Oamenii au avut dintotdeauna nevoie de modele. Dacă în present termenul „influencer” este binecunoscut în toată lumea, au existat astfel de personalități uimitoare încă din Evul Mediu, iar fascinația pentru ceea ce au lansat în epocă este omniprezentă chiar și azi, ceea ce îi face pe acești oameni influenceri peste veacuri.
În 1562, regina Elisabeta I a Angliei a contractat variolă și aproape a murit. Suverana a rămas cu cicatrici pe tot corpul, care puteau fi văzute foarte ușor cu ochiul liber. Și pentru că avea un profil atât de înalt ca urmare a dreptului ei din naștere, trebuia să pară frumoasă și regală pentru popor. Așa că a început o tendință care continuă și astăzi: purta machiaj, pentru a acoperi defectele de pe față. Regina a născocit un amestec de plumb și oțet cu care a creat o pastă albă, pe care o aplica în mod regulat pe chip. O vreme, a folosit-o doar pentru a-și ascunde cicatricile – dar nu a trecut mult până când mișcarea de machiaj a devenit populară, alți oameni au început să o copieze pe regina lor și astfel, cea în dreptul căreia istoria menționează „epoca de aur a Angliei” a inventat o industrie care astăzi valorează sume amețitoare.
Giuseppe Garibaldi a fost cunoscut în timpul vieții sale pentru că a fost omul care a luptat pentru unificarea Italiei. Ca general, el a luptat pentru statutul de regat al națiunii sale natale la mijlocul secolului al XIX-lea. Dar influența sa nu s-a terminat aici – chiar dacă a fost militar până la capăt, Garibaldi a avut și o influență asupra… modei. La un moment dat, generalul a fost responsabil de o armată mică și zdrențuită. Pentru a lupta, oamenii lui Garibaldi purtau cămăși roșii largi în loc de uniforme, iar popularitatea militarului a generat o mișcare națională: toți au început să poarte celebrele cămăși roșii, inclusiv femeile. Așa-numita „cămașă Garibaldi” putea fi văzută peste tot, iar zeci de ani mai târziu, a devenit o contribuție la diferitele reviste de modă pentru femei, fiind considerată predecesorul bluzei, care este astăzi o bază de zi cu zi a garderobei feminine.
Prima doamnă a Republicii Chineze de la sfârșitul anilor 1920 a fost o femeie pe nume Oei Hui-lan. Cunoscută de lumea vorbitoare de limbă engleză ca Madame Wellington Koo, ea și-a lăsat amprenta asupra istoriei prin simțul stilului, pentru că a adus moda chineză în prim-plan într-un moment în care era complet ignorată de restul lumii.
Fără îndoială, cea mai durabilă mișcare de modă a lui Madame Koo a fost adoptarea în masă a „qipao”, îmbrăcăminte tradițională chinezească asemănătoare unui halat, cu podoabe și modele complicate. Madame Koo a revizuit haina, a făcut-o o rochie care îmbrățișează silueta și a tăiat o fantă laterală de-a lungul șoldului, care a transformat-o într-o ținută la modă.
Morris Frank a crescut într-o familie bogată din Tennessee, SUA, la începutul secolului al XX-lea. Dar când avea doar 6 ani, și-a pierdut un ochi într-un oribil accident de călărie, apoi și-a pierdut vederea la celălalt ochi, zece ani mai târziu. Complet orb și încă doar un adolescent, a avut nevoie de ajutor. În 1927, Frank, în vârstă de 20 de ani, a auzit despre o femeie pe nume Dorothy Eustis, care antrena câini Ciobănesc German în Regatul Unit, pentru a-i ajuta pe veteranii orbi de război în activitățile lor zilnice. Frank a vrut să stabilească un program de pregătire similar în Statele Unite, iar restul a devenit curând istorie – astăzi, câinii ghid sunt considerați de un mare folos veteranilor care luptă cu sindromul post-traumatic. În ce îl privește, pentru tot restul vieții, Frank a fost capabil, independent și complet activ în comunitatea sa, grație companiei unui câine.
Nunta Reginei Victoria a fost atât de emblematică și de influentă, încât nu doar a schimbat moda, ci a creat o categorie complet nouă. Căsătorită în 1840, regina Victoria a purtat o rochie albă din dantelă, fără umeri și a fost de departe cel mai cunoscut exemplu. Imediat, publicitatea rezultată în urma nunții suveranei a făcut ca rochia de mireasă albă să fie noul standard pentru miresele din toate clasele și mediile sociale.
