În preajma sărbătorii Nașterii Maicii Domnului, la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” din Reșița s-a desfășurat un eveniment dedicat istoriei Banatului, eveniment care a pus pe tapet personalitatea celor doi Tietz: Josef și Alexander (tată și fiu), precum și personalitatea unei legende vii care aparține Bocșei: ing. Victor Creangă.

În prima parte, moderatorul și gazda evenimentului,  Erwin Josef Țigla, a trecut în revistă datele biografice ale lui Josef și Alexander Tietz, subliniind și legătura de familie cu bocșeanul dr. Corneliu Diaconovici, realizatorul primei enciclopedii românești. Participanților li s-a supus spre atenție o expoziție documentară Josef & Alexander Tietz.

Cea de-a doua parte a evenimentului a fost dedicată cărții, o carte a dlui. ing. Victor Creangă, fost director al CMB și fost primar al orașului Bocșa, intitulată „Trei secole de metalurgie pe Valea Bârzavei 1719 – 2019”, volum apărut de curând la Editura TIM din Reșița, sub atenta îngrijire a cărturarului Gheorghe Jurma: „Cartea dlui. ing. Victor Creangă, fost director al Întreprinderii de Construcții Metalice Bocșa și fost primar al Urbei, aduce o reală contribuție la istoria economică și tehnică a Banatului, prezentând documente revelatoare despre industria bocșeană (texte, imagini, statistici etc.) cu prilejul aniversării a trei secole de metalurgie pe Valea Bârzavei”.

Despre carte și autor au vorbit mulți dintre participanți, deoarece Victor Creangă este un „personaj” foarte cunoscut și, adesea, controversat. Au rostit frumoase cuvinte Erwin Josef Țigla, Gabriela Șerban, Nicolae Sârbu, Gheorghe Jurma, Ada D. Cruceanu, Marcu Mihail Deleanu, Ioan Vela, Dana Bălănescu, Sabin Păutza, dar fiecare dintre cei prezenți ar fi putut mărturisi sau povesti măcar o întâmplare pățită sau auzită cu privire la Victor Creangă, pe care prozatorul Nicolae Danciu Petniceanu îl numește: „Creanga de aur” a Școlii Tehnice Siderurgice din Reșița a construit poduri metalice plutitoare și a semănat frumosul în orașul cu trei gări: Bocșa. (revista „Icoane bănățene” nr. 3/ 2012).

La final, autorul cărții, Victor Creangă, a rostit un cuvânt de mulțumire și, evident, a povestit câteva dintre multele sale amintiri. Despre carte spune că: „în paginile acesteia sunt consemnate cele mai semnificative momente care au marcat evoluția de-a lungul timpului; textele și imaginile sunt convingătoare pentru etapele trăite, pentru contextul tehnico-economic și pentru istoria multiseculară a acestor tradiții industriale.”

Cu nostalgie specifică faptul că anul trecut, „în 2019, uzinele din Bocșa au împlinit 300 de ani, fiind printre cele mai vechi complexe industriale ale Europei, iar sărbătoarea acestui jubileu se desfășoară sub semnul amintirilor și sub semnul respectului și pioșeniei față de memoria și faptele înaintașilor noștri care, prin munca și priceperea lor, au clădit aceste uzine, cei care au realizat tot ceea ce a ieșit pe porțile lor, dar mai mult decât orice, au format acea mare tradiție industrială și civică prin care uzinele din Bocșa au intrat în istorie, fiind vârf de lance în industrializarea României.”

Încheie optimist, așa cum îi e felul: „Sunt convins că va veni ziua în care va reînvia tradiția industrială a uzinelor din Bocșa, deoarece trecutul constituie un moment de referință și de reflecție prin vechimea lui, deoarece această îndelungată și glorioasă istorie creează în același timp și obligația de a o continua.”

O întâlnire extraordinară cu istoria tehnică și cu un veritabil manager pusă la cale de Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș Severin (manag. Clara maria Constantin), în colaborare cu Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” Bocșa (manag. Gabriela Șerban), cu Forumul Democratic al Germanilor Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița (manag. Erwin Josef Țigla); o întâlnire de suflet a oamenilor de cultură din Reșița și Bocșa veniți să felicite un manager cu har și un scriitor în devenire, deoarece Victor Creangă a promis și alte cărți, cea mai așteptată fiind cea a „Amintirilor”.

Iată, încă sub semnul pandemiei, un eveniment deosebit de plăcut într-un început de toamnă încă însorită, un prilej de bucurie a întâlnirii unor oameni dragi, moment presărat cu muzică în interpretarea folkistului Lucian Duca.

