În curtea Bibliotecii „Alexander Tietz” Reșița, câteva picături de ploaie mai cad făcând să freamăte copertinele verzi din pânză ale corturilor flotante montate pe covorul de iarbă.

Ajung un pic după începerea actului cultural organizat sub bagheta amfitrionului evenimentului, neobositul și demn de admirat pentru strădania sa – domnul Erwin Josef Ţigla coordonatorul Bibliotecii „Alexander Tietz” care împreună cu Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, Universitatea „Eftimie Murgu” din Reșița, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița, au inițiat azi la ceas aniversar, un moment emoționant de renaștere a amintirilor despre vechiul oraș industrial Reșița.

Vorbește doamna Ada Cruceanu marcată de emoția momentului, despre începuturile industriei reșițene, despre aceste locuri, despre oamenii acestei așezări.

Grădina-curte este plină (dar cu păstrarea distanței!), publicul cu care sunt familiarizată este reprezentat de oameni frumoși și buni pe care-i recunosc în spatele măștilor de protecție, mă strecor printre scaune și îmi doresc să rămân în picioare. Nu-mi reușește deloc, pentru că oamenii dragi de acolo nu mă lasă să fac acest lucru și îmi apropie un scaun.

Mă așez și mă cufund în câteva momente în atmosferă, printre cuvintele celor care ghidează evenimentul. Între timp, privirea mi se plimbă peste lucrările de artă plastică așezate pe șevaletele ordonat distribuite în spațiu și pe panourile de contur ale curții. 19 artiști plastici (18 pictori, 1 sculptor) au răspuns invitației d-lui Ţigla, s-au aplecat asupra Reșiței și au închegat o expoziție denumită „Reșița – 249: Timp și contratimp”.

Simt mirosul ierbii umede, ascult cuvintele – cărămizi ale sufletului care reconstruiesc episoade ancorate în timp ale orașului și sunt fericită că primesc acest cadou, pentru că vorbele despre oraș sunt pline de iubire, de mândrie, de speranță.

Clara Maria Constantin, prorectorul Cristian Paul Chioncel, profesorul Gheorghe Popovici, Dorinel Hotnogu, Erwin Josef Ţigla ne reamintesc cu nedisimulată mândrie, date, evenimente, stări despre orașul Reșița, despre nașterea renumelui său, despre sacrificiul acestui oraș, despre devenirea sa și acum, în acest timp, despre bucuria clipei pe care trebuie să o trăim la intensitate maximă.

Mă gândesc că Reșița, s-a născut sub semnul de apă, de altfel dat de la natură, aici au fost la început morile de apă pe firul Bârzavei și a pârâului Doman, iar mai târziu pe traseul Erugii care a călăuzit nașterea orașului civil.

În 1771, Reșița și-a schimbat semnul de apă în semn de foc, a devenit așezare industrială, în timp cea mai importantă a României, nu numai pentru că aici s-a făcut oțel de calitate, s-au fabricat locomotivele acestei țări, căile ferate și podurile pentru România și Europa, ci și pentru că aici s-au format cadre valoroase, care au ajutat la ridicarea multor alte zone ale țării.

„Cetatea de foc”, pe care dramaturgul Mihail Davidoglu a surprins-o atât de expresiv în piesa sa, era cunoscută în toată România și aproape peste tot întâlneai oameni cu amintiri vii despre Reșița.

Între timp însă, flăcările Cetății de foc abia mai pâlpâie…

Cuvintele se opresc pentru câtva timp și lasă loc picăturilor muzicii de pian și ale arcușului viorii, mânuite de trei tineri: Mihály și Robert Cristea veniți tocmai de la Bistrița și reșițeanului Cristian Roșoagă. Muzica lor este dedicată acestui eveniment, dar este și un omagiu adus preotului romano-catolic și maestru al muzicii de orgă, Josef Gerstenengst, fost preot vicar parohial la Biserica romano-catolică „Maria Zăpezii” din Reșița, între anii 1946 și 1958, de la nașterea căruia se împlinesc tot în 3 iulie 2020, 100 de ani. Ascultăm Jean-Marie Leclair,  Bach, Serghei Prokofiev, Franz Liszt și o Improvizație (pian) – Cristian Roșoagă.

Închid ochii și nu las nici un gând să mă invadeze, mă las purtată de muzică, mă bucur că este pace și că pot trăi aceste momente…

Lucian Duca și ghitara lui mă întorc în timpul tinereții mele și acest lucru îmi face foarte bine.

Tablourile expuse, de o sinceritate frustă, vorbesc despre furnale, industrie, podurile noastre, arhitectura civilă veche, case care nu mai sunt, însemnele noastre – stema, fântâna, catedrala, peisajul care protejează orașul. În fiecare lucrare este o fărâmă de Reșița, pictată minuțios, voluntar sau în goana pensulei, în tehnică ulei, acuarelă, acrilic, colaj.

Este aici, culoare caldă emanând o plinătate a sufletului creatorului, multă sensibilitate, minuțiozitate, pictură descriptivă, pictură încărcată de simboluri, idei de compoziții.

Și-au prezentat lucrările: Luciana Cristina Ionescu (București), Lia Popescu și Reghina Țîrnoveanu (Timișoara), Angelica Chici și Elza Kaba (Jimbolia), Nik Potocean (Bocșa), Sandra Leila Coroian, Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiş, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina și Gustav Hlinka, Eleonora și Gabriel Hoduț, Gheorghe Molin, Maria Tudur, Tatiana Ţibru – toți din Reșița. 

Pe câteva panouri, lucrări ale copiilor, mulți dintre ei ajunși deja la rândul lor părinți, care au participat în timp la manifestarea: „Copiii desenează ținutul natal” – inocență, ochi deschiși spre o lume pe care începeau să o descifreze, primele litere ale sufletului.

Se încheie după amiaza acestei zile. Cuvintele de bine s-au strecurat în sufletele noastre, ne-au protejat, ne-au încurajat.  

Nu am acum nici un sentiment nostalgic, am încredere – orașul și-a trăit un ciclu, s-a oprit din mersul lui intempestiv într-o liniște derutantă pentru toți, dar acum îl auziți?, a început să forfotească… se aude în fundal zumzetul unui nou început.

OAMENII LUI VOR SALVA TOTUL.

Dar oare sub ce semn vom renaște?

La mulți ani Reșița!

Arh. Ioana Mihăiescu