„Personalități ale Reșiței în an jubiliar 250”

Vineri, 7 mai 2021

Ingrid Kunz, autoare de scrieri cu amintiri din vremi trecute, Leverkusen / Germania

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

REȘIȚA, leagăn străbun cu furnale, sudoare și fum.

Fum purtat de vânt peste culmi cu șiraguri de case, cu acoperișuri parcă pudrate cu negru de fum. Vatră cu oameni cu viziuni, cu bătătorite mâini, cu dragoste de muncă și glie. Oameni cu identitate, cu izbânzi, cu succese, cu împliniri, cu vise, cu realități viu trăite. Inimi ce bat pentru afecțiune, iubire, tandrețe, pentru un cămin în care încolțește răsadul de mâine. Aceasta este fața Reșiței din totdeauna, cu capete pleșuve ce au cunoscut bucuria de izbândă și care poartă nu arareori adânc în suflet un cânt de doină, de dor, de dragoste trecută, de amor… Dar mai există și aceste frunți destinse, descleștate, ce poartă în ele crezul zilei de mâine și care fredonează perpetuu un murmur de izbândă. Vestitorii primăverii, ai unui nou început. Parcă apăruți ca din neant se aud pași ușori de horă ce pășesc pe poteca succesului într-o lume de bunăstare, de avânt, de armonie… Har al omului acestor meleaguri, om cumpătat, respectos și totodată hotărât, cu inițiativă de expansiune, ale cărui viziuni au prins de jur împrejur vizibile rădăcini de neignorat.

Ca și copil al Reșiței, chiar dacă pașii mei m-au dus până hăt departe de casă, până în depărtări sihastre, vorba de basm al lui Eminescu, pulsul vieții trăite pe malul bătrânei mele Bârzave mă va readuce mereu înapoi, în căutare de dealuri și văi, de păduri și poieni știute numai de mine, de vechi prietenii și prieteni, în căutarea miresmelor de ierburi și fân, de flori cu a lor paletă infinită de culori…. Voi purta în inimă mereu acest dor al cerului albastru cu spume de nori, aroma vremilor demult trecute.

Mă va rechema mereu o căutare de amintiri, o himeră de iluzii, nostalgia unei copilării în umbra de vremi din minte, parțial dispărute…

Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?

REŞIŢA, leagănul meu străbun. Vatra focului nestins, denumire devenită istorică, astăzi istorie trăită, de noi, cetățeni ai Reșiței, ce au cunoscut apogeul și speră într-un zbor de șoim înspre înălțimi necunoscute, nedeslușite, zbor cu sorți de izbândă, pentru a noastră cetate de foc, inedită, inegalabilă, de-a pururi vie în inimă și gând.

Istoria a arătat că locuitorii Reșiței din totdeauna sunt o specie deosebită de oameni, cu mixtura lor de naționalități conlocuitoare. Oameni cu suflete nobile, cu o inimă largă plină de compasiune, de înțelegere și bunătate, pentru vecini, prieteni, colegi, sau chiar străini, indiferent de obârșie sau culoare. Oameni mândri de ale lor rădăcini, de a lor vatră istorică milenară, de această așezare de pe malul Bârzavei.  

Sunt convinsă că viața de aci va fi și în viitor tema multor scrieri, a multor subiecte în umbra istoriei trăite, într-o gamă nelimitată de fațete…

Chiar dacă astăzi sunt departe de glia natală, știu că un cer albastru nesfârșit își desfășoară infinitatea până în cel mai ascuns ungher al planetei noastre. Deci, privind prin această prismă, un colțișor al aceluiași cer al Reșiței mele dragi ajunge permanent și până la mine, oriunde aș fi. Totodată mă bucură gândul că acest cer ce se scaldă  în oglinda bătrânei Bârzave, își întinde astăzi bolta peste atât de multe, frumoase realizări care au transformat vechea așezare într-un oraș cu un centru de invidiat. Un om nou, cu noi viziuni, pășește astăzi „per pedes” pe asfaltul stradal al Reșiței de azi, extinsă în toate direcțiile.

