Ambasada Statelor Unite îl celebrează duminică pe matematicianul român Ciprian Foiaș, în onoarea căruia căruia americanii au instituit premiul care îi poartă numele, decernat anual în teoria operatorilor.
Ciprian Foiaș (20 iulie 1933-22 martie 2020) a fost unul dintre cei mai mari matematicieni români, membru de onoare al Academiei Române și apreciat la nivel mondial pentru contribuțiile sale în cercetare.
Ambasada Statelor Unite la București i-a dedicat duminică pe pagina de Facebook, unde amintește contribuția lui Ciprian Foiaș în matematicile aplicate.
null
”Ciprian Foiaș a fost un matematician româno-american de renume, apreciat pentru contribuțiile sale inovatoare în teoria operatorilor. Născut în Reșița, a studiat matematica la Universitatea din București, iar mai târziu a emigrat în Statele Unite, unde a predat la Indiana University și Texas A&M University
În 1995, a fost distins cu prestigiosul premiu Norbert Wiener pentru realizările sale în matematici aplicate. Impactul său a depășit sfera cercetării, iar în onoarea sa, Societatea Americană de Matematică a instituit Premiul Ciprian Foiaș în Teoria Operatorilor”, se arată în postarea Ambasadei SUA la București.
Profesor la Indiana University din 1983 până la pensionare Ciprian Foiaș a parcurs învățământul primar și secundar în orașul natal, unde s-a distins cu premii la olimpiadele de matematică, potrivit prezentării sale de pe Wikipedia. În 1955 este absolvent al Universității din București. Preia funcția de șef de cabinet al profesorului Miron Nicolescu la Catedra de Calcul Diferențial și Integral. În 1961 obține doctoratul în matematică.
În 1958 devine cercetător la Institutul de Matematică al Academiei, iar în 1962 lector. În 1963 prea funcția de conferențiar la Institutul Pedagogic de Trei Ani. În anul următor este numit șef de sector la Institutul de Matematică al Academiei.
A fost profesor la Catedra de Analiză Matematică la Universitatea din București (1966–1979), la Universitatea Paris-Sud 11 (1979–1983) și la Indiana University (din 1983 până la pensionare).
Începând cu anul 2000, a fost profesor și cercetător la Texas A&M University, unde a fost Distinguished Professor. A murit la Tempe, Arizona, pe 22 martie 2020.
Prin aşezarea Mehadiei în culoarul Timiș-Cerna, vestită trecătoare şi poartă străveche ce făcea legătura între Balcani şi Occident, unde marile şi puternicele armate romane au pătruns spre inima Daciei, la Sarmisegetuza, prin legendarul codru carpatin ce acoperea la acea vreme suprafețe întinse, putem spune că destinul oamenilor de aici s-a împletit strâns cu istoria locului și cu măreția codrului.
Teritoriul împădurit, în zona noastră, a Mehadiei, parte componentă a Banatului Montan, are o istorie veche şi frământată. Așa cum afirmam anterior, când facem referire la istoria locurilor și a oamenilor de aici, putem vorbi în același timp și de cea a pădurii, deoarece pădurea le-a fost strămoșilor noștri în permanenţă alături, de-lungul întregii lor istorii. Pădurea le-a oferit întotdeauna apă, hrană dar şi adăpost în faţa mulțimii și cruzimii cotropitorilor. În aceste momente de restriște, pădurea le-a fost mereu scut de apărare şi refugiu salvator propriilor vieți.
După înfiinţarea de către romani a provinciei imperiale, această arie datorită importanței ei strategice, a fost întărită de romani cu drumuri şi castre puternice, care au creat, de-a lungul timpului, o prețioasă pavăză pentru apărarea viitoarei civilizaţii europene.
După retragerea legiunilor romane de către împăratul Aurelian aici au rămas coloniştii şi vechii legionari demobilizaţi, care au fost împroprietăriţi, şi s-au legat prin căsnicii cu oamenii locului.
Odată cu năvălirile barbare viaţa liniştită a acestor oameni a fost din nou zdruncinată, și de această dată fiind nevoiţi, să apeleze din nou la protecţia codrilor, refugiindu-se în munți, în mijlocul pădurilor lor.
După perioada năvălirilor barbare, Cetatea Mehadia, cu forturile Sf. Andrei și Santze, mărturiseşte şi ea despre importanţa strategică a acestei porţi între Balcani şi Occident. Paznici ai acestei porţi, dar şi a împrejurimilor, oameni de munte înfrăţiţi prin destin cu codrul, care din vremuri străvechi le-a protejat existenţa, locuitorii Mehadiei au supravieţuit cu mult curaj tuturor încercărilor la care i-a supus soarta.
Este bine cunoscută lupta dârză a locuitorilor acestor meleaguri purtate sub conducerea cnejilor locali împotriva feudalilor unguri, care au contribuit la menţinerea, vreme îndelungată a autonomiei vechilor forme autohtone de organizare social – politică, cunoscute fiind districtele româneşti din sudul Banatului, în număr de opt, între care funcţiona şi districtul Mehadia (1387-1658).
După anul 1718, când Banatul devine parte integrantă a domeniului imperial al curţii de la Viena, istoria acestui loc este marcată de înfiinţarea ,,Regimentului de graniţă românesc iliric bănăţean nr.13’’, cu sediul în Mehadia până în anul 1777. Acesta avea înfiinţate 12 companii, dintre care una cu sediul în Mehadia, fiind una dintre unităţile care insumează multe fapte de vitejie în slujba Casei de Austria. Despre faptele de vitejie şi tributul de sânge pe care aceşti curajoşi şi iubitori de neam l-au dat în războaiele purtate, aminteşte şi crucea înălţată în anul 1862, în centrul Mehadiei, după reîntoarcerea lor din luptele duse în Italia în anul 1859. Ea este prezentă și azi în același loc, pentru a rememora posterității trecutul măreț și în același timp tumultuos al acelor vremuri apuse, oameni ai graniței, a căror fapte au scris bună parte din istoria acestor meleaguri.
Înfiinţarea acestei structuri cazone la Mehadia întăreşte tradiţia militară străveche a locuitorilor de aici, continuată pe un anumit segment cu începutul unei tradiții silvice, izvorâtă tocmai din relaţia apropiată ce o aveau aceşti oameni de munte cu cuprinzătorul codru.
Această ,,civilizaţie a grănicerilor bănăţeni”, a creat şi prima ,,armată verde” a pădurarilor şi brigadierilor silvici care ,,luptau” în slujba pădurii, asigurându-i gospodărirea, paza şi continuitatea. Faptul că mama vestitului general Traian Doda era fiica unui brigadier silvic din Mehadia spune foarte mult despre transmiterea şi moştenirea valorilor umane în rândul acestor grăniceri deprinşi atât cu disciplina militară cât şi cu dragostea şi grija pentru pădure.
În anul 1872 (9 iulie), prin decret imperial se desfiinţează graniţa şi prin aceasta toate instituţiile militare din regiune. Averea militară se împarte între locuitori, drept recompensă pentru vitejia lor în lupte. Astfel o parte din această avere trece în posesia statului maghiar iar cealaltă parte (egală) în a foştilor grăniceri.
În vederea acestei împărţiri, se convoacă, în anul 1874, la Mehadia, adunarea reprezentaţiei regimentale, care a ales o delegaţie de patru membrii, delegaţie numită ,,comisiune de segregare”. După segregare, populaţiei grănicereşti din cele 98 de comune grănicereşti cu un număr de 98.260 locuitori îi revine o suprafaţă de 223.376,96 jugăre de pădure (145.673,27 ha pădure, fâneţe, păşune, teren neproductiv, goluri de munte) Spre deosebire de alte regiuni grănicereşti, aceste păduri nu s-au împărţit pe familii; datorită stăruinţelor generalului Traian Doda, se hotărăşte administrarea în comun a acestei impresionante averi şi astfel se înfiinţează una din cele mai importante instituţii din acea vreme, în această zonă – ,,Comunitatea de Avere’’. Aceasta preia în administrare patrimoniul forestier al fostelor comune grănicereşti cu scopul de a asigura administrarea şi conservarea pădurilor, punerea lor în valoare cu respectarea regimului silvic.
Constituirea Comunităţii de Avere s-a făcut în baza unui Statut care conţine dispoziţiile privitoare la organismul şi sfera ei de activitate. Acest statut a fost aprobat de Ministerul de Interne la 24 august 1879, ca proprietate privată a grănicerilor, fiind trecută în Cartea Funciară sub numele de ,,Comunitatea de Avere a fostului regiment confiniar româno-bănăţean nr.13’’.
Comunitatea de Avere a separat fondul forestier în: – serii grănicereşti, destinate satisfacerii nevoilor locale, ale coproprietarilor grăniceri, în lemn de lucru şi foc, şi – serii de valorificare, a căror lemn era destinat comercializării.
Ca organizare teritorial-administrativă, Comunitate de Avere era împărţită în 5 ocoale silvice, care, la rândul lor, erau administrate pe brigăzi şi cantoane silvice, toate conduse de o ,,Direcţiune silvică’’ cu sediul în Caransebeş.
Pe raza actualului ocol silvic Mehadia, funcţionau (data de referinţă: mai 1930) 5 brigăzi silvice (brigăzi de controlă), aflate sub îndrumarea (conducerea) unui prim codrean şi 15 cantoane silvice, gestionate la rândul lor de codreni (cl. I, II, şi III) sau ajutori de codreni.
La aceeaşi dată, respectiv între cele două războaie mondiale, Comunitatea de Avere continuă gospodărirea pădurilor respectând, în general, prevederile Codului silvic din 1910, pădurile fiind supuse regimului silvic, sub îndrumarea şi controlul Direcţiei Pădurilor Persoane Juridice din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.
Amenajamentele din 1923, adoptă ca baze de amenajare: regimul codru, tratamentul tăierilor succesive şi rase, ciclul de producţie de 80 ani, cu patru perioade de câte 20 de ani. O nouă revizuire a amenajamentului are loc în anul 1933.
Alături de participarea directă a coproprietarilor Comunității la produsele forestiere constând din: lemn de foc gratuit, lemn pentru construcțiile nou ridicate sau distruse de incendii, lemnul necesar pentru școli, biserici, pășunat, ghindărit, etc., în anul 1906 ia ființă și prima intreprindere de industrializare a lemnului la Mehadia: ,,Societatea Anonimă Forestieră Bistra”, cu sediul în Timișoara. Obiectul activității acestei societăți consta în exploatarea lemnului din pădurile Mehadiei, în special de pe valea Sfârdinului și prelucrarea lui în gatere și circulare. Aceste instalații erau amplasate în apropierea râului Bela Reca și a gării din Mehadia, calea ferată fiind una dintre principalele modalități prin care se putea valorifica și transporta materialul rezultat prin prelucrare (denumirea locului – ,,La feriz” -cunoscută locuitorilor sub aceeași formă și azi, reprezintă un indiciu clar asupra acestui amplasament). La inființare societatea lucra cu un număr de 110 muncitori, conducătorul acestei filiale a societății a fost Iosif Wener. De asemenea, pe valea Sfârdinului se mai aflau amplasate un număr de trei gatere private, a unor cetățeni din Iablanița (Pățan, Rada și Loga), a căror principiu de funcționare se baza pe puterea apei Sfârdinului.
