„Cântecul foamei

 

La Londra sună centrala,

La burtă sună haleala,

Telefonul are toane

Și-anunță că ni-e foame.

Foamea e-un tirim-parim

Ce n-are rost.

Trăim, halim, iubim și cobzărim

De foame nu ne plângem

Cordonul știm să-l strângem

Trăim de azi pe mâine,

Rozând la coji de pâine.”[1]

 

            Într-una din zilele acestui început de an, împreună cu prof. dr. Martin Olaru, am solicitat o vizită la casa familiei Nicolae Petrișor din Bocșa Română, pentru a sta de vorbă cu socrul acestuia, unul dintre deportații Bărăganului, dl. Ion Cocora.

            Cunoaștem că deportările în Bărăgan au fost o acțiune întreprinsă în anii ’50 de către regimul comunist în contextul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia. Astfel Banatul, aflat la aproximativ 25 km. de granița cu Iugoslavia, a devenit zonă sensibilă, iar bănățenii, indiferent de etnie, au devenit „elemente cu un factor ridicat de risc”. Drept urmare, prin HCM 1154/ 1950 din 26 octombrie, a fost aprobat planul de deportare sau internare în D.O. (domiciliu obligatoriu) și „igienizarea Banatului”, în primul rând „curățarea etnică” a germanilor, sârbilor, aromânilor, iar, în al doilea rând, îndepărtarea unor categorii sociale considerate periculoase de către comuniști. Au fost vizați bănățenii înstăriți, proprietarii de pământuri, fermieri, hangii sau deținători de restaurante, industriași, activiști pentru drepturile cetățenești și alții considerați de stăpânire „elemente dușmănoase cu factor ridicat de risc”.[2] Înscrisurile consemnează, că au căzut pradă celei mai dureroase zile a satului, 258 de localități din apropierea frontierei cu „imperialismul”, 12791 familii, 40320 de persoane care au fost trimise să trăiască în deșertul României – Bărăganul.[3]

            Între aceștia s-au aflat și cele 13 familii din Forotic, comuna în care s-a născut intervievatul nostru sau, mai bine zis, interlocutorul nostru, deoarece, împreună cu dr. Martin Olaru, l-am invitat pe dl. Ion Cocora la o discuție, la o poveste.

            Ion Cocora s-a născut în 13 martie 1927 la Forotic, județul Caraș-Severin, într-o familie înstărită, proprietari a 53 de lanțe de pământ și multe animale.

 Despre deportarea în Bărăgan, Ion Cocora ne povestește cu seninătate și, culmea, adesea cu zâmbetul pe buze, în dulcele grai bănățean. Chiar și atunci când repetă instingtiv, parcă, „o fost greu, dar o trecut”, bătrânul are chipul luminos, doar ochii umezi și o umbră de tristețe, ceea ce mă face să cred că zâmbetul afișat este doar „un strat protector”, este „hazul de necaz” al românului.

„În 18 iunie 1951, în puterea nopții de Rusalii, militari și polițiști or bătut la ușă și ne-or ordonat îmbarcarea. Nu ne-o anunțat nimeni. Noaptea, pe la ora 2.00, eram veniți de la joc, de Rusalii, tata ne-o zis să ne culcăm că dimineața trebuie să ne trezim devreme, să ne ducem la sălaș, că aveam o slugă la sălaș și trebuia să ducem mâncare la omul ăla, și, pe urmă, să mergem la biserică, că așa era la noi, dimineața la biserică și după masa la horă și, când să ne sculăm, ce să ne mai sculăm, că numa, iaca, armata la poartă. O venit un ofițer sau ce-o fost și ne-o zis că putem să ne luăm doi cai, o vacă, dacă are vaca vițel, putem să luăm și vițelul, la fel și iapa, dacă are mânz, și în trei ore să fim la gară. Când am ajuns la gară, erau trase la rampă vagoanele goale, 13 vagoane pentru 13 familii. Din alea, bou-vagon. Ne-am încărcat unii pe alții. Am băgat în vagon vaca cu vițelul, caii, cartofi, ce-am avut cu noi. Pe vremea aia, la Forotic era haltă și erau două linii. Eu am văzut seara că or venit vagoane în haltă, dar n-am știut pentru ce. N-am știut nimic, până ne-am văzut în vagoane și ne-or dus. La fiecare vagon era o cătană. La vagoanele noastre or mai atașat vagoane la Comorâște, la Berzovia or atașat la convoi vagoane de la Banloc, Satchinez și am plecat spre Caransebeș, Orșova, București. În București am stat o zi să adăpăm animalele, în zori am plecat la Lehliu. Ne-o dat jos din vagoane. Era un sat acolo, dar nu ne-o lăsat, erau niște colibe. Or zis că ne duc în alt sat și că ne dau parcele să ne facem singuri colibă, casă. Ne-or dus la Dâlga Nouă raionul Lehliu. Acolo când am ajuns fiecare avea însemnat cu țărușul parcela, numărul cutare, numărul cutare… A treia uliță am fost noi, Forotic, or mai completat ulița și unii din Satchinez.”

___________________

[1]  Cântec compus de tineretul din Rubla în anii deportării. Sursa: Viorel Marineasa, Daniel Vighi și Valentin Sămânță în volumul „Deportarea în Bărăgan”: destine, documente, reportaje. Timișoara: Mirton, 1996.

[2] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cumplita-noapte-de-rusalii-60-de-ani-de-la-deportarea-in-baragan

[3] https://ro.wikipedia.org/wiki/Deport%C4%83rile_%C3%AEn_B%C4%83r%C4%83gan

>>>>>>>>>>>>>GABRIELA ȘERBAN – Oameni de lângă noi: ION COCORA (articol întreg)