Sunt convinsă de faptul că omul de azi, chiar dacă pornește tiptil, cu pași șovăitori și nu arareori poartă pantofi cu număr mic, mâine va păși hotărât, cu pași de uriaș și succesele cât și viziunile sale vor fi aidoma pașilor… De aceea urez acestor mici și mari vizionari de azi, multă perseverență pentru ideea ce le arde în suflet, mult curaj și mult elan, izbânda este a lor!    

Ca încheiere urez realizări fulminante tuturor vechilor și noilor cetățeni ai bătrânei noastre Reșițe, pentru ca această REŞIŢĂ A NOASTRĂ să ne fie mereu un colț de rai, un izvor nesecat de trai în bunăstare, un cuib de armonie și esențialul: O INSULĂ DE PACE!   

Cu salutări din depărtare precum vorba vine, din suflet: MULT NOROC ŞI LA MAI MARE!

Daria Teodora Cernicica, violonistă, viitor medic, Timișoara

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

Pentru mine, Reșița înseamnă familie, prieteni, o oază de liniște, peisaje care îți taie răsuflarea, într-un cuvânt, pentru mine Reșița înseamnă acasă. Chiar dacă în prezent îmi desfășor activitatea educațională în orașul Timișoara, Reșița rămâne acel loc plin de amintiri pe care îl port în inimă, care mă așteaptă cu brațele deschise ori de câte ori vin acasă.

A crește într-un oraș precum Reșița a reprezentat un pilon important în construcția tinerei persoane care scrie aceste rânduri. Atât oamenii cu care am fost înconjurată, cu toții profesioniști, atenți, blânzi și doritori de a transmite mai departe valori morale autentice, cât și peisajele ce n-au făcut nimic altceva decât să modeleze firea artistică ce se năștea în tânărul copil reșițean, au format împreună o rampă de lansare pentru sute sau chiar mii de caractere aflate încă în proces de șlefuire și definitivare. În Reșița mi-am dezvoltat prima pasiune: muzica și am descoperit-o pe cea de-a doua: medicina, ajutată de dascăli valoroși fără de care nu aș fi fost ce sunt acum.

Mă mândresc cu Reșița oriunde merg, ori de câte ori am ocazia, atât cu peisajele din împrejurimi, unice în țara noastră, cu personalitățile care au fost modelate în acest oraș, cât și cu istoria metalului prelucrat de mâini iscusite, printre care și ale bunicului meu, care a lucrat o viață în cadrul UCMR.

Reșița rămâne pentru mine emoția primei audiții pe scena Sălii „Lira”, rămâne anii de liceu petrecuți cu a doua mea familie, rămâne mirosul îmbietor al mâncării făcute de mama, rămâne descoperirea dorinței de a-i ajuta pe cei suferinzi, rămâne locul cel mai frumos de pe pământ, rămâne ACASĂ.

Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?

Reșiței și locuitorilor ei le transmit să se implice activ în dezvoltarea acestui oraș, să creadă în potențialul lui și să se bucure din plin de frumusețile pe care ni le oferă. Le doresc să fie uniți pentru a scrie admirabil și cu demnitate istoria Reșiței, pe mai departe.

La mulți, ani oraș frumos!

AIKIDO ÎN SUFLET, AIKIDO ÎN INIMĂ

Sunt practicant de arte marțiale, de 29 de ani, profesor de Aikido-Aikikai în Lugoj, clubul WAGO-KAN, un oraș multicultural, dar și un oraș în care artele marțiale sunt la înălțime, traversăm un moment istoric, este un moment trist, în care spaima a pus stăpânire pe om, psihic și fizic,  pentru minte, suflet, trup un fel de boală. Am fost închiși în case, am mers pe stradă cu declarație pe propria răspundere, am întrerupt orice contact fizic cu practicanții de aikido, oameni maturi care și-au găsit un ideal, copii care trăiesc sănătos, în armonie și respect datorită artelor marțiale, totul a dispărut într-o clipită, nicio atingere, nicio îmbrățișare, nici măcar o mică adunare, nimic, școlile au pus lacătul pe porți, sălile de sport au fost și ele închise. O etapă a vieții noastre foarte urâtă.