Primul bazin forestier de exploatare a lemnului a fost Eloca. De la Eloca, lemnul era transportat cu ajutorul vagoneților tractați de cai, pe o linie ferată cu ecartament îngust, pânã în depozitul final, amplasat între stația C.F.R. Mehadia și râul Bela Reca, unde se aflau amplasate și instalațiile de debitare. O lucrare impresionantă executată în cadrul acestui obiectiv, este traversarea stâncii de la ,,Piatra Tăiată”, prin care astăzi trece drumul forestier, lucrare executată în mare parte manual.
Următorul obiectiv al exploatării lemnului a fost exploatarea de pe versanții superiori ai văii Sfârdinului, în care arboretul ajunsese la vârsta exploatabilității. Un impediment major al transportului masei lemnoase rezultate de aici era distanța foarte mare. Imensitatea bazinului de exploatare Sfârdin presupunea o distanță de transport din partea superioară a bazinului de peste 20 de kilometri. În această situație singura modalitate de indeplinire a respectivului obiectiv cu capacitățile tehnice limitate ale vremii, forța fizică și ingeniozitatea omului fiind cele mai uzuale capacități. În acest caz, s-a apelat la sprijinul naturii, respectiv forța dezvoltată de apă, a apei pârâului Sfârdin. Pentru început, fiind stabilit traseul, s-au delimitat 5 puncte importante în construcția instalației de-a lungul Sfârdinului. Acestea erau: 1 – Porcăreața, 2 – Doiu, 3 – Treiu, 4 – Foștaus (Eloca) și 5 – Ruciuri (gura Suiacului, respectiv Podul lui Busuioc). În toate aceste puncte se construiesc din bușteni așa-zise ,,bãltoace” (opusturi), ce aveau rolul de a acumula apa, care mai apoi sã dezvolte puterea de a transporta lemnul pe canalul de apa (,,rol”). Acest canal era construit din scândurã îmbinatã în lungul ei, formând un jgheab în formã de triunghi. La îmbinare se folosesc mușchi de pãdure pentru a nu se scurge apa. La fiecare din acele 5 puncte, pentru a comunica între ele, era in stalat un telefon prin care cel din punctul amonte amonte transmitea cã lemnul a plecat din bãltoc înspre punctul următor din aval. Pe parcursul canalului, la circa 2 km distanțã unul de altul, patrulau așa-zișii ,,postași”, care erau dotați cu un cârlig special. Ei aveau rolul de a preîntâmpina producerea ,,baurilor” (aglomerãri ale lemnului pe canal). Legătura telefonică era asigurată printr-un fir telefonic ce era întins din arbore în arbore, aceștia ținând locul obișnuiților stâlpi. Specialist în telefonie era Gheorghe Lalescu (Cojocariu), bunicul autorului acestui articol, el asigurând zilnic asistența tehnicã de telefonie. Formația de transport a materialului lemnos era condusã de Costa Cincheza. Dintre ceilalți poștași amintesc: Enache Alexa, Pãtru Ananie, Ghițã Anchescu, Ion Suciu, Ilã Crudu.
Urmând traseul lemnului, ajuns la punctul nr. 5 (Ruciuri), în aval de cascada de la Bobot, lemnul este încãrcat în vagoneții ce îl transportau pe linia îngustã (C.F.F) pânã în depozitul final aflat în apropierea gãrii C.F.R. din Mehadia, unde era prelucrat sau încãrcat în formă brută mai departe în vagoanele C.F.R. În timp linia este modernizatã, patronul achiziționând o locomotivã de o putere mai mare, cunoscutã în termeni populari ,,mocăniță”. Aceasta tracta cca 8-10 vagonete, special construite, un vagon având o capacitate de aproximativ 10 metri steri. Plecarea trenului din depozit se producea în jurul orei 6, locomotiva fiind condusă de Vasile Crudu. Mocănița a supraviețuit pânã în anul 1960, când s-au dat în folosință drumurile forestiere de la Mehadia-Eloca (Sfârdinul Inferior) și apoi Sfârdinul Superior, via Iardaștița.
Revenind la întreprinderile care s-au ocupat de activitățile de exploatare, după Iosif Wesner societatea, împreună cu această activitate, este preluată, în perioada interbelică, de o firmă de familie, cu tradiție îndelungată și vastă experiență în activitatea de exploatare a lemnului, condusă de frații Alexandru și Gheorghe Morariu. Societatea, denumită ,,Industria Forestieră”, deținea și alte exploatări în zona localității Marga. Aceasta cuprindea în sfera activității sale, pe lângă exploatarea lemnului în pădure și activități de debitare și prelucrare primară a lemnului exploatat. Acestea se desfășurau aproape în întregime în zona gării din Mehadia, deoarece transportul feroviar era unica cale posibilă de expediere a materialului lemnos.
Familia Morariu în perioada anilor interbelici
Activitatea Industriei Forestiere din Mehadia se desfășoară până în anul 1948, când pădurea este naționalizată, trecând în proprietatea statului. De asemenea, toate societățile private se deființează, inclusiv cele de exploatare a lemnului, întregul patrimoniu al acestora intrând în proprietatea statului prin procesul de naționalizare. Exploatarea lemnului de aici înainte se va executa doar prin întreprinderi de stat.
Despre familia Morariu, din informațiile primite de la unul dintre descendenții acesteia, domnul Ioan Serghie Morariu, fiul lui Gheorghe Morariu, am aflat că Alexandru Morariu, de profesie avocat, notar public la Caransebeș, a fost un patriot, militant al afirmării identitare și un luptător al reîntregirii neamului, fiind unul dintre reprezentanții Caransebeșului la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la Marea Unire, fiind membru al Marelui Sfat Național Român (MSNR). Acesta s-a dedicat profesiunii sale, afacerea de la Mehadia fiind condusă de fratele său, Gheorghe Morariu.
În privința lui Gheorghe Morariu, din cele amintite de unii bătrâni, din memoria colectivă a locuitorilor Mehadiei trăitori ai acelor vremuri, transmisă ulterior descendenților, remarcăm atenția deosebită acordată condițiilor de lucru ale muncitorilor. Grija fațã de muncitorii angajați și față de nevoile familiilor lor, a fost mereu în atenția patronului. În acest sens, fost construitã cabana Doiu, ce avea 7 (șapte) camere, construitã din cãrãmida crudã, ce a fost fabricatã pe loc, și acoperiș din șindrilã. Tot în sprijinul muncitorilor, a fost construit un cuptor pentru pâine, iar alimentele și cele trebuincioase se transportau în desagi cu ajutorul a 5 cai, proprietatea patronului. Aceștia, pe poteca special amenajatã, parcurgeau traseul Ruciuri-Piatra Tăiată-Foștaus-Coricovac-Treiu. De aici pânã la Doiu, se continua drumul pe o potecã amenajatã prin pãdure, care și în prezent este vizibilã. Tot pe această potecă, manipulantul Schvainer se deplasa cu calul său alb pentru a inspecta formațiile de muncitori. Pentru muncitorii din depozit era asigurat un magazin de alimente cu plata la salariu. Oamenii mai în vârstã povesteau cã patronul era foarte omenos cu muncitorii sãi, le înțelegea nevoile, îi ajuta, în special doamna Helene Morariu, care cu ocazia diferitelor sãrbãtori oferea cadouri în alimente și haine familiilor mai nevoiașe.
Proprietară a trei imobile în Mehadia, familia Morariu este deposedată de acestea, prin naționalizarea lor în urma acțiunii noului regim comunist instalat, cunoscută sub numele de Marea Naționalizare, în iunie 1948. În anii 90, foștii proprietari și-au redobândit dreptul de proprietate, cele trei imobile cu terenurile aferente, revenind în posesia celor de drept.
În anul 1948, prin aceeași Lege 119 din 11 iunie 1948, a naţionalizării, întreaga pădure a Comunității de Avere trece în patrimoniul statului, creându-se noi structuri de administrare. Astfel ia naștere, în anul 1948, actualul Ocol Silvic Mehadia, care preia sarcina de a gospodări prin administrare o parte din pădurile statului ce aparţineau în trecut Comunităţii de Avere. Astfel, suprafaţa de pădure administrată, la efectuarea primei amenajări, de Ocolul Silvic Mehadia a aparţinut în proporţie de 85% Comunităţii de Avere, restul de 15%, suprafaţă împădurită a aparţinut particularilor cu gospodării relativ mici. Pădurile preluate de către ocol au fost amenajate în cadrul marilor unităţi forestiere bazine (M.U.F.B.) prin constituirea unităţilor de producţie (U.P.). Primele amenajări se fac în anul 1948 şi se continuă după acest an astfel: – în anul 1948 U.P.II Pârvova şi U.P. III Mehadica în cadrul M.U.F.B. Crușovăț; în anul 1949 U.P. I Sfârdin şi U.P. V Cornereva în cadrul M.U.F.B. Cerna.
La înfiinţare, Ocolul Silvic Mehadia cuprindea în structura sa administrativă 4 unităţi de producţie (U.P.- uri): Sarcaștița, Iardaștița, Sfârdin şi Cornereva; aceasta până în anul 1957, când două dintre aceste U.P.- uri – Sarcaştiţa şi Iardaştiţa – trec în administrarea Ocolului Silvic Băile Herculane iar Ocolul Silvic Mehadia prin fuziune cu Ocolul Silvic Cruşovăţ – Cornea, preia U.P.- urile Pârvova şi Mehadica, la care s-a adăugat şi Domaşnea, care era constituit în majoritate din proprietăţi particulare, formate din trupuri izolate, cu întinderi relative mici, aflate în raza comunelor Domaşnea, Luncaviţa şi Cornea. Acestea au fost ,,uitate’’ la prima amenajare, dar amenajate la cea de-a doua, a constituit amenajamentul U.P. IV Domaşnea.
Prin reorganizarea teritorial-administrativă a ocoalelor efectuată în anul 1957, Ocolul Silvic Mehadia predă către Ocolul Silvic Herculane U.P.-urile Sarcaştiţa şi Iardaştiţa, şi preia U.P.- urile Pârvova, Mehadica şi Domaşnea de la Ocolul Silvic Cruşovăţ – Cornea, care se desființează.
