă Reșița pentru mine? În primul rând este locul unde m-am născut și am crescut până la 17 ani. Este orașul unde m-am format și am învățat ce este bun și ce este rău. Am avut aici o copilărie minunată într-o armonie perfectă cu copii de alte naționalități. Această viață multiculturală a Reșiței a fost ceva deosebit și frumos în acea vreme. Oameni simpli, harnici, cu dorința de a face din Reșița un oraș cu care se pot mândri.

Am învățat în doua monumente ale acestui oraș, Școala de Beton și Liceul Nr. 1, cu profesori de o înaltă calitate umană și profesională. Cultura și sportul au fost două îndeletniciri importante în viața reșițenilor și astfel am reușit să devin ceea ce am ajuns mai târziu. Am părăsit Reșița în 1969 și din 1987 trăiesc în Karlsruhe. Sunt mândru că sunt reșițean și mă întorc mereu cu multă emoție și bucurie deși nu mai este ceea ce a fost odată. Îl port cu mine oriunde sunt și el va rămâne orașul meu natal.

Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?

Ce doresc să transmit Reșiței de anul jubiliar 250? Doresc ca orașul să se regăsească din nou și să devină ceea ce a fost și a reprezentat odată. Dacă fiecare reșițean se va implica în această direcție, cred că acest oraș frumos o să renască din nou. Acceptarea că el este un oraș multicultural este foarte importantă pentru realizarea acestui obiectiv. Urez mult succes pe acest drum.

Rafael Matiaș, artist plastic, Timișoara

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

Ar fi foarte multe de povestit despre Reșița, despre istoria ei, despre începuturile industrializării și dezvoltarea ei, despre cum acestea au influențat și marcat viața locuitorilor și a societății, dar despre aceste întâmplări și despre personalitățile memorabile pe care le-a dat orașul de la poalele Semenicului, au vorbit, înaintea mea, alți distinși participanți la acest proiect lăudabil și bine-venit.

De aceea am ales să evoc câteva lucruri personale, gânduri, trăiri ce m-au legat definitiv de Reșița. Este vorba de familie, de casa părintească, de prietenii din adolescență, de locurile minunate cu care natura ne-a binecuvântat în această zonă, de începuturile experienței mele în lumea artelor și prima mea expoziție personală acum 25 de ani, la Biblioteca Franceză. Toate acestea mi-au semănat o nostalgie și un dor permanent în suflet, eu fiind plecat de ani buni la Timișoara, unde am rămas după terminarea facultății.

Printre primele mele amintiri legate de acest subiect, sunt unele destul de timpurii, din perioada grădiniței. Locuiam în partea „veche” a orașului, lumea numea zona „Fierul Vechi”, deoarece în apropiere se afla un imens depozit de materie primă pentru Combinatul Siderurgic. De acolo, plecau și veneau zilnic garnituri de vagoane cu minereu de fier, cocs, piatră, fier vechi etc. Drumul meu zilnic spre grădiniță trecea pe lângă acest loc, care era o fascinație pentru toți copiii din zonă, deoarece din acest imens „Mușuroi” se auzeau neîncetat tot felul de sunete, care mai de care mai neobișnuite. Pentru noi, copiii, sunetele, bubuiturile, vuietele și zăngăniturile scoase de utilaje și macarale erau o sursă interminabilă de povești și scenarii, asociindu-le în jocurile noastre cu o lume a animalelor și personajelor fantastice, a dinozaurilor.

Apoi, mai târziu, când am fost ceva mai mare, am înțeles ce însemna și care era treaba și cu Combinatul, din explicațiile părinților, dar mai cu seamă din vizitele pe care le-am făcut la locul lor de muncă, ei lucrând la Atelierul Decorativ din C.S.R. Acolo mergeam, aș putea spune clandestin, deoarece intram printr-o spărtură din zid, într-un loc ascuns vederii, unde mă aștepta tatăl meu.

Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?

Trecând peste partea de amintiri, dar încercând să păstrez totuși o nuanță de poveste plină de speranță față de acest subiect, eu asociez istoria celor 250 de ani de industrie reșițeană, cu povestea „Uriașului adormit”, care la un moment dat se va trezi din această vrajă aruncată asupra sa. Poate această vrajă poate fi înlăturată cu ajutorul oamenilor de cultură; se știe, educația și cultura pot salva o națiune, un popor, de ce nu ar putea salva un oraș? Doar că pentru ca acest fapt să fie posibil, mai e nevoie de câteva lucruri, din partea oamenilor, a tuturor Reșițenilor!… E nevoie de unitate, de bună-credință, de speranță, perseverență în  ceea ce vor face, recunoștință pentru ceea ce au deja, dar care trebuie ocrotit și protejat.

Aceasta este urarea mea, ceea ce le doresc reșițenilor, din tot sufletul!