Câteva cuvinte despre ce înseamnă AIKIDO.

”Aikidō (合気道?) (sau folosind un kanji vechi: 合氣道), este o artă marțială japoneză. Aikidō înseamnă textual „calea armonizării energiei,” fiind artă marțială ce face parte din categoria „internă” a stilurilor de luptă. A fost fondat de maestrul japonez Morihei Ueshiba (18831969) și se bazează pe utilizarea forței adversarului prin aplicarea de tehnici articulare și eschive realizate prin tai sabaki (pivotări în arc de cerc). În aikido se utilizează proiectări, luxări, strangulări și, în mică măsură, lovituri. Aikido își are rădăcinile în jujitsu și tehnicile de luptă cu sabia și sulița utilizate de samurai în Japonia medievală, dar multe dintre tehnicile sale sunt invenția maestrului Ueshiba. Principiile de non-rezistență, utilizarea forței adversarului cât și emblema artei sugerează legături cu alte stiluri interne, de origine chineză: TaijiquanBaguazhang și Xingyiquan.

Fiind un stil de luptă pur defensiv, Aikido nu organizează și nu participă la competiții. Există în schimb numeroase demonstrații în care măiestria este dovedită cu ajutorul unui uke (atacator).

Fundația Aikikai (財団法人合気会 Zaidan Hōjin Aikikai?) este organizația originală pentru arta marțială japoneză Aikido, oficial recunoscută de guvernul japonez în 1940. Este cunoscută și sub denumirea „Aikikai Honbu”, sau mai simplu, „Aikikai”. Ea însăși se descrie ca „organizația mamă pentru dezvoltarea și popularizarea Aikido-ului în lume”. Aikikai este organizația umbrelă pentru diferite organizații naționale sau de altă natură de Aikido. Sediu central Aikikai Hombu Dojo, este situat în TokyoJaponia.” (Wikipedia)

Noi, cei care am  practicat și practicăm astăzi artele marțiale, online în țară, trecem mult mai ușor peste acest timp aproape mort în vederea antrenamentelor, acum se simte că ceea ce am învățat zeci de ani sau chiar un an, am înțeles că putem învinge această emoție distructivă, doar gândindu-ne la tehnicile din aikido, astfel că toate acestea: închisul în case, distanțarea, purtarea măștii, lipsa de compasiune, dezinformarea, anxietatea, haosul total în întreaga lume, vor rămâne într-o bună zi ascunse într-un ungher al ființei noastre, cu siguranță nu le vom putea uita niciodată, în noi trăiesc principiile de bază ale artelor marțiale pe care le-am practicat cu toții, cu toată inima vreme de mai mulți ani, pregătirea mentală și sufletească înaintea și în timpul conflictului presupunând că fiecare conflict te poate costa viața. Nu se pierde această pregătire, suntem ființe trecătoare însă nu putem uita tot ce ne-a fost predat și ce noi am predat zeci de ani, este o artă marțială care sădește fericire în oameni. Mulți dintre practicanții de aikido sunt legați pe viață de această artă marțială, eu simt că este doar o excursie prin univers și niciodată nu ajungem la destinație, avem tot timpul ceva de învățat, Aikido  nu are competiție, poate de aceea este armonizarea între noi, o armonizare pe care o folosim peste tot, antrenamentul continuu și îndelungat redă progresiv vitalitatea corpului și are ca efect creșterea vigilenței atât de necesară în artele marțiale. Treptat, corpul capătă independență de acțiune și decizie și renunță la rolul impus de mental, dobândește creativitate și maturitate proprie. Această maturitate se traduce în aprecierea realităților exterioare printr-o înțelegere interioară care se adaugă la abordarea exterioară. Fără a se fixa asupra uneia sau alteia dintre componentele dezvoltării – fizic sau mental – calea propusă de Aikido conduce la uniunea dintre cele două componente.