Schimbările politice ale anilor ’40 nu au afectat decât într-o foarte mică măsură activitatea silvicultorilor. Astfel prin preluarea pădurilor de către stat a fost preluat şi corpul silvic al fostei structuri, astfel continuându-se nobila tradiţie a silvicultorilor grăniceri iubitori de pădure, care și-au făcut meseria cu aceeaşi sârguinţă, destoinicie şi competenţă profesională şi sub noul regim.
Astăzi Ocolul Silvic Mehadia administrează o suprafaţă de 23.142 ha, aceasta împărţită în patru unităţi de producţie (U.P.-uri), pădurile aparţinătoare ocolului, din punct de vedere administrativ, ocupând cca. 40 % din teritoriu.
Pădurea din U.P. I Sfîrdin, azi rod al muncii mai multor generații de silvicultori, denumiți de-a lungul timpului: șumari, codreni, pădurari, etc.
Vis a vis de secvențele textuale prezentate pânǎ aici, se poate spune ca istoria Mehadiei este strâns legată de codru, de pădure, care nu de puține ori le-a oferit strămoșilor noștri apă, hrană și adăpost în fața hoardelor barbare sau a dorințelor de expansiune teritorială a imperiilor străine, însoțind-o de-a lungul întregii sale existențe. Cu toate acestea, Mehadia a dăinuit de-a lungul acestor veacuri cu toate vicisitudinile lor, devenind în timp o așezare cu oameni respectați datorită statorniciei și a credinței lor. Elemente esențiale ale existenței sale, păstrarea credinței și a identității, au făcut posibil ca Mehadia să fie capabilă de a oferi prin fiii săi remarcabile valori umane, aportul lor la progresul societății noastre fiind unul de necontestat, la fel ca și locul lor în istorie.
Constantin VLAICU, inginer silvic,membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
BIBLIOGRAFIE :
Pr. Coriolan I. Buracu – CRONICA MEHADIEI – Ed. Ramuri – Tr. Severin 1924,
,,GAZETA OFICIALA’’ ( Nr. / 1930) editata de Comunitatea de avere a fostului Regiment Confiniar Româno Bănățean nr. 13 Caransebeș – Tipografia Diecezană Caransebeș,
– Broșura editată cu ocazia aniversarii a 50 ani de la inființarea Ocolului Silvic Mehadia 1998 – Ag. Media Star Reșița,
– Revista ,,Vestea” – Mehadia, nr.30, 31, iulie 2009 (articol PaginaVerde – ,,Mocănița de Mehadia”- autor Costa Vlaicu, pensionar Ocolul Silvic Mehadia).
Surse fotografii: Arhivele personale Constantin Vlaicu și Ioan Serghie Morariu
Putem presupune că viața culturală și spirituală a Mehadiei a luat ființă odată cu întemeierea episcopiei „Ad-Aquas” la Mehadia, aproximativ în anul 535, prima şi singura episcopie cunoscută pe teritoriul Daciei Traiane, a cărei existență deși apare într-o serie de documente istorice, din păcate nu a putut fi dovedită cu certitudine a fi fost amplasată pe teritoriul localității Mehadia de azi, în special datorită lipsei unor dovezi arheologice. Totuși, luând în considerare o asemenea supoziție, putem presupune că existența acestei episcopii a putut da naștere, alături de o puternică viaţă religioasă și unui imbold vieții culturale – precum se știe activitățile ce le desfășurau prelații bisericești aveau și o puternică influenţă în procesul de culturalizare a maselor populare. Un important contribuitor la zestrea istorică și spirituală a Mehadiei, de această dată cu limpede certitudine îl putem evidenția pe istoricul și cronicarul Nicolae Stoica de Hațeg, Protopop de Mehadia între anii 1772-1833. Stabilit la Mehadia începând cu anul 1795, Nicolae Stoica de Hațeg este un promotor al fenomenului de deșteptare spirituală națională și mișcare culturală la Mehadia, recunoscut ca un pionier al istoriografiei iluministe în Banat [1] și un militant pentru afirmarea identității naționale. Nicolae Stoica de Hațeg a răspândit de-a lungul întregii sale vieți, în rândul oamenilor, a enoriașilor săi, cunoștințe referitoare la formarea poporului român și la continuitatea noastră pe aceste locuri. Recunoscut poliglot, cunoscător al limbilor română, germană, sârbă și latină, având cunoștințele necesare și de a scrie curent în alfabetele chirilic, latin şi gotic, Nicolae Stoica de Hațeg a tradus și apoi a scris cărți, atât în limba română (ex.,,Cronica Banatului”) cât și în limba germană (ex.,,Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane”). Prin preocupările sale, a desfășurat o intensă activitate de culturalizare a populației. Ca prim și important inițiator cultural, educator și părinte spiritual al Mehadiei, Nicolae Stoica de Hațeg este omagiat de către posteritate, printre altele, acordându-se numele său Liceului din Mehadia.
Dacă despre existența Episcopiei Mehadiei (după unele documente: 535-1428) nu putem oferi date certe, despre funcționarea Protopopiatul Mehadiei, între anii 1726-1928 în cadrul Episcopiei Caransebeșului, există suficiente documente care să certifice existența și funcționarea acesteia. Protopopii Mehadiei: Constantin Dure, George lliescu, Dimitrievici Ștefan, Nicolae Stoica de Hațeg, Lazăr Radac, lacob Popovici, Dimitrie Iacobescu, Mihai Popovici, loan Ștefanovici, Dionisie Popovici, Dr. loan Sârbu, loan Popa. Protopopiatul avea în jurisdicție un număr de 36 parohii. Observăm astfel dimensiunea și viabilitatea centrului bisericesc de la Mehadia, care a reprezentat timp îndelungat un important nucleu de ortodoxie. Născut încă din zorii ortodoxiei, existența acestuia constituie o dovadă certă a continuității și a statorniciei noastre identitare.
Activitatea culturală și spirituală, prin diferite forme de manifestare, a continuat la Mehadia. Voi aminti câteva, alese în mod selectiv, considerându-le reprezentative temei abordate. Astfel, în anul 1889 se înființează la Mehadia un cor, sub conducerea învățătorului Grama, iar din anul 1898 sub conducerea învățătorului Nicolae Mergea. Prin intermediul și cu participarea corului, se organizează la Mehadia o mulțime de manifestări cultural artistice în toată această perioadă. Într-o vie atmosferă culturală națională, în anul 1912, la Mehadia ia ființă filiala ,,Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului” din Sibiu, având înscriși un număr de 41 membrii. În martie 1913, se deschide prima bibliotecă parohială, având în inventarul său 293 de opere românești. În perioada anilor 1912-1914, viața culturală a Mehadiei este animată și impulsionată în mod deosebit de preotul Iosif Coriolan Buracu, care întreprinde o vastă activitate culturală în spiritul promovării identității naționale, și a idealurilor românești în Banat, activitate mai puțin agreată de oficialitățile maghiare ale vremii, fapt care îi aduce arestarea, în ziua de 26 iulie 1914, fiind întemniţat la Caransebeş, alături de generalul Nicolae Cena, unul din mentorii săi. În acest context, activitatea culturală, sprijinită în masă de locuitorii Mehadiei, prin manifestări naționale, îmbracă o conotație politică care duce la arestări a participanților la aceste manifestări, în special a unor influente personalități locale. Alături de preotul Buracu, regăsim pe generalul Nicolae Cena, doctorul Virgil Nemoianu, Nicolae Chiticean, Miron Cozma și Dimitrie Cerbu (,,Foaia diecezană”, 4 sept. 1921), cu toții învinuiți de acțiuni de uneltire ,,împotriva integrității statului maghiar”.
În preajma evenimentelor premergătoare Marii Uniri, la 17 noiembrie 1918, la Mehadia a fost constituit Consiliul Național Român și Garda Națională sub președenția preotului Coriolan Buracu. La 18 noiembrie s-a reînființat ,,Districtul Mehadia”, cuprinzând 16 comune, sub președenția aceluiași preot C. I. Buracu.
În anul 1921, de sf.Ilie s-a organizat la Mehadia prima ,,Expoziție de industrie casnică și de antichități istorice”, organizată de generalul de divizie Nicolae Cena și pr. C.I.Buracu. Cu acest prilej, a avut loc și o serbare cu jocuri naționale și un concert susținut de corul ,,Doina” din Drobeta Turnu Severin, condus de renumitul muzician, profesor I.Șt.Paulian. La această manifestare culturală au participat și o mulțime de artiști amatori din Mehadia.
În data de 3 august 1923, filiala Orșova a ,,Astrei” a organizat la Mehadia ,,prima adunare generală cercuală” de după constituire în anul 1922, sub președenția lui I.C. Buracu. Între invitați regăsim pe profesorul universitar, vestitul matematician, Traian Lalescu. Lucrările adunării sunt urmate de o frumoasă serbare populară cu participarea unor tineri și a artiștilor amatori din Mehadia care au recitat poezii și au prezentat piesele teatrale: „Conul Leonida faţă cu reacţiunea”,„Principesa Curcanilor” şi „Arvinte şi Pepelea.”
În anul 1923 a fost inaugurată casa culturală ,,General Nicolae Cena” din Mehadia în memoria generalului care decedase în anul 1922.
Intensa activitate culturală desfășurată între anii 1912-1923, s-a datorat în cea mai mare măsură preotului Coriolan Buracu.În numărul 31 al Foii Diecezane, din 12 august 1923, regăsim în încheierea articolului ,,Serbările de la Mehadia” dedicat uneia dintre manifestările culturale desfășurate aici: ,,Satul Mehadia împodobit cu atâtea reminiscenţe valoroase s’a împodobit cu opere noi devenind cu adevărat un centru cultural unde să munceşte cu sârguinţă şi cu rezultate eficace. Încă câteva zecimi de asemenea cetăţui la satele noastre şi neamul va face salturi rodnice.” (Foaia Diecezană, 12 august 1923)
La 15 mai 1924, animatorului vieții culturale din Mehadia i se oferă postul de conducere a Palatului Cultural din Dr. Tr.Severin. Prin plecarea preotului Coriolan I.Buracu de la Mehadia, activitatea culturală de aici este mult diminuată, însă continuă. Astfel, în anul 1925 ia ființă la Mehadia formația muzicală ,,Floarea României”. În programul formației regăsim compoziții vocale de Schubert, Ciprian Porumbescu, arii din opere, etc. Formația se destramă în anul 1929 (I. Băcilă – ,,Monografia Mehadiei”).
În anul 1924, preotul Coriolan Buracu descoperă printre cărțile și manuscrisele bisericii ortodoxe din Mehadia, un fragment dintr-o psaltire slavo-română scrisă pe pergament, fiind compusă din patru foi (Pr. Coriolan I. Buracu – CRONICA MEHADIEI – Ed. Ramuri – Tr. Severin 1924). Nicolae Iorga o găsește la Mehadia și o publică în facsimile în volumul ,,Observații și probleme bănățene”, în anul 1940.În același timp, Iorga o datează cu aproximație între anii 1580-1600.