Curând, toată industria modei a început să se schimbe în conformitate și
femeile din toate categoriile sociale au putut să o copieze pe regina Victoria și să poarte rochii de mireasă albe dantelate în ziua lor cea mare. Industria nunților nu a mai fost niciodată la fel de atunci.
Mustața există de foarte mult timp, dar nimeni nu a făcut-o la fel de celebră ca liderul revoluționar mexican Emiliano Zapata. La începutul secolului al XX-lea, în timp ce lua parte la revoluția mexicană și lupta pentru dreptatea țăranilor, Zapata afișa o mustață extrem de stufoasă și de plină. Deoarece era atât de popular printre oamenii obișnuiți din Mexic, întreaga sa persoană a fost foarte copiată, iar asta s-a transformat într-o imitație pe scară largă a mustaței sale de către mulți alți mexicani. În doar câțiva ani, mustața lui Zapata a devenit un semn al patriotismului mexican.
În 1848, femeile din SUA erau hotărâte să obțină o mai mare participare în cadrul guvernului. În acel an, Convenția de la Seneca Falls a oferit o voce femeilor care doreau mai multă influență și putere politică. Amelia Bloomer a fost una dintre femeile care au folosit acel eveniment pentru a crea „Crinul”, un ziar despre drepturile femeilor, cu o garnitură de activism. Pe lângă ziar, Bloomer a simțit că îmbrăcămintea obișnuită care se aștepta să fie purtată de femei la acea vreme – corsete și rochii strânse – era mult prea restrictivă pentru corpul feminin. Prin urmare, a creat pantalonii tăiați. Cu statutul său de mare profil de la Convenția Seneca Falls, Bloomer a făcut ca acei pantaloni să fie numiți „bloomers”, iar moda s-a răspândit ca focul în toată America.
Peruca a fost folosită în mai multe puncte diferite de-a lungul istoriei până când regele Ludovic al XIV-lea a ajuns pe scena lumii, la mijlocul secolului al XVII-lea. Faptul că Regele-Soare nu era chel dar totuși purta perucă a făcut de fapt acest accesoriu atât de elegant începând cu 1643. În timp ce părul natural minunat al monarhului francez a devenit noul standard de frumusețe pentru membrii familiilor regale din toată Europa, aristocrații continentului l-au copiat cu toții și așa s-a răspândit ca focul purtarea perucii, marea modă pentru bărbații de clasă. Până în 1673, părul lui Ludovic al XIV-lea a început să se rărească și așa au apărut… meșele și „extensiile” care sunt omniprezente și în ziua de astăzi.
Minișul este un râu de munte, care se unește cu principalul râu din Valea Almăjului, Nera, la sud de localitatea Bozovici. Nera sau Nergăniul, după cum îi spun almăjenii, își cară apele până la Dunăre. Valea Minișului a fost locuită dintotdeauna de om, atât în scop agricol, pastoral, cât și pentru prelucrarea lemnului din bogatele păduri existente în acest loc. Pentru prelucrarea lemnului rezultat din defrișarea pădurilor din zonă, a fost înființată Distileria de lemn de la Valea Minișului sau Firma, cum a fost cunoscută de către almăjeni. Ea făcea parte din Societatea pe acțiuni ,,Margina-Reșița S.A”, formată din trei fabrici: Margina, Reșița și Valea Minișului, având un capital social de 50 milioane lei. Aici se produceau anul circa 700 t gudroane, 5000 t mangal, 42 t acid acetic și 430 t alte produse distilate din lemn (uleiuri, acetonă etc.) și praf de pușcă. Cantitatea de lemn tăiat și folosită ca materie primă pentru distilerie a fost de 6000-6500/an. Pentru transport s-a construit calea ferată forestieră, dotată cu locomotive și vagoane (mocănițe), care veneau și descărcau buștenii la fabrică, circa 30-40 tone, în gara Cârșa ( Valea Minișului). Pentru asigurarea necesarului de lemn la fabricarea spirtului de la Distilăria de la Valea Minișului s-au exploatat întinse suprafețe de pădure la Poneasca, Gura Golâmbului, Draișpiț etc, unde au fost instalate și gatere puternice. Aici lucrau câteva sute de oameni, pentru ei au fost construite mai multe locuințe, grupate în cele două colonii, cea germană și cea română. De asemenea au mai fost construite o clădire a poștei și impunătoarea reședință a conducerii. Cât a funcționat Distileria, aici era o viață activă cu magazine și piață, elevii aveau o școală, iar duminica se organizau hore la care participau și locuitorii de la colibele bozovicenilor și lăpușnicenilor. Din păcate pe timpul celui de Al Doilea Război Mondial, fabrica (Distileria) și-a încetat activitatea, iar după anul 1945, a fost demontată bucată cu bucată. Din discuțiile cu unii dintre bătrânii din Bozovici, ai căror părinți au lucrat ca muncitori sau mecanici de locomotivă, am aflat că întreaga fabrică a fost dusă și remontată în U.R.S.S, ca despăgubire de război. Au dărâmat coșul de fum, iar cărămida a fost transportată cu căruțele la Pătaș, pentru construcția noii școli din localitate. O perioadă ,,Casa directorului” sau vila cea mare a fost folosită ca Tabără pentru copii, unde veneau elevi din toată țara. În zilele noastre, aici mai sunt câteva case locuite și nici o activitate, doar păsările cu trilurile lor mai tulbură liniștea locului, care în vremurile bune mustea de viață !
