În ultimii 20 de ani, presa a întregistrat un declin puternic, pe care îl știe toată lumea. Pe lângă arhiinvocatul avans al mediului virtual, care, iată, din prea multă lipsă de control a ajuns până acolo încât să găzduiască racolări de teroriști, există o parte mare din vină pentru această situație ce poate fi pusă în seama goanei iresponsabile după profit și a lipsei de comunicare dintre angajatorii și angajații din breaslă.

Aproape zilnic aflăm despre închideri de redacții, concedieri, titluri de referință care dispar pur și simplu sau se dizolvă în conglomerate media. Criza este valabilă și vizibilă în întreaga lume democratică și pentru toate categoriile de presă – națională, regională, locală. „Niciun editor, oricare i-ar fi motivațiile, nu poate scăpa de efectele comerciale ale unei revoluții tehnologice care este pe cale de a distruge mecanismele de bază care au stat la temelia presei de 150 de ani încoace. Iar jurnaliștii, deși conștienți de ceea ce se întâmplă, se fac că nu văd și își învinovățesc chiar editorii pentru declinul mass-media”, notează „The Guardian”.

Toți cei implicați în presă sunt în aceeași barcă și au un scop comun – supraviețuirea domeniului cât mai mult timp posibil. Dar cum abordează țelul? Deseori prin… contre profesionale, contrariul atitudinii constructive care să servească scopului amintit și care este fundamental. „Este irelevant faptul că editorii pot fi prea bine plătiți, prea nepricepuți în ale meseriei sau retrograzi. Lăsându-i la o parte și pe veteranii care nu au ajuns la un consens cu era actuală, chiar și jurnaliștii care au îmbrățișat cu succes epoca digitală își critică tot mai vocal angajatorii. Sunt în prima linie a concedierii și se ridică împotriva tăierilor salariale, a spectrului șomajului, a insecurității din breaslă, a presiunii orelor suplimentare sau a condițiilor tot mai grele de lucru”, punctează Roy Greenslade, profesor de Jurnalism la Universitatea britanică  City, care adaugă că o foarte gravă nemulțumire a ziariștilor este legată de schimbarea de direcție a politicilor editoriale .

În condițiile în care jurnalismul se îndepărtează tot mai mult de sistemul față-în față, care stă la baza oricărui reportaj, ce se poate face pentru a cuantifica în mod corect daunele aduse de mediul online (în ce are el scăpat de sub control, firește)? În primul rând, este nevoie de a se face distincția între criza din fața editorilor și cea din fața jurnaliștilor. Pe scurt, trebuie separate jurnalismul ca afacere și jurnalismul ca utilitate publică, adaugă Greenslade: „Criza pe care o traversăm ca jurnaliști aflați la mâna editorilor înseamnă că ceea ce facem noi este pe cale de dispariție, iar ca urmare, moare de fapt un serviciu public. Dar nu este vina editorilor presați din toate părțile, ci a lipsei de consens dintre cele două entități. Pe de o parte, jurnaliștii costă, deci patronii consideră neproductivă angajarea de reporteri de teren. Dar odată cu ei, care sunt și primii lăsați fără joburi de regulă, dispare priceperea jurnalistică, dispare forța utilității publice a breslei și dispar nenumărate povești nespuse”. 

Și dacă toate acestea sunt știute, iar contrele amintite nu au rezolvat nimic, după cum arată situația actuală a presei, nu devine mult mai plauzibilă găsirea unui numitor comun și nu ar fi o idee mai bună un efort făcut împreună de către editori și jurnaliști?…