În luna aprilie 1932 s-a constituit un comitet de iniţiativă pentru dinamizarea vieţii culturale. Comitetul era alcătuit din următorii: Ion Băcilă, Gheorghe Crăciunescu, Liviu Dragalina, Fabius Nemoianu. A fost convocată o adunare generală în care s-a analizat situaţia şi s-a ales un colectiv de conducere. A devenit preşedinte dr. Mihai Lalescu, secretar – Ion Băcilă, cărora li s-au adăugat încă trei membri. Planul de muncă a cuprins reactivarea bibliotecii, a formaţiei de teatru, a corului şi alcătuirea unui colectiv pentru ţinerea de conferinţe. Au fost puse în scena piesele de teatru Slugă la doi stăpâni şi Piatra din casă. S-au remarcat prin zelul lor Gheorghe Crăciunescu, losif Bardac şi Livius Dragalina.
În anul 1933 a fost pregătită revista satiric-umoristica Tănase tot Tănase la care au luat parte Nicolae Olariu, Enache Lalescu, Grigore Nedelea şi alţii. S-au satirizat abateri de la morala social-politică şi de la bunele moravuri. Tot în această perioadă, la iniţiativa lui Ioan Marghetici, un pasionat susţinător al activităţii culturale, s-a constituit o formaţie muzical-coregrafică. Sub îndrumarea unei entuziaste a frumosului, Ada Marghetici, s-au desfăşurat acţiuni bogate, cu participarea tinerilor Ion Dragalina, a surorilor Iorgovan, a Elisabetei Petchescu.
Tot în anul 1933, în luna aprile, apare primul număr al gazetei ,,Grănicerul”, cea dintâi publicație din mediul rural al Banatului de Munte.
Recomandându-se pe frontispiciul său ca ,,Organ pentru apărarea tuturor intereselor locale”, gazeta avea ca director și proprietar pe Ioan Margetici (tatăl scriitorului Nicolae Mărgeanu) din Mehadia, iar colaboratori pe învățătorul Nicolae Roșeți, Gheorghe Crăciunescu și Ion Dragalina. Aceasta apare neîntrerupt până în anul 1935, pentru ca apoi, după o întrerupere de doi ani, să reapară la Timișoara, din anul 1937 (12 septembrie), până la izbucnirea războiului.
După anul 1935, în urma demisiei de la Casa de cultură a doctorului Mihai Lalescu, a fost ales ca preşedinte Ion Urechiatu. Era perioada premergătoare războiului, caracterizată de frământări politice. Ca atare, activitatea s-a axat pe educaţia patriotică, ceea ce era greu de realizat, deoarece obştea era dezbinată şi dezorientată. Au urmat anii celui De-al Doilea Război Mondial, ani în care nu se mai poate vorbi de o viață culturală la Mehadia.
După terminarea conflagraţiei, începând din 1946, prin intermediul învăţătorului Ion Băcilă, acțiunile culturale la Mehadia încep să prindă viață din nou. În anul 1950 este reactivat corul, din care fac parte acum 70 de corişti. Unii dintre aceştia sunt susţinători asidui, gata să sacrifice unele interese personale ca să ia parte la pregătiri. Pot fi amintiţi printre aceştia Nicolae Bocicariu, un bun tenor, Nistor Lalescu sau farmacistul Nicolae Gaşpar. De asemenea şi Riţi Delapicolla, bună cântăreaţă şi exemplu de dăruire.
Corul din Mehadia, reînființat in anii ’50
Dirijori ai corului au fost profesorii Gheorghe Malaş – de care foştii corişti îşi amintesc cu drag – Nena, Ion Mustaţă, N. Chilian şi Ilie Popescu. Datorită muncii acestora, corul din Mehadia a fost aplaudat cu ocazia a numeroase spectacole şi concursuri, a fost premiat la fazele raionale şi a obţinut menţiune la faza regională, fiind cotat în rândul formaţiilor bune.
Echipa de teatru, înfiinţată în anul 1959, i-a avut ca instructori-regizori pe Eufemia Gaşpar, Valeria Ghinea şi Cornelia Micu. Repertoriul echipei a cuprins piesele Cei care rămân singuri, Zori de zi, Cum semeni aşa culegi, Steaua fără nume. Dacă activitatea pe scenă a crescut, meritul revine in primul rând instructoarelor, iar dintre acestea trebuie evidenţiată contribuţia Corneliei Micu. Aceasta a condus formaţia, a regizat piesa Steaua fără nume şi a interpretat rolul domnişoarei Cucu. Spectacolul a promovat până la faza regională. Buni şi pasionaţi interpreţi au fost Elena Trapcea, Livia Guleran, Ilie Popescu, Alexandru Vlad, Nicolae Lalescu, Gheorghe Zaberca, Constantin Vlaicu. Şi sub îndrumarea profesoarei Eufemia Gaşpar s-a muncit mult şi s-au obţinut rezultate bune. Din colectivul de artişti amatori de sub îndrumarea acesteia îi amintim pe Ioana Zaberca, Gheorghiţa Coman, Ştefania Zarescu, Miţi Rădulescu, Lucia Cincheză şi M. Moroşan.
Echipa de dansuri, înfiinţată în anul 1950, i-a avut ca instructori pe Constantin Ionescu, Cornelia Feneşan, Vasile Nichescu, învăţătoarele Maria Dop şi Floarea Giagim. S-a desfăşurat o bună şi frumoasă activitate, prin pregătirea unor suite de dansuri bănăţene, prin susţinerea a numeroase spectacole şi prin participarea la diferite concursuri.
Brigada artisticăa luat fiinţă la 1 decembrie 1959 şi i-a avut ca instructori pe Cornelia Feneşan (1961), Dumitru C. Dumitru (1962-1963), Maria Dop (1964-1966), Elena Băcilă (1966-1967). Pe lângă aceştia, au mai activat şi profesorii Livia Stângu şi Nistor Dop. Repertoriul brigăzii a cuprins temele ”Te cântăm, Patrie”, „La şezătoare”, „1 Mai”, „Vitejii Neamului” şi altele.
Formaţia instrumentalăs-a înfiinţat în anul 1962, avându-l ca dirijor pe Dumitru C. Dumitru, care a primit un sprijin preţios de la saxofonistul Valeriu Pârvu. Acesta a sprijinit şi formaţia de dansuri. în anul 1963 i s-a adăugat formaţiei instrumentale una de muzicuţe, instruită de Cornel Zarescu. Ambele au prezentat programe la căminul cultural.
În anul 1962 a luat ființă liceul din Mehadia. Vorbind despre viața culturală a Mehadiei nu putem omite importanța școlii în viața culturală a Mehadiei, multe dintre activitățile culturale fiind promovate și prin intermediul școlii prin educația culturală și implicarea elevilor în actul cultural la nivel local.
Formaţia de muzică uşoarăa luat fiinţă în anul 1966, dirijor fiind prof. Ion Urechiatu, iar solistă vocală – educatoarea Elena Firu. În anul 1967, această formaţie a fost dotată cu chitare electrice şi staţie de amplificare. A prezentat spectacole în localitate şi în căminele culturale din Pecinişca, Plugova, Orşova. A fost răsplătită cu aplauze de către public şi cu premii de către juriile concursurilor la care a participat. În anii 1968-1969, activitatea culturală a continuat sub îndrumarea lui Ion Sitaru, iar din 1969 până in 1982 – sub aceea a învăţătorului Petre Stângu. Instruită de profesorii Didina Malanca, Elena Stângu și llie Popescu, formaţia de teatru a avut în repertoriu piesele: Întrebări, O noapte furtunoasă, Escu, Nota zero la purtare. Echipa a obţinut în anul 1974 premiul I la faza zonală a festivalului „Cântarea României’.
Grupul coral cameral, compus din 27 de membri şi avându-l ca dirijor pe profesorul Achim Martin, a obţinut premiul al II-lea în ediţia a doua a „Cântării României“, faza judeţeană. Tot locul al doilea l-a obţinut în anul 1976 şi brigada artistica, ai cărei instructori au fost profesorii Livia Stângu, Stamina Belchite şi Elena Stângu. În anul 1976, căminul cultural din Mehadia a organizat manifestări la care au participat 8.620 de spectatori. La susţinerea programelor au contribuit cinci formaţii artistice, solişti vocali și instrumentiști cu un total de şaizeci de membri.
Succese remarcabile sunt repurtate în anul 1980, când corul cameral câştigă locul doi în faza judeţeană, echipa de căluşari – locul trei, ca şi soliştii vocali şi instrumentali, iar brigada artistică – o menţiune. În acelaşi an au fost organizate în comună, de către 10 formaţii artistice, cu 90 de membri, manifestări culturale la care au participat 9.897 de spectatori.
Grup de intelectuali, fii ai Mehadiei, în anii ’70
Un eveniment deosebit a avut loc la 19 iulie 1981, când a fost organizată Întâlnirea cu fiii satului. Deschiderea şedinţei festive a făcut-o primarul comunei, cu alocuţiunea Mehadia şi perspectiva de dezvoltare. Au urmat expunerile: Oameni de seamă din Mehadia (prof. Nistor Dop), Ziarişti din Mehadia (prof. Enache Nedelea), Contribuţia şi participarea „meginților” la pregătirea şi înfăptuirea Unirii celei Mari (Nicolae Grecu), Silvicultura şi fondul forestier (ing. Nicolae Cionca) Meseriaşii din Mehadia (Gheorghe Giagim), Activitatea spirituală și munca culturală în trecut şi in prezent (înv.Ion Băcilă) A urmat un program artistic în decursul căruia Elena Băcilă Drăghici şi Sabin Opreanu au recitat poezii din creaţia proprie. Masa comună s-a ţinut la restaurantul Ad Mediam.
Consilieri ai Bisericii ortodoxe Române din Mehadia, în perioada anilor ’80
La 24 aprilie 1985 s-a organizat un simpozion cu următoarele expuneri: Carmen Cornelia Grămadă, preşedinta Comitetului de Cultura si Educaţie Socialistă a judeţului Caras-Severin, Cultura româneasca din Banat: Petre Lăzărescu, Comuna Mehadia, două decenii de măreţe înfăptuiri şi ample transformări revoluţionare: Dr. Damaschin Mioc (Bucureşti), Oameni şi locuri din Mehadia şi Băile-Herculane în opera cronicarului Nicolae Stoica de Haţeg; Dr. Costin Feneşan (Bucureşti), Pagini din trecutul învăţământului la Mehadia in secolele XVIII-XIX; Dr. Vasile Creţu (Timişoara), Banatul românesc dincolo de notaţiile griseliniene.