Ioan-Aurel Pop condamnă „pedepsirea” disciplinelor clasice și ancorarea școlii în educația sexuală, vestimentație, numerologie, chiromanție. Președintele Academiei: elevii vor fi „îndrumați în mod constructiv” să iubească și să urască la comandă, să nu mai gândească cu mintea lor.
O nouă tentativă de a adânci diminuarea studiului istoriei, la pachet cu punerea pe tușă a geografiei și limbii latine în programa școlară a ciclului preuniversitar se află pe agenda Ministerului Educației. Propunerile, puse recent în dezbaterea publică, au provocat o reacție imediată de dezaprobare din partea profesioniștilor din educație, organizațiile profesionale ale istoricilor, cadrele didactice de specialitate din universități și licee fiind unanimi în aprecierea că se profilează o eroare gravă în sistemul de formare a tinerei generații, supusă unui amplu și sofisticat proces de dezinformare și manipulare. Conducerea Academiei Române, prin vocea președintelui celui mai înalt for cultural și științific al țării, combate cu vigoare acest proces – considerat că produce deznaționalizare și subculturalizare – girat de conducerea Ministerului Educației prin reforme succesive eșuate. Un război al declarațiilor arată fractura majoră dintre Daniel David, ministrul educației și academicianul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, ambii foști rectori ai Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.
În 31 ianuarie au fost lansate spre consultare publică și dezbatere națională planurile-cadru pentru învățământul liceal. Până la 6 martie 2025 se pot depune „propuneri și observații constructive”, conform precizărilor făcute de ministrul educației și cercetării, Daniel David, către „dragi elevi, profesori, părinți și alți actori interesați și implicați în educație”. Scopul acestei acțiuni de transparență este, potrivit ministrului, ca „din considerarea la modul foarte serios a consultării și dezbaterilor, vom avea o variantă finală, consolidată a proiectelor de planuri-cadru, care poate fi mai apropiată sau diferită față de proiectele pe care vi le aduc acum în atenție și pe care o voi aproba în luna mai”.
Educație pentru a face oameni mai fericiți
Așadar, documentele publicate nu sunt bătute în cuie, există disponibilitatea ministrului de includere a unor modificări, chiar de substanță, astfel ca la final să se găsească „cea mai bună soluție pentru copiii noștri și pentru sistemul nostru de educație”. Angajamentul anunțat de Daniel David la preluarea portofoliului educației, la 23 decembrie 2024, de a livra planurile-cadru pentru învățământul liceal, este astfel bifat.