Chiar dacă epidemia de coronavirus a mutat antrenamentele de arte marțiale în online, cursurile sunt făcute pe aplicația  Zoom, vă spun sincer că ne bucurăm de faptul că ne vedem, ne auzim, ne mai povestim susținându-ne moralul cu speranțe mari căci într-o bună zi vom reveni la normalitate. A venit și relaxarea restricțiilor, odată cu intrarea în starea de alertă nu a însemnat și revenirea la antrenamente pentru cei care își desfășoară pregătirea fizică în spații închise.  Astăzi, sălile de sport, cluburile de fitness, yoga sau de arte marțiale sunt încă  lovite în plin de așa zisa pandemie.  Însă toate lucrurile rele au un sfârșit, atunci când vom ieși din această distrugere fizică și sufletească cu siguranță ne vom întâlni și ne vom bucura într-o armonie perfecta, că nu-I așa, am văzut ce înseamnă bariera pusă în fața activităților noastre de zi cu zi și cât de mult ne afectează acest lucru. Până atunci ne rugăm lac Dumnezeu să fim sănătoși, acest lucru este cel mai important.

Adevăratul practicant de Aikido este cel ce atinge aceste trei componente simultan, nu doar în Dojo, ci în oricare alt moment al vieții sale, esența constă în armonizarea rezonanței corpului cu rezonanța universului. Din aceasta se naște căldura, lumina și puterea, toate părți ale unui spirit realizat deplin.

Scopul Aikido-ului nu constă numai în însușirea perfectă a tehnicilor de autoapărare, pentru că tehnicile sunt doar un mijloc și nu un scop. Mai importantă pentru elev este educarea complexă, pentru că acesta să capete o personalitate echilibrată, naturală și puternică, astfel încât la nevoie să poată rezolva eficient problemele ce-i apar în viață.

Aikido ne învață că toate realitățile fiziologice, fizice, mentale și sociale nu sunt decât fragmente ale unui ansamblu vast, ierarhizat, autonom și perfectibil, după modelul unui mare ansamblu care este universul.

„AIKI nu poate fi cunoscut

Prin vorbe scrise sau rostite

Fără a te pierde în vorbe inutile

Învață prin practică”.

O Sensei Morihei Ueshiba

DANIEL ROGOBETE 5 DAN –CLUBUL WAGO-KAN DE AIKIDO AIKIKAI LUGOJ

„Personalități ale Reșiței în an jubiliar 250”

Joi, 6 mai 2021

Josef Jung, veteran al Combinatului Siderurgic, Weingarten / Germania

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

250 de ani de industrie la Reșița înseamnă pentru mine o tradiție transmisă de-a lungul anilor de strămoșii noștri, din generație în generație, a meșteșugului industrial până în prezent. Ca o ștafetă transmisă din tată în fiu de-a lungul sutelor de ani a crescut izvorul nesecat al cadrelor de meseriași ai uzinelor Reșiței la un grad tehnic superior. Această revoluție tehnică reșițeană a fost baza industriei românești. Dacă urmărim dezvoltarea altor centre industriale care cu ajutorul  cadrelor reșițene au apărut pe harta României, ca Electroputere Craiova, Galați, „23 August” București, Călărași, Târgoviște, Câmpia Turzii și multe altele – toate au beneficiat de experiența tehnicienilor uzinelor reșițene. Mulți reșițeni care s-au stabilit în străinătate au transmis tradiția tehnică reșițeană în țările unde s-au stabilit și au ajuns cadre apreciate.

Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?

Gândurile mele pentru viitorul Reșiței se îndreaptă spre noua generație care sunt  sigur că va reuși să găsească drumul spre noua  tehnologie a digitalizării căci  acesta este viitorul. Orașului meu iubit îi doresc succes pe toată linia.