După evenimentele din decembrie 1989, în anii 90, activitatea culturală a Mehadiei intră într-o etapă de stagnare care se prelungește timp de un deceniu, până la începutul anilor 2000. Totuși în acest deceniu a existat și o sclipire, din păcate cu o scurtă durată, produsă în anul 1992. În anul 1992, în urma hotărârii Consiliului de Administrație al Casei de Cultură ,,Nicolae Cena”, în 5 august ia naștere gazeta sătească AD MEDIAM. Gazeta își propune să înfățișeze în paginile ei aspecte culturale, economice și sociale ale comunei Mehadia, precum și a localităților învecinate. Drept urmare, în octombrie 1992 apare primul număr al ziarului ,,Ad Mediam” (,,Periodic al comunei Mehadia”), având ca redactor șef pe scriitorul Nicolae Marghetici – Mărgeanu. Colectivul redacțional este format din: prof. Ioan Băcilă – un foarte activ animator al vieții culturale a Mehadiei, autor al ,,Monografiei Mehadiei”, prof. Ilie Popescu, Ion Ionescu (Bloju), prof. Enache Nedelea, prof. Gruia Cinghiță. Datorită resurselor financiare insuficiente, publicația nu apare decât de-a lungul a trei numere. În cele trei numere, în paginile gazetei s-au regăsit aspecte ale realităților cotidiene ale comunei; activitatea administrativă a Primăriei, a educației în liceul de la Mehadia, probleme legate de activitățile economice ce se desfășoară pe raza comunei Mehadia (mina de cărbuni, cariera de piatră, etc.). De asemenea s-au abordat și aspectele legate de istoria locală. De remarcat că gazeta ,,Ad Mediam” a fost prima publicație locală din mediul rural al județului Caraș Severin, apărută după anul 1989.
Acestei perioade îi urmează o reînsuflețire a vieții cultural-spirituale, datorată sosirii în Mehadia a scriitorului Nicolae Danciu Petniceanu, la începutul anilor 2000. Amprenta lăsată de vajnicul om de cultură și prolific scriitor, marchează încă una dintre înfloritoarele perioade de efervescență culturală, care în contextul celor prezentate anterior nu este altceva decât o continuare a unei tradiții a cărei temelie a fost clădită cu mult timp în urmă la Mehadia. Numeroasele proiecte culturale împlinite aici la Mehadia, la inițiativa lui Nicolae Danciu Petniceanu, cu sprijinul nemijlocit al administrației locale, poartă amprenta puternică a viziunilor sale. Între acțiunile culturale organizate la Mehadia, în această perioadă, se remarcă cele 13 ediții ale ,,Simpozionului Cetății”, organizate periodic în fiecare an, prin rotație în câte una dintre localitățile aparținătoare comunei Mehadia, prima ediție având loc la 19 ianuarie 2008. La aceste manifestări culturale organizate sub egida simpozionului, au participat personalități de marcă ale vieții cultural-tradiționale din întreg Banatul, inclusiv cel istoric. În aceeași perioadă s-au organizat comemorări care au scos la iveală fapte și personalități aproape uitate, în memoria cărora s-au montat plăci omagiale sau comemorative, s-au ridicat monumente în cinstea lor. Toate aceste simboluri comemorative s-au dezvelit de fiecare dată în modul firesc creștinesc, deoarece credința este unul dintre pilonii principali ai păstrării identității și a statorniciei noastre, în numele și cu sprijinul credinței înfăptuindu-se toate idealurile înaintașilor noștri.
La inițiativa lui Nicolae Danciu Petniceanu, în decembrie 2006 apare primul număr al unei noi publicații purtând tilul VESTEA. Având ca fondatori pe scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu și primarul în funcție din acea perioadă, Iancu Panduru, publicația a primit finanțare exclusivă din partea Primăriei și Consiliul Local al comunei Mehadia. Începând cu anul 2013, la redactarea și editarea publicației consemnăm participarea Editurii ,,Cetatea Cărții”, prima editură înființată la Mehadia de către Constantin Vlaicu, redactor al revistei începând cu anul 2008, radactor on-line și redactor șef, începând cu anul 2017. Revista apare neîntrerupt, timp de 14 ani, până în anul 2020, însă cu o periodicitate oscilantă, până la întreruperea apariției sale în anul 2020. De-a lungul celor 14 ani de apariție, revista a evoluat îmbogățindu-se permanent în consistență și în aspect grafic, cu unele modificări asupra formatului, a graficii, a titlului (,,Vestea de Mehadia” din octombrie 2012, până în ianuarie 2017, după care revine la ,,Vestea”). Începând cu anul 2008, aceasta a pătruns și în mediul on-line, fiind prezentă și pe Internet, unde a căpătat o largă răspândire și o temeinică cunoaștere, în special prin parteneriatul cu ,,Asociația Română pentru Patrimoniu”, fondată și condusă de istoricul și cărturarul Artur Silvestri. De asemenea, prin intermediul redactorului șef, Constantin Vlaicu, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, s-au creat legături strânse cu această importantă asociație profesională din România, iar prin intermediul ei, cu o serie de membrii ai săi care au publicat articole valoroase în paginile acestei publicații.
Iubitor și creator de carte, Nicolae Danciu Petniceanu a înființat, sub egida Societății Literar-Artistice „Sorin Titel” din Banat, prima bibliotecă privată numită „Casa Cărții – Casa Daria” în Mehadia. În casa sa din Mehadia, strada Pădurii (așa cum îi plăcea să o numească într-un mod personal) la nr.389, funcționa și redacția revistei ,,Eminescu”, al cărei editor era Nicolae Danciu Petniceanu.
Prin decesul său în anul 2020, Mehadia a pierdut unul dintre cei mai mari animatori culturali din întreaga istorie a sa, figura proeminentă a scriitorului Nicolae Danciu Petniceanu putându-se alătura celorlalte figuri culturale locale, incontestabile personalități ale Mehadiei.
Continuând drumul pe tărâm publicistic, în anul 2021, la Mehadia, primarul în exercițiu al comunei, inginerul silvic Grigore Petru Bardac, adună în jurul său un colectiv, formând un grup de lucru în vederea înființării unei noi publicații. Astfel ia naștere publicația ,,Cronica Mehadiei”, titlul acordat fiind un tribut și o aducere aminte a celui care a fost primul editorialist al Mehadiei, biograf al vremurilor sale și excepțional patron spiritual al Mehadiei, Nicolae Stoica de Hațeg, autorul lucrării ,,Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane”. Primul număr al respectivei publicații apare în luna ianuarie a anului 2022.
În finalul acestei expuneri, concluzionând putem remarca că statornicia locuitorilor Mehadiei sub toate vicisitudinile vremurilor, se datorează atât credinței nestrămutate și a păstrării identității naționale cultural-tradiționale, cât și aportului nemijlocit al cultivării culturale și spirituale a populației de aici. Aceasta s-a realizat prin intermediul tuturor acelor păstori religioși, culturali sau politici, parte dintre ei rememorați aici, care prin acțiunile și viziunile lor au contribuit la progresul cultural-spiritual al societății în toate etapele dezvoltării ei.
Constantin VLAICU/UZPR
[1]Tiberiu Ciobanu: NICOLAE STOICA DE HAŢEG CRONICARUL BANATULUI
Bibliografie alternativă: Ion Băcilă – ,,Monografia Mehadiei”, Editura Marineasa, Timișoara 1997
O zi de sărbătoare la începutul secolului trecut – horă în centrul Mehadiei
Îndrǎgit profesor de matematicǎ la Bocşa, dar şi un prolific scriitor, Titus Suciu este unul dintre ardelenii care, prin activitatea sa și prin dragostea oferită comunității bocșene de-a lungul vremii, și-a câștigat un binemeritat statut de bocșean, mai mult, titlul de Cetățean de onoare al orașului Bocșa.
Titus Suciu s-a nǎscut în 31 ianuarie 1940 la Braşov; a studiat la Timişoara, iar în perioada 1962 – 1977 a fost profesor la Liceul Teoretic din Bocşa Montanǎ. Apoi s-a mutat în Timişoara unde şi-a continuat atât activitatea didacticǎ, cât şi pe cea scriitoriceascǎ.
Este membru în Uniunea Scriitorilor din România Filiala Timişoara.
Debuteazǎ literar în 1969 în revista “Luceafǎrul”; apoi colaboreazǎ la reviste precum: “România literarǎ”, “Orizont”, “Tribuna”, “Vatra”, “Astra”, “Bocşa culturalǎ” și altele.
Titus Suciu este un harnic scriitor și ne surprinde plăcut cu toate genurile literare. Între volumele sale amintim: Drumul (roman).- Timişoara: Facla, 1979; Movila albǎ (nuvele).- Timişoara: Facla, 1981; Ceaţa (roman).- Timişoara: Facla, 1984; Pragul (roman).- Timişoara: Facla, 1986; Reportaj cu sufletul la gurǎ (Timişoara 16 – 22 decembrie 1989: traseele revoluţiei).-ed. I.- Timişoara: Facla, 1990, ed. a II-a la editura Seicon, 1990 și ediția a III-a la editura SAOL, 2009; Lumea bunǎ a balconului (interviuri despre evenimentele din decembrie 1989 din Timişoara).- Timişoara: Almanahul Banatului, 1995; Pânda (roman).- Timişoara: Amarcord, 1998; Ana (roman).- Timişoara: Amarcord, 2000; Hamlet la Vama veche.- Bucureşti: Palimpsest, 2006; Pacienţi cu abonament: teatru. Bucureşti. Palimpsest. 2009; Ultima bornă: scenarii de film. Bucureşti: Palimpsest. 2010; Candelă împotriva timpului (coautor). Timişoara. Asociaţia Memorialul Revoluţiei 16-22 decembrie 1989 Timişoara. 2011; Poeții Revoluției. Timișoara, Decembrie 1989 (autor). București: IRRD, 2011; Frumoșii nebuni ai Bocșei (coautor). București: Palimpsest, 2013; Adevărul traversează întristat timpul. După 25 de ani. (coautor). București: IRRD, 2014; În „Picasso” din Bocșa spre oriunde (coautor). București: Palimpsest, 2014; Calvarul învingătorului (autor). Timișoara: Datagroup, 2015; Timișoara. Prețul singurătății.(coautor). București: IRRD, 2016; Magistrul de la malul vieții (autor). Timișoara: Datagroup, 2016; România. Speranța nu are sfârșit. 1918 – 1945-1989. (coautor) București: IRRD, 2017; Noi, cei de la Loga, în oglinda veacului (coautor). Timișoara: ArTPress, 2019; Iubirile.-Timișoara: Eubeea, 2021; Șoapte… pentru alintul Alenei.-Timișoara: Eubeea, 2022.
Îl găsim în volume colective, ca de exemplu: Magazin literar al Asociației Scriitorilor din Timișoara, 1982; Glasul cetǎţii: antologie de poezie şi prozǎ.- Timişoara: Facla, 1986; Timişoara 16-22 decembrie ’89 (mǎrturii privind revoluţia din Timişoara).- Timişoara: Facla, 1990 și altele.