Ca fiecare nou început de reformă, programul este „împachetat” cu ținte nobile. „Elaborarea și aprobarea planurilor-cadru pentru învățământul liceal reprezintă începutul unui proces complex care ar trebui să echipeze pe copiii noștri cu competențele necesare pentru a deveni buni specialiști și buni cetățeni, oameni mai fericiți, pregătiți și capabili de a lua decizii privind integrarea lor pe piața muncii sau continuarea parcursului educațional la un alt nivel”, arată ministrul, într-un preambul al dezbaterii. Odată adoptat acest program-cadru, implementarea schimbărilor se anticipează a fi începând cu generația anului școlar 2026-2027, aceasta fiind și prima generație care ar avea bacalaureatul grevat pe aceste dezvoltări. Deci tinerii care vor termina liceul în anul 2031 vor fi produsul educațional în urma unor programe școlare care vor fi elaborate „pentru a se evita orice ingerințe ideologice, politice sau de extremism de orice tip”, cum spune ministrul. Sublinierea este importantă pentru că lasă să se înțeleagă faptul că actualele programe după care învață elevii ar fi virusate de ideologii sau și mai grav, lasă porți deschise spre extremism. Desigur, precizările noului ministru al educației pleacă, bănuim, din evaluări ale nivelului insuficient de pregătire și de acumulare a cunoștințelor elevilor de liceu pe domeniile unde se pot infiltra ideologii, inclusiv extremiste. De aceea, oficialul chiar subliniază că în luna de ministeriat „împreună cu noua mea echipă”, au fost făcute unele adaptări ale proiectului demarat în 2023, imediat după promulgarea Legii învățământului preuniversitar nr. 198/2023. Să adăugăm că această lege este emanația marelui proiect prezidențial „România educată”, pus în operă de două personaje pasagere prin ministeriate eșuate – Monica Anisie, celebra „pepsiglas”, și Ligia Deca, politruc educativ. Așa încât, sub presiunea timpului și a limitelor legislative, corecțiile făcute se referă în primul rând la „promovarea abordărilor științifice pentru a reduce influențele pseudoștiințifice și a proteja elevii de interferențele ideologice, politice sau extremist-religioase”.
Cum sunt feriți elevii de „satana” ideologizării?
Proiectul vrea să reducă numărul de ore, cu limită recomandată la maxim 30 de ore săptămânal, cu excepții pentru unele trasee educaționale specifice. Anul școlar cuprinde 180 de zile la clasele IX/XI, respectiv 170 de zile la clasa a XII-a, iar numărul de ore pe an ajunge la 1.080 la clasele IX/XI și 1.020 la ultima clasă. În aceste bugete de timp școlar, pentru a-i feri probabil de influențele negative menționate se reduc numărul de ore la Istorie, Geografie și Latină. Bănuim că prin aceste materii se strecoară acele „ingerințe politice” care le tulbură liceenilor echilibrul și i-ar putea face adepți ai curentelor extremiste. Ca atare constatăm că în proiectul-cadru Istoria rămâne cu o oră pe săptămână la clasele a IX-a și a X-a și este eliminată la clasele a XI-a și a XII-a.
Acțiunea Ministerului Educației de a reforma programele școlare prin „sugrumarea” unor discipline primește o replică tăioasă din partea academicianului Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române. Acesta avertizează pe larg, în publicația AFnews, asupra caracterului profund dăunător pentru educație al măsurilor propuse și susținute de ministrul Educației și de reformatorii care cred că au găsit cauza analfabetismului de toate felurile și a abandonului școlar, în vacanțele prea puține și în mediile încheiate de trei ori pe an”. Tot ei, continuă Ioan Aurel Pop, au mai inventat o cauză: „structura închistată” a materiei, cu română, matematică, fizică, biologie, chimie, istorie și geografie, cu discipline adică prăfuite, învechite, nepotrivite erei digitalizării și cu nume care vin de pe vremea lui Platon, Aristotel, Cicero și Caesar, adică din greacă și latină. Și au venit cu avalanșă de propuneri de „schimbare”, ba chiar de „revoluționare” a școlii, prin noi discipline care să ancoreze școala în actualitate și în viitor: educație sexuală, sanitară, bancară, digitală, antreprenorială, de protecția mediului, de circulație pe drumurile publice, pentru nutriție sănătoasă, ba chiar de vestimentară, numerologie, de chiromanție etc. „Chivernisitorii școlii, cei mai mulți fără experiență în învățământul preuniversitar au găsit repede soluția: reducerea numărului de ore destinate disciplinelor «clasice» și introducerea câte unei pseudo-discipline (de câte o oră pe săptămână) precum cele enumerate. Primele afectate au fost, ca de obicei, «umanioarele» și științele sociale, dar nu numai ele. Ce atâta română, istorie, latină, geografie? În această ecuație, educația prin istorie devenise o povară de nesuportat pentru pentru «progresiști» și neomarxiști. Așa că «istoria» trebuia pedepsită drastic”.