Sorin Fișteag / Soso, medic, Düsseldorf / Germania

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

Reșița este pentru mine în continuare cel mai magic loc de pe Pământ. Este orașul meu natal, de care mă leagă atât de multe amintiri, trăiri, atât de mulți oameni dragi și locuri speciale pentru mine. Simt în continuare că este un oraș ce se subestimează, cu un potențial enorm, ce încet încet își dezvoltă o încredere în sine din ce în ce mai mare. Reșița are multe calități cu care se poate făli, și sper să o facă și mai intens pe viitor. 

Anul trecut a fost primul an din viața mea în care din cauza pandemiei nu am reușit să ajung la Reșița. Simt pe zi ce trece cum mi-e din ce în ce mai dor, și sper sa pot reveni curând.

Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?

Sper ca reșițenii să realizeze cât de special este acest loc. Sper ca această magie să nu dispară niciodată. Pentru asta e necesar ca reșițenii să aibă grijă unii de alții, de orașul lor, de natura ce ne înconjoară, astfel încât și generațiile ce vin să aibă o copilărie cel puțin la fel de frumoasă cum am avut eu.

„Personalități ale Reșiței în an jubiliar 250”

În perioada 4 – 21 mai 2021 urmează ultima și cea de a III-a etapă în cadrul căreia vom publica pe rețelele de socializare răspunsurile la cele 2 întrebări adresate unor personalități consacrate, legate prin naștere de Reșița, sau personalități în curs de formare, de asemenea legate prin naștere de Reșița. Întrebările sunt următoarele:

1.     Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

2.     Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?

Joi, 6 mai 2021

Josef Jung, veteran al Combinatului Siderurgic, Weingarten / Germania

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

250 de ani de industrie la Reșița înseamnă pentru mine o tradiție transmisă de-a lungul anilor de strămoșii noștri, din generație în generație, a meșteșugului industrial până în prezent. Ca o ștafetă transmisă din tată în fiu de-a lungul sutelor de ani a crescut izvorul nesecat al cadrelor de meseriași ai uzinelor Reșiței la un grad tehnic superior. Această revoluție tehnică reșițeană a fost baza industriei românești. Dacă urmărim dezvoltarea altor centre industriale care cu ajutorul  cadrelor reșițene au apărut pe harta României, ca Electroputere Craiova, Galați, „23 August” București, Călărași, Târgoviște, Câmpia Turzii și multe altele – toate au beneficiat de experiența tehnicienilor uzinelor reșițene. Mulți reșițeni care s-au stabilit în străinătate au transmis tradiția tehnică reșițeană în țările unde s-au stabilit și au ajuns cadre apreciate.

Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?

Gândurile mele pentru viitorul Reșiței se îndreaptă spre noua generație care sunt  sigur că va reuși să găsească drumul spre noua  tehnologie a digitalizării căci  acesta este viitorul. Orașului meu iubit îi doresc succes pe toată linia.

Sorin Fișteag / Soso, medic, Düsseldorf / Germania

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

Reșița este pentru mine în continuare cel mai magic loc de pe Pământ. Este orașul meu natal, de care mă leagă atât de multe amintiri, trăiri, atât de mulți oameni dragi și locuri speciale pentru mine. Simt în continuare că este un oraș ce se subestimează, cu un potențial enorm, ce încet încet își dezvoltă o încredere în sine din ce în ce mai mare. Reșița are multe calități cu care se poate făli, și sper să o facă și mai intens pe viitor. 

Anul trecut a fost primul an din viața mea în care din cauza pandemiei nu am reușit să ajung la Reșița. Simt pe zi ce trece cum mi-e din ce în ce mai dor, și sper sa pot reveni curând.

Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?

Sper ca reșițenii să realizeze cât de special este acest loc. Sper ca această magie să nu dispară niciodată. Pentru asta e necesar ca reșițenii să aibă grijă unii de alții, de orașul lor, de natura ce ne înconjoară, astfel încât și generațiile ce vin să aibă o copilărie cel puțin la fel de frumoasă cum am avut eu.