Despre omul și scriitorul Titus Suciu găsim referinţe în diverse volume și publicații: Prima verba III/ Laurenţiu Ulici.- Timişoara: Editura de Vest, 1991; Parte din întreg/ Al. Ruja.- Timişoara: Editura de Vest, 1994; Literatura Românǎ Contemporanǎ I – promoţia 70/ Laurenţiu Ulici.- Bucureşti: Editura Eminescu, 1995; Dicţionar al scriitorilor bǎnǎţeni (1940-1996)/ Olimpia Berca.- Timişoara: Amarcord, 1996; Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin/ Victoria Bitte, Tiberiu Chiş, N. Sârbu.- Reşiţa: Timpul, 1998; Bocşa din inimă II/ Vasile Bogdan. Reşiţa. TIM. 2010, revista Bocşa culturală[1]; Cărăşeni de neuitat XVI. / Petru Ciurea şi Constantin Falcă.- Timişoara: Eurostampa, 2012; Biblioteca, între datorie și pasiune. 60 de ani de lectură și bibliotecă publică la Bocșa/ Gabriela Șerban. Reșița: TIM, 2013 (Bocșa – istorie și cultură; 30); Literatura Banatului. Istorie, personalități, context/ Cornel Ungureanu.- Timișoara: Brumar, 2015; Enciclopedia Banatului. Timișoara: David Press Print, 2016; Enciclopedia Banatului. Literatura. Coord. gen. Crișu Dascălu.- Timișoara: David Press Print, 2016; Dascăli bocșeni prezentați de Gabriela Șerban În: Dascăli bănățeni de ieri și de azi/ coord. Nicoleta Marcu.- Reșița: Editura Gheorghe Magas, 2019; Bocșa, un oraș ca o poveste. Vol. 2: Oameni, locuri, fapte din Bocșa de ieri și de azi/ Gabriela Șerban, Reșița: TIM, 2023 (Bocșa, istorie și cultură; 64).
În 2009, TVR Timişoara realizeazǎ un film documentar cu prilejul celor 20 de ani de la Revoluţia din decembrie ’89, iar pt. realizarea acestui serial realizatorul Vasile Bogdan apeleazǎ la materialele lui Titus Suciu, astfel cǎ scenariul acestui documentar îi aparţine scriitorului Titus Suciu. De asemenea, în colaborarea sa cu regizorul Ioan Cărmăzan, realizează câteva scenarii în care maestrul Cărmăzan regăsește fidelitatea acestuia pentru Bocșa.
Astăzi Titus Suciu se află la ceas aniversar, iar neputința sa de a se despărți de Bocșa persistă. Deși locuiește la Timișoara, pașii, dar mai ales gândul, i se întorc adesea către „acasă”, acasa de la Bocșa!
De aici, din Bocșa, îi transmitem și noi cele mai alese urări de bine și sănătate și-l așteptăm cu o nouă carte, precum și cu noi materiale pentru revista „Bocșa culturală”.
Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” din Bocșa Română a fost gazda unui eveniment important de cinstire a celor Trei Ierarhi – Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie Teologul și Sf. Ioan Gură de Aur -, precum și de cinstire și omagiere a dascălilor de ieri și de azi
Cea de-a X-a ediție a Simpozionului „Sfinții Trei Ierarhi, modele de educație creștină” s-a desfășurat la Parohia „Sf. Nicolae” din Bocșa Română și s-a constituit într-un frumos moment de readucere aminte a unor dascăli de ieri și de azi, precum și sublinierii rolului deosebit de important al educației în rândul tinerilor.
Despre Sfinții Trei Ierarhi și rolul esențial pe care l-au avut în conturarea teologiei creștine a vorbit părintele paroh dr. Silviu Ionel Ferciug.
Despre dascăli bocșeni de ieri și de azi a vorbit Gabriela Șerban, cea care i-a adus în atenție pe profesor, dirijor și compozitor Ioachim Perian la 70 de ani de la moarte (17 sept. 1884 – 17 ian. 1955) și pe prof. Zahara Onel Stanzel aflată la ceas aniversar – 90 (30 ianuarie 1935).
Cărțile și poezia au fost ingredientele care au dat savoare evenimentului! Au fost prezentate volumele de poezie semnate de dna. Zahara Stanzel: Mă ascund în cuvânt (Reșița: TIM, 2017), volum îngrijit de Gheorghe Jurma și Marcu Mihail Deleanu, cel care o și intervievează pe autoare, acest dialog constituind Postfața cărții; volumul Lumi în amurg. (Reșița: TIM, 2019) și volumul O plasă de vise (Reșița: TIM, 2022).
De asemenea, a fost prezentat portretul prof. Ioachim Perian conturat în placheta „Vi-l prezentăm pe Ioachim Perian” (Reșița: Timpul, 2004.- Seria „Bocșa – istorie și cultură”), acesta fiind cunoscut ca un important profesor, dirijor, compozitor și animator cultural, organizator al vieții artistice din Banat, dar și reprezentant al Reuniunii Române de Cântări și Muzică la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918.
Doamna Zahara Stanzel este un cunoscut profesor al Bocșei, care în perioada 1973 – 1990 a condus destinele „Casei Pionierilor și Șoimilor Patriei”, instituție extrașcolară deosebit de importantă la acea vreme.
În perioada cât dna. Stanzel a condus această instituție a copiilor, a existat preocupare pentru amenajarea corespunzătoare a clădirii și desfășurarea în condiții cât mai bune a diverselor activități: atât sportive, cât și tehnice, dar și literar-artistice.
Principalele cercuri în cadrul cărora îşi desfăşurau activitatea pionierii şi şcolarii erau: cercurile tehnico-ştiinţifice: aeromodele şi rachetomodele, navomodele, mecanică auto şi automobilism, electrotehnică şi radio-televiziune, electronică aplicată, artă aplicată în lemn, automatizări, foto, precum și cercurile cultural-artistice: de artă decorativă, de pictură, de dansuri populare, cor, balet, teatru, instrumente, fanfară, orchestră (muzică populară și ușoară), filatelie și cenaclul literar „Luminițe.
Dna. prof. Zahara Stanzel a demonstrat că se poate, într-o perioadă în care era mai dificil să ai păreri și inițiativă; a demonstrat că munca și educația pot birui, într-un fel sau altul, într-un sistem totalitar, iar pasiunea și dăruirea pot înnobila vremurile.
În anul 2000 s-a mutat la Timișoara unde locuiește și acum și unde își dedică mare parte din timp cititului și scrisului, dar și emisiunilor de cultură, fiind un fan declarat al scriitorului Robert Șerban și al emisiunii acestuia, „Piper pe limbă”.
Iată că, în cadrul Simpozionului „Sfinții Trei Ierarhi, modele de educație creștină” desfășurat la Parohia „Sf. Nicolae” din Bocșa Română în 30 ianuarie 2025, bocșenii prezenți și-au amintit cu plăcere despre acest dascăl de seamă al Bocșei, transmițându-i fiecare un gând bun la ceas aniversar.
Despre educație, carte și lectură au mai vorbit prof. Stela Boulescu și pr. prof. dr. Dorel Viorel Cherciu; iar evenimentul s-a încheiat cu un recital de poezie din cărțile dnei. Zahara Onel Stanzel susținut de elevi ai Școlii Gimnaziale nr. 1 Bocșa și membri ai Centrului de Tineret „Sf. Stelian”, coordonați de prof. Gianina Mură.
Finalul a aparținut înmânării Diplomelor de către organizatori: Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” Bocșa, în parteneriat cu Parohia Ortodoxă „Sf. Nicolae” Bocșa Română, cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local Bocșa și al primarului Mirel Patriciu Pascu.
Astăzi, la ceas de mare sărbătoare creștină – Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur – gândurile noastre se îndreaptă și spre o Doamnă de poveste, un Dascăl de frunte al Bocșei – Zahara Onel Stanzel, domnia sa aflându-se la ceas aniversar, împlinind vârsta de 90 de ani!
S-a născut în 30 ianuarie 1935, în satul Beciu, județul Vrancea – unde a urmat clasele I-IV în perioada 1942 – 1946. A continuat cu „Gimnaziul Unic Odobești” cl. I, II și a VII-a elementară (după reforma învățământului) în perioada 1946 – 1949, apoi a intrat la „Liceul Teoretic de Fete” din Focșani – Vrancea în perioada 1949 – 1953.
În 1953 și 1954 i-a fost respins dosarul de înscriere la Universitatea București pe motiv „OSN”, adică origine socială nesănătoasă!
În perioada 1953 – 1955 a fost profesor suplinitor la Școala Generală din Mircești – Focșani, lovindu-se în continuare de sistem.
În 1959 a părăsit acele mirifice meleaguri și a venit în Banat, împreună cu sora sa, soția profesorului Manta de la liceul din Bocșa.
Nici aici nu i-a fost simplu, deoarece avea rude în străinătate și deținea acte de plecare în Austria. O perioadă (1959 – 1962) a lucrat ca pedagog la Liceul din Bocșa; apoi, i-a fost desfăcut contractul de muncă (1962 – 1964) din pricina actelor pentru străinătate; între anii 1964 – 1967 a funcționat ca bibliotecară la Liceul din Bocșa, apoi a fost admisă pe post de profesoară (1967 – 1973).
Din anul 1973 până în 1990 a fost director la Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei Bocșa (CPSP), iar din septembrie 1990 s-a pensionat, predând, totuși, la plata cu ora, elevilor de la Școala Generală nr. 1 Bocșa.
În perioada 1973 – 1990 Casa Pionierilor din Bocșa a devenit o instituție extrașcolară deosebit de importantă!
În perioada cât dna. Stanzel a condus această instituție a copiilor, care era găzduită într-o clădire a Școlii Generale nr. 1, a existat preocupare pentru amenajarea corespunzătoare a clădirii: construirea unei săli pentru balet și judo – gimnastică (cu ajutorul I.C.M. Bocșa), a curții, prin amenajarea unui (mini) teren de tenis, atât de necesar copiilor dornici de sport, de mișcare; construirea unei săli pentru personalul administrativ (birou), a unei magazii (lemne) și construcție pentru carturi; alei betonate, straturi de flori etc. În doi-trei ani, clădirea devenise de necunoscut, mărturisesc cei care au participat activ la aceste modificări. De asemenea, s-a manifestat interes pentru dotarea cercurilor tehnice și artistice cu materiale pentru programul elevilor și ocuparea lor de oameni profesioniști.
Principalele cercuri în cadrul cărora îşi desfăşurau activitatea pionierii şi şcolarii erau: cercurile tehnico-ştiinţifice: aeromodele şi rachetomodele, navomodele, mecanică auto şi automobilism, electrotehnică şi radio-televiziune, electronică aplicată, artă aplicată în lemn, automatizări, foto.
