Joi, 13 mai 2021
Ion Știubea, jurnalist, Ierusalim / Israel
Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
Nu încape îndoială că Reșița își datorează existența și faima temeiurilor ei industriale, decise în urmă cu două secole și jumătate de Curtea imperială de la Viena. N-am meditat însă niciodată cu suficientă atenție la detaliile acestui fapt, poate și deoarece în perioada în care eram elev la Liceul industrial din oraș (1969 – 1974), mare parte din industria Reșiței, cea grea cu precădere, se afla deja în afara standardelor internaționale, iar pe seama ei circulau tot felul de glume nu tocmai măgulitoare. Nu-i mai puțin adevărat că nici nu mă vedeam conducându-mi mai departe pașii spre o profesiune tehnică, așa încât nu impresionanta tradiție industrială a orașului mă fascina cu adevărat, ci frumusețea cadrului natural în care el se dăinuia, dealurile lui neasemuite, pe care hălăduiam verile, lacurile dimprejur, tot ceea ce-l putea înscrie într-o eternitate necondiționată, pe care nu-mi rămânea decât s-o explorez toată viața.
Era, desigur, o percepție naivă, a copilăriei, dar ea m-a urmărit stăruitor chiar și atunci când aveam alte repere de apreciere, pentru că se confunda cu prospețimea neștearsă a căutărilor mele preadolescentine, a ceea ce avea să se constituie încet, dar temeinic, într-o mitologie personală a orașului. Reșița nu reprezenta pentru mine covârșitoarea dominanță a platformei ei industriale, chiar dacă tatăl meu lucra la Combinatul Siderurgic, iar funicularul, devenit emblema orașului, își împlânta adânc stâlpii de susținere în pântecul dealului, pe care-l priveam zilnic de la fereastra apartamentului nostru. Reșița era pentru mine un spațiu miraculos, binecuvântat de zei, în care se petreceau ritualuri mult mai însemnate decât planurile cincinale sau rapoartele anuale ale producției industriale. Era un adevărat spirit protector, un genius loci, unicul loc în care puteam trăi și descoperi esența vieții.
De aceea, poate, plecarea mea din oraș, mai întâi la București, la facultate, apoi în Israel, cu familia, s-a însoțit de senzația unei răni deschise, de nevindecat, pe care eram condamnat s-o port cu mine pretutindeni și neîntrerupt. Împrejurarea că în vâltoarea pe care am deschis-o neștiutor, ca pe o cutie a Pandorei, am reușit, totuși, să restabilesc o legătură, fie și numai pe calea undelor, ca reporter Kol Israel, cu țara mea și, implicit, cu orașul meu, a fost, desigur, benefică și binecuvântată, dar n-a diminuat decât întrucâtva greutatea crucii pe care o simțeam apăsându-mi umerii. Am simțit, cred, mai bine durerea și nostalgia evreilor care se rugau la Zidul Plângerii, devreme ce eu însumi pășeam deja de o vreme în propria mea Valea Plângerii.
Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?
Am revenit la Reșița, în tentativa de a mă restabili definitiv, în urmă cu cinci ani. Eram înarmat cu un spirit oarecum de competiție față de sugestia conținută în cartea lui Marin Preda, „Imposibila întoarcere”, adică voiam să-mi demonstrez și să demonstrez că se poate. Dar m-am înșelat! Sau, cel puțin, parțial.
Mi-am dat seama curând, întorcându-mă după atât amar de vreme, că am pierdut, undeva pe parcurs, sentimentul eternității orașului meu, al unicității lui, pe care încercam totuși să-l redescopăr la fiecare pas. Vedeam acum o Reșiță resemnată și răvășită, în mare măsură blazată, căzută într-un istorism local și prizonieră inevitabilă a unui trecut pe care se străduia să-l idealizeze. Eram profund contrariat de faptul că nici eu nu puteam vedea mai mult decât atât, că bucuria revederii nu se producea și că duceam mai departe cu mine sentimentul unei înstrăinări devenit acum agasant. Ce se întâmpla? Cum puteam scăpa de senzația supărătoare a inadecvării și ce, de fapt, o provoca? Nu după mult timp aveam să fac o descoperire. Lipseau din tabloul întoarcerii mele, componentele esențiale ale posibilității ei: prietenii, oamenii dragi care formaseră anturajul meu în adolescență, adică cei care însoțiseră și pe care i-am însoțit în încercările mele (ale lor) de autocunoaștere și definire. Unii plecaseră aiurea, ca și mine, alții, din păcate, nu mai erau în viață. Iar aceasta era o împrejurare pe care n-o luasem deloc în calcul.