Președintele Academiei Române arată cum s-a produs treptat „pedepsirea”: asaltul asupra numărului de ore, prin înjumătățire, ajuns la o oră pe săptămână. La unele profiluri și specialități s-a scos de tot istoria. Un alt asalt a fost cel îndreptat spre conținuturi. Astfel „istoria” este fragmentată intenționat pe istorii de popoare și populații și pe „bucăți” din ea (comunism, holocaust, minorități). Care ar fi ținta și consecințele acestei „reforme”? „Elevii nu mai trebuie să cunoască trecutul în deplinătatea lui. (…) Ei nu mai trebuie să judece cu mintea lor, în cunoștință de cauză, ci să fie «îndrumați în mod constructiv» ca să iubească și să urască la comandă”, arată academicianul Pop. „Acum, «specialiștii» Ministerului Educației au ajuns la părerea că și aceste firave și selectate cunoștințe erau prea mult și au scos istoria și geografia din «trunchiul comun», propunerea respectivă fiind catalogată nu doar «o mare nedreptate», ci și «iresponsabilitate»”. Finalul apelului președintelui Academiei Române este drastic și impune o reacție clară din partea Guvernului și societății civile, a profesioniștilor din educație: „Academia Română a atras mereu atenția asupra acestor erori, prin memorii și prin propuneri, dar trendul a continuat. Am fost auziți, dar nu ascultați. De aceea cred că intelectualii lucizi trebuie să reacționeze în mod rațional și să explice aceste lucruri, să oprească noua ofensivă”.
Facultatea de Istorie a Universității din București: Noua programă școlară este o „eroare gravă”
Modificarea programei școlare prin reducerea drastică a orelor de istorie este respinsă și de cadrele universitare ale Facultății de Istorie. Comunicatul difuzat de această facultate a Universității București consideră că „aceste modificări vor avea un impact negativ asupra formării civice a tinerilor, asupra gândirii critice și consolidării unei societăți democratice responsabile, vor adânci fenomene care afectează societatea: vulnerabilitatea în fața pseudo-științei, succesul teoriilor xenofobe și conspiraționiste”. Reprezentanții facultății apreciază ca „o eroare gravă” eliminarea istoriei din trunchiul comun al claselor a XI-a și a XII-a, iar o singură oră pe săptămână la primele două clase liceale, așa cum prevede propunerea prezentată de Ministerul Educației, este deja insuficientă pentru ca asigura o pregătire adecvată în acest domeniu”.
La rândul său, Mihai Manea, președintele Asociației Profesorilor de Istorie din România, a semnalat că în noile proiecte de planuri-cadru, disciplina Istorie ar înregistra „un recul semnificativ”, odată prin reducerea numărului de ore alocate și apoi, prin trecerea lor la discipline opționale la clasele terminale
Ministrul Daniel David se apără: Pentru mine, patriotismul și românismul sunt unele din valorile centrale
Sub acest tir de acuze, ministrul David dă o replică pe blogul propriu „într-o notă mai personală, într-un limbaj mai personal”, așa cum precizează. Reținem câteva din acestea:
„Hai să stopăm împreună conspirațiile/dezinformările despre discipline și planuri-cadru, pentru a ne focaliza responsabil pe construcțiile viitoare pentru copiii noștri și pentru sistemul nostru de educație, prin consultare/dezbatere normală. Măcar în domeniul educației să facem angajamentul acesta și să spunem NU conspirațiilor și dezinformărilor. Așadar, să mă suspectezi că aș dezavantaja istoria națională în noile proiecte de planuri-cadru pentru liceu, când pentru mine patriotismul și românismul sunt unele valori centrale, arată multe despre această suspiciune… și nimic bun!
Trebuie să avem mai multă încredere în școlile noastre, în profesorii noștri și în copiii noștri (și părinții lor) și să le lăsăm libertatea de alegere (…) astfel încât niciun ministru să nu bage cu forța pe gât copiilor și școlilor orice și oricâte discipline/teme, uneori și la un număr nerezonabil de ore”.
După ce, în anul 2020, opinia publică din România reacționat ferm la o informație lansată de un profesor, care afirma că materiile Istorie și Geografie vor dispărea din curriculum, în 2025, un proiect al Ministerului Educației are în vedere din nou aceste două discipline. Mai precis, potrivit edupedu.ro, proiectul de planuri-cadru de liceu, document pus în consultare publică de Ministerul Educației, prevede ca Istoria și Geografia să fie eliminate din trunchiul comun, la clasele a XI-a și a XII-a, pentru elevii de la uman, real și tehnologic. Aceștia vor studia, însă, obligatoriu în clasele finale Istoria comunismului și Istoria evreilor, Holocaustul.
Pe de altă parte, în proiectul Ministerului Educației, la specializarea „Științe sociale” și la cea de „Filologie”, disciplinele Istorie și Geografie se găsesc la curriculumul de specialitate.
De exemplu, sistemul de învățământ din Franța, foarte asemănător cu cel al României, include pentru clasele a XI-a și a XII-a cele două materii, Istorie și Geografie, cu același număr de ore ca al altor materii de primă importanță și fac parte integrantă din pregătirea pentru Bacalaureat.