Anca Fusariu, originară din comuna Topleț, județul Caraș-Severin, este născută pe 15 septembrie 1942, ea și-a început cariera în presa audiovizuală în 1971, la TVR. Este angajată în TVR în 1971, la redacția –Tineret- condusă pe atunci de Ionel Bucheru.
În primii ani ai carierei a realizat sute de reportaje și emisiuni, printre care ”Ritm, tinerețe, dans” și ”La sfârșit de săptămână”. În anii 1980 ea a fost unul dintre reporterii de succes descoperiți și pregătiți de celebrul realizator Tudor Vornicu.
A semnat împreună cu Carmen Dumitrescu și Alexandru Stark reportaje pentru emisiunile ”Fotograme din realitate”, ”Fotograme pe 16 mm”, ”Album duminical”, ”De la A la infinit”, iar mai târziu ”Reflector”, ”Studio A” și altele. A dat emisiunilor titluri care au rămas până în prezent, printre care ”Cu ochii în patru”.
A fost o femeie plină de viață, care râdea foarte mult și care nu și-a uitat niciodată locul în care a copilărit, frumosul sat Topleț.
În perioada 1994-1998 a fost în echipa care a creat Tele 7 ABC, unde a fost realizator de emisiuni și redactor-șef al postului.
Anca Fusariu a format generații de jurnaliști pentru mai multe posturi TVR, Kanal D și Antena 1. Din 1999 până în 2004 a fost producător delegat al postului TVR1, iar în ultima perioadă a fost consultant de specialitate pentru aceeași instituție.(1)
Anca Fusariu a făcut parte din comisiile care au evaluat angajații TVR,
o femeie frumoasă, directă, fermecătoare, desigur o cuceritoare în anii de glorie.
Era traducătoare, s-a prezentat de curiozitate la concursul organizat de o instituție deja în vogă.
La începutul anilor 80 este ajutată de Tudor Vornicu, de la munca de propagandă exclusivă, fiind inclusă în echipa reporterilor de la -Fotograme în realitate-, un avatar al -Transfocatorului-(magazin de reportaje) difuzat joi seara (1983- alături de Carmen Dumitrescu, Alexandru Stark, Tudor Vornicu).
A lucrat apoi la -La sfârșit de săptămână”, alături de cel care i-a fost mentor. A realizat și reportaje de propagandă, în era ”intermediară” a TVR, multe din ele în țară, în emisiuni de genul- ”Călătorie în țara mea”.
A filmat la sfârșitul anilor 1980, și reportaje omagiale, despre care a povestit amuzată – acum- că trebuiau însoțite de un comentariu preluat adesea integral din articole publicate în Scânteia. La un moment dat, cu câteva săptămâni înainte de căderea regimului, a fost chemată de ultimul director al TVR dinainte de 1989, Petre Constantin, care îi reproșează că numele Nicolae Ceaușescu nu apare citat de suficiente ori.
Ajunsă acasă, recitește textul și își dă seama că numele nu mai putea fi repetat în respectivul text fără ca frazele să își piardă complet sensul.
Mai tânără decât colegele ei de redacție, dintre cele mai cunoscute rămân: Carmen Dumitrescu și Anca Arion, dar și Rodica Rarău sau Cornelia Rădulescu. Anca Fusariu a fost o figură vitală a televiziunii, o vedetă potențială într-o vreme în care televiziunea nu mai avea voie să lanseze vedete. A rămas în instituție până la sfârșitul vieții și rămâne una dintre realizatoarele -TVR – . (2)
A fost realizator de reportaje și anchete în cadrul Redacției Emisiunilor pentru Copii și Tineret a TVR și reporter în echipa lui Tudor Vornicu, a fost unul dintre cei mai valoroși profesioniști ai postului public de televiziune.
A fost pe rând realizator, moderator și consultant de specialitate, la TVR.
În 2010 a publicat la editura Nemira cartea „Culoarea norocului” apărută în colecția Damen Tango.
”Munceam cu toții mult și munceam mult și râdeam mult. Ritmul era imprimat de Tudor Vornicu – boss-ul!”, spunea Anca Fusariu.
Contaminarea se petrecea cu iuțeala fulgerului, căci starea era comună și pentru blonda și mereu în viteză Carmen Dumitrescu și pentru mucalitul timid și neobositul Alexandru Stark, și pentru mine, intrată ultima în grupa lor. Starea era comună: starea de ”reporter” povestea Anca Fusariu în cartea ”40 de ani de televiziune!”
În perioada 1994-1998 a fost în echipa care a creat Tele 7ABC, unde a fost realizator de emisiuni și redactor-șef al postului.
Îi plăcea să participe la ”pornirea lucrurilor” și imprima tuturor un ritm inconfundabil. Reporterii formați de Anca Fusariu știau că: dacă nu m-ai prins pe mine, telespectator, cu ce îmi spui în primele minute, m-ai pierdut”.
A pregătit mai apoi generații de jurnaliști pentru mai multe posturi de televiziune -TVR-, Kanal D, Antena 1. (3)
A murit în urma unei boli cumplite, înainte de a împlini 71 de ani, rămâne o personalitate pentru comuna Topleț și nu numai, curajul și devotamentul de care a dat dovadă ne spun că Anca Fusariu a fost un exemplu pentru toți tinerii care doreau să urmeze cariera de jurnalist.

1. Sursa: Adevărul.ro – Entertainment- TV
2. In memoriam Anca Fusariu, Autor: Alexandru Matei, Sursa: http://www.observator cultural.ro
3. știri.tvr.ro

MIA MARIA ROGOBETE