O mare pondere o deţinea sectorul cultural-artistic, care cuprindea cercuri de artă decorativă, pictură, cor, dansuri populare, balet, teatru, cenaclul literar, vioară, acordeon, chitară, fanfară, orchestră populară şi de muzică uşoară, filatelie etc. Iar numărul de copii era semnificativ, adesea sălile devenind neîncăpătoare, aceștia dovedind interes și pasiune.
Mai ales cercurile tehnice au avut rezultate în fiecare an, obținând premii județene și naționale cu machete în miniatură ale principalelor poduri și macarale realizate de I.C.M. Bocșa.
Cercul literar „Luminițe” condus de dna. Stanzel a primit în câteva rânduri rodnice vizite ale cenaclului literar „Semenicul” Reșița. Copiii au întâlnit, astfel, scriitori precum: Marcu Mihail Deleanu, Gheorghe Jurma, Titus Crișciu, Nicolae Irimia, Olga Neagu, Stela Brie, Ada Cruceanu, iar temele abordate au fost diverse: de la formarea limbii și poporului român, până la discuții despre opere literare, recital de poezie, lecturi și prezentări de creații proprii.
În anul 1974 a fost înființat „Satul de vacanță Bocșa Izvor”, pentru ca elevii să petreacă vacanța de vară. Satul a fost vizitat și apreciat pentru dotare, pentru zona deosebită, dar și pentru activitățile turistice recreative organizate pentru copii, mai ales pentru cei din școlile rurale.
Mulți dintre bocșeni, și nu numai, își amintesc „Satul de vacanță de la Bocșa Izvor” și taberele petrecute acolo. Mulți dintre bocșeni își amintesc cum, în anul 1960, la Casa de Cultură din Bocșa – director Buzoianu (și doamna), metodist: Ion Dinescu – la inițiativa pasionatului înv. Dalea Iosif a fost constituită o echipă de teatru pentru a pune în scenă „Năpasta” de I. L. Caragiale. În distribuție: I. Dragomir: dl. Grama (soțul dnei. Grama, vânzătoare la librăria din Montana); Ion (Nebunul): prof. Matei Gheorghe de la Liceul din Bocșa; Gheorghe (învățător): Dinescu, apoi prof. Boulescu Vasile; Anca: Stanzel Zahara, bibliotecară la Liceul Bocșa; Regizor: Dalea Iosif (și la nevoie, un regizor de la Teatrul din Reșița). Spectacole: Bocșa, Ocna de Fier, Măureni, Reșița, Oravița.
Dna. prof. Zahara Stanzel a demonstrat că se poate, într-o perioadă în care era mai dificil să ai păreri și inițiativă; a demonstrat că munca și educația pot birui, într-un fel sau altul, într-un sistem totalitar, iar pasiunea și dăruirea pot înnobila vremurile.
În anul 2000 s-a mutat la Timișoara unde locuiește și acum și unde își dedică mare parte din timp cititului și scrisului, dar și emisiunilor de cultură, fiind un fan declarat al scriitorului Robert Șerban și al emisiunii acestuia, „Piper pe limbă”.
Doamna prof. Stanzel este și o talentată și sensibilă mânuitoare a condeiului. Astfel, în anul 2017 debutează editorial cu volumul de versuri Mă ascund în cuvânt (Reșița: TIM, 2017), volum îngrijit de Gheorghe Jurma și Marcu Mihail Deleanu, cel care o și intervievează pe autoare, acest dialog constituind Postfața cărții; În anul 2019 îi apare cel de-al doilea volum de versuri intitulat Lumi în amurg. (Reșița: TIM, 2019), iar în anul 2022 vede lumina tiparului volumul O plasă de vise (Reșița: TIM, 2022).
Despre omul, dascălul și autoarea Zahara Onel Stanzel au scris Marcu Mihail Deleanu, Gheorghe Jurma, Gabriela Șerban, Ioan Kaleve și Titus Crișciu.
Referințe: Ioan Kaleve. Eu însumi, întru mine…În: Bocșa culturală. Anul XXI, nr. 1 (108)/ 2020, p. 26 – 27; Gabriela Șerban, Doamna Stanzel, o doamnă de poveste! În: Bocșa culturală. Anul XXIII, nr. 1 (116)/ 2022, p. 16 – 19; Bocșa, un oraș ca o poveste. Vol. 2: Oameni, locuri, fapte din Bocșa de ieri și de azi/ Gabriela Șerban, Reșița: TIM, 2023 (Bocșa, istorie și cultură; 64).
La ceas aniversar îi transmitem și noi – echipa „Bocșa culturală” – cele mai alese gânduri și urări de bine și sănătate Doamnei Zahara Onel Stanzel și, evident, o așteptăm într-un simpozion aniversar alături de o nouă carte care se află acum în lucru!
La mulți ani, prof. Zahara Stanzel!
P.S. În cadrul celei de-a X-a ediții a Simpozionului „Sfinții Trei Ierarhi, modele de educație creștină” desfășurat la Biserica „Sf. Nicolae” din Bocșa Română vor fi prezentate volumele de versuri semnate Zahara Onel Stanzel, iar elevi din instituțiile bocșene vor recita poezii ale acestei Doamne de poveste!
– Conferința „România reală, România responsabilă”, organizată de UZPR și Asociația Inițiativa Ecologistă Europeană
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România și Asociația Inițiativa Ecologistă Europeană au organizat, la Palatul Parlamentului, Conferința „România reală, România responsabilă”, manifestare ajunsă o adevărată tradiție pentru cei doi parteneri și, în același timp, o nouă dovadă în sprijinul faptului că UZPR, marea organizație a jurnaliștilor profesioniști din România, este implicată pe deplin în construirea viitorului durabil al societății românești.
Evenimentul, derulat în parteneriat Comisia Juridică a Camerei Deputaților,
a reunit jurnaliști, secretari de stat, reprezentanți ai ONG-urilor și ai autorităților locale, consultanți, foști miniștri, reprezentanți ai unor agenții guvernamentale, ai unor asociații de dezvoltare, politicieni, reprezentanți ai mediului academic și personalități ale culturii naționale.
Conferința a avut în prim-plan dezbateri pe marginea necesității de a se vindeca rănile societății românești și de a se accelera construirea unui viitor pentru toate generațiile, cu atât mai mult cu cât este o țară cu resurse extraordinare, în primul rând umane.
Fiecare dintre invitați a punctat câte un aspect relevant din activitatea concretă pe care o desfășoară și care poate fi un exemplu de fațetă a României reale și responsabile. Agenda evenimentului a explorat teme esențiale, precum rolul responsabilității în deciziile politice și economice pentru interesul general, sustenabilitatea ca motor al dezvoltării economice și sociale sau echitatea și importanța acesteia în reducerea inegalităților, importanța educației în definirea orientării generațiilor tinere care vor duce lumea mai departe.
UZPR a fost reprezentată de președintele Sorin Stanciu și de vicepreședintele Dan Constantin.
Conferința „România reală, România responsabilă” a relevat, o dată în plus, necesitatea unui efort comun pentru ca responsabilitatea, sustenabilitatea și echitatea să reprezinte cu adevărat pilonii majori ai dezvoltării pe termen lung.
În Reșița, în urmă cu 90 de ani, în luna octombrie 1934, apare primul număr al revistei „Reșița pitorească” – o revistă de turism, într-o ținută grafică impecabilă, cu numeroase imagini fotografice înfățișând fermecătorul peisaj al Munților Banatului.
Pe coperta a doua din interiorul revistei apare următorul cartuș: Reșița pitorească. Revistă de turism, Anul I, nr.1, octombrie 1934, apare trimestrial.
Organ de propagandă al Societății de turism ale S.S.U.D.R. (Societatea Sportivă a Angajaților de la Uzinele și Domeniile din Reșița). Tipografia Carol Otzimaș Bocșa Montană. Cenzurat. 20 lei.
Redactor Gheorghe COȘMA – care semnează și articolele ,,Peștera Stîrnicului” și „Cascadele Beușniței”. Format A4 (31/22cm). Clișeele executate la zincografia ,,Tizian” din Cluj.
„Întâiul cuvânt” al revistei anunță programul și scopul acestei publicații: „Vom contribui nu numai la prospectarea turismului, grăbind roadele sale, ci cunoscându-le întregul mândru pământ românesc, sufletele noastre desfătate în cuprinsul naturii se vor înălța în dragostea sfântă de Țară – inima turismului”.
Spicuim din cele 32 de pagini, titluri semnate de cunoscute personalități: „Turismul, factor de educație și progres” de Valeriu Pușcariu, „Bârzava” de I. Simionescu, „Peștera Comarnicului” de Ernest Balog, „Un puieț de molift și… un gramofon” de C. „Regiunea noastră” de Alexandru Tietz, „Turismul în țara cântecului” de Ilie Rusmir, „Carașul vânătoresc” de Dr. Ioan Bolboca, „Peisaj de lăstuni” de O.S. „Din trecutul Reșiței” de Gheorghe Cimponeriu, „Sus, pe Semenic” de G.C. „Ocna de Fier” de Gheorghe Dinteanu, „Educația fizică” de Ana Popovici.
Ecouri în presa vremii despre revistă
Revista bănățeană ,,Fruncea” , anul I, nr. 2, din 8 decembrie 1934, consacră un amplu articol despre apariția revistei de turism „Reșița pitorească”, p.2, iată ce scrie autorul articolului, care semnează g.e.h.: „A fost o surpriză. O foarte plăcută surpriză apariția primului număr la începutul lui Noiembrie. Într-o tipografie obscură de provincie să iasă o revistă așa de bine din punct de vedere tehnic și așa bogată în conținut… S-a văzut imediat că redactorul noului organ-dl. George Cosma-nu poate fi un debutant în publicistică. Gustul fin în aranjarea materialului desvălește pe acelaș incorigibil animator de energii, ori unde îl poartă dorul de orizonturi noi și neexplorate.”
În cuprinsul articolului, autorul se referă la conținutul revistei: „În cele 32 de pagini, întâlnim tot condee bune, nume cunoscute: Valeriu Pușcariu, Prof.univ. I. Simionescu, Dr. E. Balog, George Cosma, A Tietz, Prof. Ilie Rusmir, Dr. Ioan Bolboca, Prim-inspector Gheorghe Cimponeriu, Gheorghe Dinteanu, Prof. Ana Popovici, George Crăiniceanu etc. Iar cât privește fotografiile, regretăm că nu le putem avea și în ilustrate-poștale, să le trimitem la toți prietenii….
În finalul articolului: „Reșița pitorească” apare trimestrial (Redacția: Bul. Regina Maria 15, Reșița). Așteptăm cu nerăbdare și numărul 2! Încă două luni de așteptare…”.
Din informațiile pe care le deținem, culese în anul 1980, nu a mai apucat niciun număr.