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, organizație de breaslă care reunește oameni implicați în procesul educațional la toate nivelurile și care desfășoară, prin membrii săi, activitatea lor și propriul său statut de utilitate publică, inclusiv o acțiune de educare a publicului, susține menținerea în programa integrală a liceelor a acestor două discipline foarte importante pentru bagajul de cunoștințe al tinerilor. UZPR consideră că pe tot parcursul anilor de învățământ de liceu, curriculumul trebuie să aibă ca rezultat acumularea de cunoștințe care să aprofundeze înțelegerea identității naționale, a cetățeniei și a contextului istoric al evoluției poporului și statului român.
Toate popoarele care au lăsat în urmă lor un nume au crezut în nemurire. Iar credința în nemurire, în chip necesar, obligă respect pentru înaintași, respect pentru strămoși și conștiința că cei vii și cei morți alcătuiesc un trup. Strămoșii sunt aceia care au lăsat o cultură cu tot ce cuprinde ea: limbă, credință, identitate, pe care urmașii au datoria să o continue și să o dezvolte. Respectul pentru moștenirea strămoșească reprezintă o porunca esențială și care trebuie urmată de către orice popor sau comunitate care au respect de sine. Pe mormintele strămoșilor s-au zidit toate civilizațiile demne de acest nume și cel mai solemn jurământ pe care îl pot face oamenii este de a nu uita niciodată ceea ce datorează strămoșilor. În același timp, vorbind despre strămoși și despre ceea ce le datorăm, nu este lucru ușor. Întâmpinăm aici greutatea de a exprima ceea ce simțim autentic și efortul de a nu repeta ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să simțim după moda momentului Este vorba de exprimarea onestității față de existență în forma ei cea mai autentică, acolo unde nu se poate nici minți și nu pot fi nici mimate sentimente. Căci cel mai ridicol lucru este entuziasmul afectat. Atunci când ne uităm spre moștenirea strămoșească nu trebuie să o facem cu sentimentul că vom afla sau contempla o relicvă, o piesă de muzeu. Nu contemplăm ceea ce a fost, contemplăm ceea ce există. Ne gândim nu la oameni care au fost, ci la oameni care nu mai sunt văzuți. Care sunt absenți fizic și prezenți în duh. În urma strămoșilor nu rămân „realizările”, ziduri condamnate ruinei și dispariției, rămâne modelul unor existențe care au fost consecvent morale și rămân jertfele „inutile”, biruințele gândului. În urma lor au rămas lucrurile „inutile”, singurele care dăinuie, singurele jertfe autentice. Strămoșii sunt cetatea întărită în care ne putem întoarce și din care nu ne va alunga nimeni, niciodată. Iar aici trebuie subliniat că datoria și respectul față de strămoși nu are nimic de a face cu „cultul morților” sau al „morții”. Cei care suntem în această lume și cei plecați alcătuim un trup și acest trup este viu: „Dumnezeu, deci nu este al morților, ci al viilor, căci toți trăiesc în El” (Luca 20,37) În cazul Neamului Românesc respectul pentru moștenirea strămoșească există și acest respect este singura garanție pe care o avem că vom dăinui ca Popor în istorie. Foarte tristă este împrejurarea că destui dintre contemporani aleg să își renege sau ignore originea și moștenirea strămoșească. Amăgiți de standardele unei lumi aflată în adâncă și jalnică amăgire, există indivizi care își tăgăduiesc identitatea. Sunt figuri sinistre care insultă trivial tot ce este romanesc: de la Făt Frumos la Ileana Cosânzeana si de la Eminescu la Caragiale. Cei care fac asemenea fapte sunt în esență rebuturi umane. Acestea sunt cazuri triste și care pot produce doar pleavă. Cei care se leapădă de Neamul lor și de moștenirea strămoșească în realitate nici nu sunt vrednici de ele. Dacă nu îți ști strămoșii, vei uita ceea ce ești. Cel care se „rușinează” de propriul Neam, se rușinează de proprii strămoși. Nu există „oameni în principiu”, fiecare existență, individuală sau colectivă, este și rezultatul moștenirii existențelor anterioare. Nu suntem singuri, suntem parte dintr-un șir care este fără început și care, cu voia lui Dumnezeu, va merge înainte. În aceste condiții trebuie să respectăm moștenirea strămoșească și să o ducem mai departe. Iar pentru Români nimic