GABRIELA ȘERBAN – Ada D. Cruceanu – Doamna culturii cărăşene

Deoarece draga noastră colaboratoare și prietenă a „Bocșei culturală” – Ada D. Cruceanu – se află la ceas aniversar, dorim să-i transmitem și sub această formă gândurile noastre bune și întreaga considerație.

Voi reda un mai vechi articol apărut în revista „Bocșa culturală”, Anul XVI, nr. 2-3 (89 – 90) din 2015 la rubrica „Să ne prețuim valorile” și precizez că materialul a fost completat cu câteva informații.

Ada D. Cruceanu – Doamna culturii cărăşene

Când vorbesc despre Ada D. Cruceanu nu-mi poate veni în minte decât vestita sintagmă „doamnă de poveste”.

Povestea unui intelectual rafinat care şi-a dedicat întreaga viaţă familiei şi culturii.

Povestea unei doamne care a reuşit să îmbine în mod armonios viaţa de familie cu aceea de om de carieră. Bineînţeles că reuşita se datorează şi soţului domniei sale, poetul Octavian Doclin, împreună făcând un tandem de succes.

Ada D. Cruceanu, pseudonimul Adei Mirela Chiseliţă, este un redutabil critic literar şi de artă, un veritabil eseist şi traducător.

S-a născut la Sibiu în 4 mai 1950 şi a muncit întreaga viaţă în Caraş-Severin, într-un Banat încărcat de istorie, pe un tărâm cultural şi spiritual care i-a oferit satisfacţii, dar, uneori şi durere.

Este absolventă a Facultăţii de Filologie A Universităţii din Bucureşti şi din 2001 este doctor în filologie.

De-a lungul timpului a deţinut diverse funcţii între care şi cea de director executiv al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Caraş-Severin, funcţie pe care şi-a îndeplinit-o cu succes.

Colaborează la reviste de prestigiu precum:  „Contemporanul”, „Cronica”, „Familia”, „Limba română”, „Orizont”, „Orient Latin”, „Steaua”, „Tribuna”, „Viaţa Românească”etc., iar împreună cu poetul Octavian Doclin realizează de peste 15 ani revista de artă, cultură şi civilizaţie „Reflex”. De asemenea, este secretarul Fundaţiei Cultural-Sociale „Octavian Doclin” din Reşiţa cu o activitate remarcabilă.

Debutează publicistic în revista „Cibinium” din Sibiu în 1969 şi editorial cu volumul „Radu Stanca – dramaturgul” în 1992 la editura Hestia din Timişoara.

Sub semnătură proprie îi mai apar volumele:

Contribuții la bibliografia presei românești din Banat (coautor), Reșița, 1979; Porunca Fiului, eseu asupra prozei lui Sorin Titel, Timişoara, Editura Hestia, 1997; Capete de pod, eseuri, Timişoara, Editura Anthropos, 2001; Față în față – trei volume de publicistică, împreună cu Octavian Doclin; Grafeme (lectri din provincie), Timișoara: Gordian, 2017..

          Ca traducător îi găsim semnătura pe multe şi importante volume de versuri, în special. Între acestea amintim doar câteva:

Gheorghe Costa, Această iarbă a tainei/ This grass of mistery, Timişoara, Editura Hestia, 1994;

Octavian Doclin, Climă temperat–continentală/ Temperate Continental Climate, Timişoara, Editura Hestia, 1995;

E.A. Robinson, Tristram and Other Poems, Timişoara, Editura Hestia, 1995;

Octavian Doclin, 47 Poeme despre Viaţă, Dragoste şi Moarte/ 47 Poems about Life, Love and Death, Reşiţa, Editura Timpul, 1998;

Timişoara. An Artistic Monography, Timişoara, Editura Amarcord, 1999;