Ideea apariției unei reviste de turism – se menționează în prezentarea ziarului „Glasul muncitorului român”, din 23 decembrie 1934, p.2, – „nu este rea. Este chiar bine-venită. Mai ales pentru reșițeni, care sunt așa mari amatori ai turismului. Apariția acestei reviste este și o bună reclamă pentru Reșița, prin multitudinea și prin frumusețea clișeelor din revistă.”
De asemenea, despre revista „Reșița pitorească” găsim consemnări în periodicele: „Universul” din 13 octombrie 1934, p.316; „Patria” din 26 iulie 1934, p.94; „Dimineața” din 16 iulie 1935, p.218; „Țara noastră” din 13 octombrie 1935, p 90; „Renașterea Bănățeană” din 28 martie 1992, p.321; „România liberă” din 15 februarie 1973, p.79; „România pitorească” din 1 februarie 1980, p.39; „Almanah turistic 1982”, p.83; „Almanah turistic 1984”, p.78; „Flamura” din 25 septembrie 1984, p.96 etc. – majoritatea prezintă revista care apare în condiții grafice deosebite, concurând cu revistele turistice consacrate din Occident și cu interesante articole despre frumusețile Munților Banatului.
În paginile din finalul revistei sunt spicuiri din:
• „Pe plaiuri de munte” de I. Simionescu,
• „Speologia” de G. G. Racoviță,
• „În Banat” de Vasile Goldiș,
• „Cartea munților” de Bucura Dumbravă,
• Rezultatul concursului de tir,
• Cercetășie,
• Viața sportivă: Fotbal, Box, Atletism, Gimnastică.
• Informațiuni.
Pe copertă este înfățișată Cascada mare a Beușniței, din Munții Aninei. Analizând din punct de vedere jurnalistic, în revistă găsim multă informație științifică, apropiată de presă științifică, apoi, ca gen jurnalistic din perioada interbelică, sunt prezente reportajul de călătorie, itinerariile turistice prezentate.
De asemenea, nu lipsește reclama turistică (Stațiunea Aurora Banatului, Sommerfrische), sau reclame industriale și comerciale – Uzinele și Domeniile Reșița (U.D.R.) – pe două pagini; reclame culturale și a ziarelor locale („Cinema Cultural” și ziarele: „Națiunea” și „Glasul muncitorului din Reșița”) precum și o reclamă financiară: Împrumutul de înzestrare a Țării 4 ½% din 1934 a Ministerului finanțelor (1 pagină), astfel că în cuprinsul revistei sunt înseilate patru pagini de reclame.
Revista „Reșița pitorească” a devenit o raritate în peisajul periodicelor din perioada interbelică.
28 ianuarie 2025, ora 16.00, Centrul German „Alexander Tietz“ = Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
80 de ani de la începutul deportării germanilor în fosta Uniune Sovietică.
Expoziție filatelică având tematica „Deportarea germanilor în fosta Uniune Sovietică”, din colecția Norbert Blistyar (din Steierdorf, astăzi în Germania).
Expoziție de artă plastică a reșițenilor Anton Ferenschütz (*10.11.1927, Reșița – †25.04.2018, Bielefeld / Germania) și Franz Binder (*14.11.1924, Steierdorf – †11.11.2004, Reșița).
Masă rotundă „Deportările și istoriile lor”, cu participarea unor invitați din județ. Participă dna Cornelia Fetea, președinta Filialei Caraș-Severin a Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.
Incursiuni muzicale: Corul „Franz Stürmer“ (dirijoare: prof. Elena Cozâltea).
28. Januar 2025, 16:00 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
80 Jahre seit dem Beginn der Russlanddeportation.
Philatelie-Ausstellung zum Thema Russlanddeportation, aus der Sammlung von Norbert Blistyar (aus Steierdorf, heute in Deutschland).
Kunstausstellung der Reschitzaer Künstler Anton Ferenschütz (*10.11.1927, Reschitza- †25.04.2018, Bielefeld / Deutschland) und Franz Binder (*14.11.1924, Steierdorf – †11.11.2004, Reschitza).
În a doua zi a Forumului Economic Mondial de la Davos, Elveția, a avut loc un panel dedicat jurnalismului, intitulat „Scrolling Media’s Future”. Mina Al-Oraibi, redactor-șef al cotidianului The National, din Emiratele Arabe Unite, a declarat, în context, că încrederea a devenit un pilon central în supraviețuirea și evoluția jurnalismului: „Abordăm inteligența artificial în trei moduri diferite. Unul este organizarea informațiilor, pilonul numărul doi este eficiența. Din păcate, de obicei, companiile cred că eficiența înseamnă să-i lași pe oameni să plece, iar cel de-al treilea aspect – verificarea – reprezintă cea mai mare parte a preocupărilor legate de AI. Când AI produce conținut care sună ca tine, dar nu ești tu, există o problemă de încredere tot mai mare. Din fericire, cititorii, în ciuda plângerilor lor despre mass-media, încă au mult mai multă încredere în jurnalişti decât în maşini și în oamenii care vin să le spună poveștile”.
Potrivit arabnews.com, în cadrul aceleiași serii de discuții, Daniel Roth, redactor-șef și vicepreședinte de conținut la LinkedIn, a subliniat modul în care structura platformei, care acordă prioritate calității conținutului în detrimentul popularității, a contribuit la atenuarea impactului AI și al dezinformării: „Nu am făcut o prioritate economică din activitatea noastră, așa cum au făcut alte platforme, iarAI va sta departe de orice ar putea să facă din companie un element cu partizanate”.
La rândul său, James Harding, fondatorul și editorul Tortoise Media, a avertizat că dezvoltarea rapidă a instrumentelor AI capabile să genereze videoclipuri, imagini și povești va exacerba supraîncărcarea actuală de informații, iar acest lucru ar putea avea implicații economice semnificative pentru instituțiile media. (redacția UZPR)
În dimineața zilei de 25 ianuarie 2025 sediul Muzeului Drents din Assen, Regatul Țărilor de Jos, a fost ținta unui atac ce a vizat sustragerea unor artefacte aflate în expoziția „Dacia! Kingdom of Gold and Silver”. Din informațiile furnizate de conducerea Muzeului Drents și de autoritățile judiciare olandeze, este vorba despre o spargere a singurului zid exterior al clădirii, prin utilizarea unui exploziv puternic. Prin spărtură au pătruns în sală mai multe persoane, care au sustras patru piese de patrimoniu: coiful de aur de la Coțofenești (datat în secolele V-IV a. Chr.) și trei brățări dacice de aur de la Sarmizegetusa Regia (datate în a doua parte a secolului I a. Chr.). Toate aceste bunuri culturale fac parte din colecția Muzeului Național de Istorie a României. Din informațiile transmise de colegii olandezi, care au avut acces limitat în spațiul expoziției, celelalte piese expuse nu par să fi constituit obiectul jafului.
Toate piesele au fost asigurate înainte de a fi trimise în Regatul Țărilor de Jos, în conformitate cu legislația românească și practicile internaționale privitoare la organizarea expozițiilor. Atât spațiul, cât și vitrinele în care erau prezentate bunurile de patrimoniu erau securizate și aveau instalate sisteme de supraveghere, precum și sisteme de alarmă conectate cu poliția locala, care a putut astfel să intervină imediat.
Muzeul Național de Istorie a României se află în permanent contact cu Muzeul Drents, precum și cu autoritățile olandeze și române și depune toate eforturile pentru a sprijini ancheta aflată în desfășurare, pentru recuperarea urgentă a artefactelor.
Expoziția „Dacia! Kingdom of Gold and Silver” este parte a unei serii de expoziții cu tematică arheologică, coordonate de către Muzeul Drents de mai bine de un deceniu. Prin acest tip de expoziții Muzeul Drents și-a propus să aducă în atenția publicului olandez obiecte care ilustreaza culturi si civilizatii antice mai putin cunoscute în spațiul occidental. În cadrul expoziției sunt expuse 673 de bunuri arheologice din metale prețioase din patrimoniul național al României și a avut un număr de peste 77.000 de vizitatori.
Expoziția deschisă publicului începând cu 7 iulie 2024 urma să se închidă în data de 26 ianuarie 2025.
Proiectul expozițional este realizat în parteneriat cu Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei – Cluj-Napoca, Muzeul Județean Buzău, Muzeul Național Secuiesc – Sfântu Gheorghe, Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” – Vaslui, Muzeul Județean de Istorie Brașov, Muzeul Civilizației Gumelnița – Oltenița, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” – Bacău, Complexul Național Muzeal Neamț, Muzeul Municipiului București – Muzeul George Severeanu, Muzeul Țării Crișurilor Oradea, Muzeul Național al Unirii – Alba Iulia, Muzeul Județean Mureș, Muzeul Național al Bucovinei, Complexul Muzeal Bistrița Năsăud, Muzeul Județean Ialomița, Muzeul Național al Banatului – Timișoara, Muzeul Județean Argeș.
Importanța jurnalismului cultural în societatea contemporană și a cultivării în continuare a spiritului critic, într-o vreme a schimbărilor și a provocărilor permanente, a fost evidențiată într-o dezbatere desfășurată în Sala Mare a Institutului Cultural Român (ICR). Președintele ICR, Liviu Jicman, a vorbit despre importanța domeniului, subliniind că organizarea dezbaterii dedicate jurnalismului a pornit de la evoluția acestuia în prezent. „Pe de-o parte, canalele de comunicare, iată, se schimbă, se modernizează, descoperim cu toții și individual și ca societate, în fiecare zi, pe de altă parte, că jurnalismul cultural este un element esențial calitativ pentru a facilita accesul publicului la cultură”, a subliniat Jicman, citat de Agerpres.
Cu acest prilej, președintele ICR a anunțat lansarea programului anual de burse dedicat jurnaliștilor culturali străini, care vor avea posibilitatea, timp de o lună, să vină în România pentru a se documenta în vederea realizării unor materiale, inclusiv video sau reportaje.
Bursele, în valoare de 2.500 de euro, sunt acordate, în fiecare an, unui număr de trei jurnaliști culturali, care pot să-și aleagă o lună, în perioada 30 mai – 30 noiembrie. „Sperăm să avem cât mai multe candidaturi. Înscrierile se vor deschide pe 5 februarie”, a adăugat președintele ICR.
Despre rolul pe care îl joacă jurnalismul în prezent, despre deontologia profesională și asumarea spiritului critic, despre transformările pe care le-a suferit domeniul, ca și despre pericolele cu care se confruntă jurnalismul cultural, așa cum se practică el astăzi, inclusiv prin apariția noilor tehnologii AI, dar și despre modul în care se poate ajunge la un public mai larg au discutat la dezbatere scriitori, reprezentanți ai mediului universitar, profesioniști ai domeniului.
UZPR CARAS SEVERIN 