nu este mai de preț ca moștenire ca Limba și Ortodoxia, Dreapta Credință. A fi născut Ortodox, după părerea mea, este cel mai mare privilegiu. Dar a trăi Ortodox și a muri Ortodox înseamnă luptă “până la sânge” zi de zi și clipă de clipă. Este bine știut că celor care îl caută cu stăruință Dumnezeu le dă suficientă lumină, dar pentru cei care nu îl caută, pe aceia Dumnezeu îi poate lăsă în teribil întuneric. Dar mai departe se cuvine să privim lucrurile mai din aproape și în amănunt. Este un fapt istoric că Românii, până bine în veacul XX, au fost Ortodocși în zdrobitoare majoritate și au aparținut culturii Ortodoxe aproape în totalitate. “Uniatia” din Ardeal a cuprins o minoritate românească și chiar și aceea a fost adusă să primească învățăturile Episcopiei Romei, așa zisa “Biserică” Romano Catolică,cu sila,cu tunurile. În plus de aceasta “învățăturile” Episcopiei Romei rămâneau îmbrăcate în tradiție și obicei Ortodox și în exprimare Ortodoxă. Pentru zdrobitoarea majoritate a celor care au stat sub “uniatie” diferența de Ortodoxie nu era pricepută. Din punct de vedere cultural “uniatia” a rămas parte a spațiului Ortodox. Că așa a fost ne este dovedit de o încercare ciudată, circumstanțială dar ilustrativă. Atunci când clerici “uniati” au început să militeze activ pentru o deplină încadrare a “uniatiei” în structurile Episcopiei Romei ei și-au dat seama că acest lucru nu poate fi făcut folosind limba română, limba “poporului”. În aceste condiții au căutat ei să “latinizeze” limba română. Acei cărturari, poate de bună credință dar rătăciți, își dădeau seama că ‘papismul” nu poate fi lăudat în “limba vechilor Cazanii, care-o plâng și care-o cânta, lângă vatra lor țăranii”. Încercarea a eșuat în ridicol dar ea subliniază, încă odată, apartenența totală a Românilor la spațiul cultural Ortodox. Legat de cele spuse un alt aspect, care nu a fost explicat în toate detaliile, este cel care privește un fenomen românesc uluitor, unitatea și aceasta este tot moștenire strămoșească. Unitatea românească era de Neam,Lege și Limbă. Ortodoxia era “legea” tuturor Românilor de la Nord de Dunăre, așa cum era și a locuitorilor, Slavi, Greci, Vlahi, de la Sud de Dunăre. În fapt cu toții se socoteau supuși ai Imperiului Roman, care era Bizanțul, și de aceea se și numeau ‘Romei”. Unitatea de limbă însă trebuie privită cu mai mare atenție. Din punct de vedere istoric “administrativ”, Românii erau împărțiți în numeroase “țări” care în fapt erau grupări de sate, ”cnezate de vale”, cuprinzând cam cincisprezece sate. Aceste “țări” românești se aflau răspândite pe tot spațial românesc,din “țara” Maramureșului și până în “țara” Almăjului. Locuitorii acestor “țări” erau izolați și ei se deplasau pe un radius de cel mult zece sau douăzeci de kilometrii. În aceste condiții normal ar fi fost ca diferențele de limbă să fie mari sau, și mai exact, foarte mari. Dar în locul acestor diferențe suntem confruntați cu absolut uluitoarea unitate lingvistică românească. Fără îndoială că există particularități de rostire și vocabular dar acestea sunt la nivelul sub-graiurilor, simple particularități care nu afectează în nimic corpul principal al limbii. Mai răspicat,un Român din Maramureș se va putea înțelege fără nici o dificultate cu un Român din Almăj, și am numit ținuturile românești cu cea mai puternică personalitate lingvistică. Prin comparație un “Italian” din Calabria nu va putea comunica ușor cu un “Italian” din Toscana,sau un “German” din Styria nu îl va înțelege pe un “German” din Schleswig. Această unitate lingvistică a Românilor are o explicație istorică și această este unitatea de “lege”, adică Ortodoxia. Credința comună, trăirea ei și exprimarea acestei trăiri în aceiași limba,căci limba slavonă era strict a Liturghiei,restul cetaniilor și predicile erau în limba română, a generat unitatea de limba a Românilor. Trăirea Ortodoxă în aceiași limba a fost cea care a generat și asigurat unitatea lingvistică românească, o unitate, repet, absolut uluitoare și unică. Dar folosirea unitară a aceleiași limbi are o semnificație încă mai profundă. Această semnificație a fost notată de lingviști de seamă, și mă gândesc aici la Sextil Pușcariu, dar, cu toate