Octavian Doclin, Nata Ioana vrea păpuşi. Reşiţa: Modus P.H., 2011

Adriana Weimer, Un cer de cuvinte/ A sky of words. Timişoara: Marineasa, 2012;

Octavian Doclin, Nata Ioana-i şcolăriţă. Timişoara: Marineasa, 2014

Din anul 1993 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

          Ada D. Cruceanu este deţinătoarea a unor premii şi distincţii, însă acestea nu sunt atât de numeroase  pe cât ar merita. Importante şi relevante sunt premiile literare: Premiul Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România (1993), Premiul pentru critică literară al al Festivalului Internaţional de Poezie Emia (2001), Premiul de Excelenţă al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România (2002), Premiul Eminescu şi Titlul de Cavaler al Ordinului Cultural „Eminescu” (Oraviţa, 2006).

          Fin, dar incisiv critic literar, remarcabil eseist, Ada D. Cruceanu se bucură de-a lungul carierei sale de  cronici şi referinţe critice semnate de importanţi autori: în periodice: Adrian Dinu Rachieru, „Meridianul Timişoara”, nr. 8–9, 1993; Al Piru, „Dimineaţa”, nr. 28, 1993; Cornelia Ştefănescu, „Jurnalul literar”,   nr. 37–40, 1993; Mircea Popa, „Literatorul”, nr. 9, 1994; Carmen Blaga, „Semenicul”, nr. 3, 1996; Cornel Ungureanu, „Orizont”, nr. 7, 1998; Victor Cubleşan, „Steaua”, nr. 5–6, 1999; Olimpia iacob, „Convorbiri literare”, nr. 2, 1999; Maria Aron, „Luceafărul”, nr. 10, 2000; Ludmila Rotăraş, „Convorbiri literare”, nr. 12, 2001 ş.a. 

În volume: Olimpia Berca, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni,Timişoara, Editura Amarcord, 1996; Tiberiu Chiş, Viorica Bitte, Nicolae Sârbu, Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin,Reşiţa, Editura Timpul, 1998; Mihai Deleanu, Reşiţa filologică, Reşiţa, Editura Timpul, 1999; Irina Petraş, Panorama criticii literare româneşti, Dicţionar ilustrat, 1950-2000, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001; Who’s who în România,Bucureşti, Pegasus Press, 2002; Dicţionarul General al Literaturii Române,Academia Română, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004; Dicţionar al Scriitorilor din Banat, coordonator Alexandru Ruja, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2005; Titus Crişciu, Cei de lângă noi — portrete şi interviuri,Reşiţa, Editura Tim, 2005; Cornel Ungurenu, Sorin Titel interpretat de…, Reşiţa, Modus P.H., 2005; Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006; Cornel Ungureanu. Literatura Banatului: istorie, personalități, contexte. Timișoara: Brumar, 2015; Gheorghe Jurma. Reșița literară. Reșița: TIM, 2016; Enciclopedia Banatului: Literatura. Timișoara: David Press Print, 2016; etc.

          Despre omul Ada D. Cruceanu, despre acel „rafinat intelectual”, vorbeşte publicistul Titus Crişciu în volumul Portretul unei doamne, Reşiţa: Signum, 2003, p. 22-23, titlu care mă duce din nou cu gândul la sintagma „doamne de poveste”.

          Am încercat ca în câteva rânduri să creionez profilul unei astfel de doamne de poveste  care se află în imediata noastră apropiere şi care, cu bucurie şi mândrie afirm, este unul dintre cei mai dragi şi apropiaţi prieteni şi colaboratori ai bibliotecii bocşene. Este omul care ne-a fost aproape mereu. Este intelectualul rafinat de care avem nevoie cu toţii în cariera şi în activitatea noastră, este femeia de succes, inteligentă şi conştiincioasă, fără a fi spectaculoasă, este personalitatea culturală feminină care poate şi trebuie să constituie un model de modestie şi dăruire  pentru cei tineri şi pentru noi toţi.

          La mulţi ani, Ada D. Cruceanu, Doamna culturii cărăşene!