Viața este un mare spectacol, oamenii intră și ies din scenă după bunul lor plac, oamenii sunt actori, dar și spectatori, pământul se învârte în jurul gândurilor, a speranțelor, a clipelor cu iubire, iar lumea este întotdeauna la picioarele lor, da, viața este un mare spectacol…De mic copil am adorat poveștile, mi se tăia respirația atunci când ascultam la bătrânii satului cum vorbeau despre întâmplările lor, intram în lumea lor și rămâneam peste noapte acolo, pentru că adormeam cu gândul la cele povestite, întodeauna mi s-a părut viața un miracol, și așa este!

Impactul acestor povești asupra mea a fost benefic, am simțit fericirea copilăriei cum îmi invadează trupul, sângele îmi spunea mereu că sunt vie… mai târziu mi-am dat seama că am și eu o poveste, am mers pe firul întâmplărilor, a trăirilor mele și mi-am dat seama că pot să fac din viața mea un basm, sau o legendă sau o poveste oarecare, fiecare om face parte dintr-un destin, avem intrările și ieșirile noastre, avem o viață și definiția acesteia aș putea să o scriu în fiecare zi , trăiesc la scenă deschisă, trăiesc intrând și ieșind dintr-o piesă în care sunt actorul principal, mă bucur privind cum cade cortina moale, Doamne câte amintiri și-au scris numele pe ea…și nu este decât o cortină colorată de catifea, niciodată de fier, niciodată.

Frânturi de imagini regăsite din albumul copilăriei îmi spun că simbolul scurtei noastre treceri prin Marele Teatru al Vieții este chiar Copilăria, ea bate în pieptul nostru la unison cu inima, nu se lasă dusă de nas și nici uitată, din ea încă mai scoatem pământ negru în care plantăm florile anotimpurilor, florile vieții. Și să nu uităm că această poezie, Copilăria, are versuri unice, iar refrenul ei nu se repetăt niciodată! Intru în culisele teatrului lugojean, pe după cortina lui, sau, mai bine zis, prin inimile actorilor care mențin vie flacăra Eutherpei pe malurile unui Timiș ce curge leneș, precum Ozana lui Creangă… mă văd mereu pe scenă, chiar și acasă simt cum  picioarele își caută locul pe o scenă imaginară, și atunci casa mea poate să fie o scenă, de ce nu?  Teatrul lugojean, chiar dacă este de amatori, are o biografie culturală foarte bună, multe turnee, dar și recunoaștere națională și internațională. Teatrul Municipal Lugoj „Traian Grozăvescu” poartă numele marelui tenor român Traian Grozăvescu.  Actul de naștere este semnat într-un document datat la 10 mai 1841 unde apare o însemnare despre un spectacol de teatru școlar, la care și-au dat concursul și elevi români de la gimnaziul local. În lunile ianuarie și februarie1847 ”Societatea Românească Cantatoare Theatrale” sub conducerea lui Iosif Farcaș formată din actori profesioniști prezintă pe scena Teatrului din Lugoj primele spectacole în limba română. În ianuarie 1846, meseriașii lugojeni, în frunte cu săpunarul Vasile Brediceanu, joacă o satiră semnificativ intitulată ”Ciutura îngâmfată” sau ”Opincărița făloasă” – de Iuliu Neagoe. Au urmat ani de muncă asiduă, sub bagheta regizorală a unor deosebiți colaboratori din Timișoara, Arad, Pitești și București. (Ex: ”Titanic Vals” – Tudor Mușatescu; ”Omul care a văzut moartea” – V. Eftimiu; ”Cântăreața cheală” – Eugen Ionescu; ”Haide ucide-mă dragoste” – Aziz Nesin; ”Jack sau supunerea” – Eugen Ionescu; ”Jocul de-a vacanța” -Mihail Sebastian; ”Steaua fără nume” – Mihail Sebastian; ”Gaițele” – Alexandru Kirițescu, etccc.) În prezent, trupa de de teatru de amatori din Lugoj este condusă de doamna Maria Voronca, o actriță desăvârșită, o prietenă adevărată și o mamă spirituală pentru noi toți. Trupa joacă ca un tot unitar, toți actorii urmăresc să pună în valoare sentimentele, ating corzile sensibile ale oamenilor, lugojenii participând de fiecare dată cu aceeași bucurie la fiecare piesă de teatru.

>>>>>>>>>>> articol întreg