Întâlnirile cu vechii colegi de liceu, cei care rămăseseră în oraș și de care eram legat sentimental, aveau, desigur, frumusețea și nostalgia lor, dar ardeau și se stingeau rapid, lăsând o prea vizibilă cenușă în urma lor. Am încercat apoi la Cenaclul „Semenicul”, al cărui membru fusesem în adolescență și de care nu m-am simțit separat în nicio clipă a vieții. Spre bucuria mea l-am regăsit în același loc, la Casa de Cultură a Sindicatelor, deși mult redus și marcat și el de noile timpuri, dar cu o zestre sigură de scriitori talentați, cu valoare națională certă. Am întrezărit aici o speranță firavă, accentuată apoi de constatarea că scriitori de talent se găseau nu doar la cenaclu, ci și în rândul ziariștilor și că viața culturală a orașului continua, cu un fel de frumoasă îndărătnicie, în diverse forme, unele nebănuite de mine până atunci, cum ar fi activitatea Forumului German sau a Librăriei „Semn de Carte”, a Bibliotecii Județene și a Editurii Tim, publicarea și lansările de cărți, expozițiile de pictură, reprezentațiile teatrului local etc.
Ce bine! Norii parcă se răreau în jurul frunții mele și mă simțeam mai întremat. Am înțeles, astfel, că Reșița putea renaște nu prin ceva recent inventat, deși există și semne ale unei astfel de reinventări, ci printr-una din dimensiunile ei dintotdeauna, adică prin cultură. Pentru aceasta nu e nevoie de readucerea unor reșițeni de pe alte meleaguri, ci de menținerea și stimularea celor deja existenți, aici și acum. Un oraș, un loc, oricare ar fi el, are nevoie nu doar de prezent, ci și de viitor, nu doar de istorie, ci și de înscrierea lui în eternitate. Iar aceasta este opera scriitorilor și artiștilor cu care a fost dăruit. Am înțeles, de asemenea, că dacă ar fi să urez ceva consistent Reșiței și locuitorilor ei (inclusiv mie, în ipostaza de acum), aceasta ar fi să creadă în propria forță de schimbare și în luciditate, adică să renască în convingerea că orașul îi merită tot la fel cum ei își merită orașul, să se dăruiască reciproc și să privească cu încredere spre viitor, convinși că acesta va exista în măsura în care va fi dorit cu ardoare.
Veronica Todor, jurnalistă, Atena / Grecia
Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
Reșița este orașul unde m-am născut, am mers la școală, am terminat o facultate și am petrecut cei mai frumoși ani din adolescență, până la vârsta de 21 de ani.
Mă gândesc cu nostalgie la orașul meu natal, îmi lipsesc foarte mult: gelateria din centrul orașului, cea cu „chelnerițele foarte amabile”, pufoșii și gustoșii langoși cu brânză de vizavi de facultate, frumosul magazin cu suveniruri tradiționale de la Casa de Cultură și multe altele. De câte ori revin în țară parcă le caut cu privirea.
Există multe schimbări în bine, dar mai sunt multe de făcut. Cel mai mare dezastru, din punctul meu de vedere, este închiderea celui mai mare Combinat Siderurgic din țară, și anume, cel de la Reșița. Ar fi multe de spus, dar mă opresc aici, pentru că deja îmi dau lacrimile.
Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?
Dacă aș putea da timpul înapoi, având însă gândirea și experiența de acum, nu aș fi plecat niciodată din țară, mai exact din Reșița, care este un oraș mic, dar plin de viață, de care însă mă leagă multe.
Doresc tuturor reșițenilor, ca bănățeni mândri ce sunt, să nu uite niciodată că „tot Banatu-i fruncea!”, să fie demni și să facă față tuturor situațiilor cu încredere în rădăcinile lor adânci și sănătoase. Mai ales să-și țină cuvântul când spun că vor face ceva pentru acest oraș, în special politicienii.
La împlinirea a 250 de ani de industrie la Reșița aș dori, în primul rând, să sărbătorim împreună, iar reșițenilor le amintesc să nu uite niciodată cine au fost străbuni noștri și le doresc multă sănătate!
UZPR CARAS SEVERIN 