acestea , importanța colosală a acestui fapt, nu a fost suficient arătată. Iată cum exprimă Sextil Pușcariu acest adevăr: “Limba nu este doar un subordonat al gândirii,ci este și un stăpân al ei. Este foarte adevărat că omul vorbește după cum gândește, dar la fel de adevărat este că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească strămoșii săi. Pentru a ne exprimă gândurile căutăm expresiile cele mai potrivite, dar limba este o moștenire, cu anume tipare,asociații și modele de exprimare constante și prin urmare îndreaptă gândurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și cugetele strămoșilor noștri. În acest fel limba stabilește o legătură de nezdruncinat între fii aceluiași neam, generează o formă mentală națională.”Această concluzie are o importantă absolut colosală. Nu vorbim și nu gândim la întâmplare. Folosind limba strămoșilor în mod necesar va trebui să ne exprimăm în modele așezate din “veci”. Iar aceste modele de exprimare au fost și sunt Ortodoxe, căci Ortodoxia a așezat și determinat unitatea de limba românească. În această înțelegere se poate spune că acela care va vorbi bine și frumos românește va trebui să fie Ortodox. Acestea sunt “adâncurile” istoriei Românilor,”genunea care pe genune cheamă”. Sunt fenomene care s-au dezvoltat în lungul a mii de ani și pe întreg spațiul istoric românesc. Sunt fenomene care stau deasupra “clipei” și sunt fenomene pe care nu le putem evita,suntem condiționați și suntem parte din ele,fie că vrem sau fie că nu vrem. Aceste stări străvechi nu pot fi schimbate, ”la voia orișicui și orișicând”. Din tot ce a fost arătat rezultă însă limpede că factorul decisiv în alcătuirea ființei românești a fost credința comună Ortodoxă. Așa cum nu putem să ne alegem rudele, cu atâta mai puțin ne putem alege „strămoșii”. Să cultivăm moștenirea strămoșească este o cerință existențială. Niciodată să nu uităm că nu există legământ omenesc mai solemn decât de a nu uita niciodată ceea ce datorăm strămoșilor.
Este bine știut faptul că revistele promovează libertatea în exprimare, aduc noutăți din varii domenii – culturale, istorice, gazetărie ș.a. (cu alte cuvinte, aduc la zi trecutul sau promovează prezentul, pledând pentru un jurnalism de calitate). Fiind o publicație națională, editată de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, conținuturile sunt atractive și oferă informații demne de luat seamă.
Colegiul redacțional este format din nume de mare valoare, actuale, precum: redactor șef: Dan Constantin; redactor șef-adjunct: Roxana Istudor; secretar de redacție: Mădălina Corina Diaconu; concept grafic: Bogdan Cercel (Bookuria Info); fotoreporter: Marius Simion; seniori editori: George Coandă, Marian Nencescu, Benone Neagoe, Valentin Uban.
Am urmărit cu un interes aparte abordarea subiectelor din revista UZPR (ediția cu numărul 36/2024) și se constată că este o ediție etalon (de colectie). Iată, câteva generice: Editorial, Actualitate, Indicativ, Repere, Proiecții, Reflecții, Eveniment, Panorama, Reflexii, Accente, Remember, Evoluții, Note de călătorie, Amprente (dar și prezența Radio UZPR la Filiala din Cluj-Napoca sau Caricatură de presă).
Desigur „România are nevoie de jurnaliști”, iar „Presa oferă un serviciu public vital” (de aceea „Mass-media și menirea ei în societatea actuală” își resimte rolul preponderent). Nu mai puțin lipsite de interes sunt portretele și crezurile de gazetar, unele note de lector sau de istoria presei, eseurile și „vocile” trecutului, știrile cu și despre carte ș.a. Desigur, această ediție a revistei pledează pentru articole concepute de jurnaliști (în detrimentul celor prin AI).
În concluzie, revista UZPR (care apare în condiții grafice excelente) este un ghid pentru începători și un model pentru alte reviste din plaja culturală actuală (promovând și producțiunile Editurii UZP).
Aradul (și colaboratorii revistei Gutenberg), sunt prezenți (cum de altfel și alte filiale UZPR din țară) prin materiale importante, semnate de colaboratori și membri ai filialei arădene: Augustin Mureșan, Laurențiu Szemkovics, Florica R. Cândea.
Excelența în jurnalism o dă și de această dată revista UZPR (36), drept pentru care o nouă treaptă, „GalaPremiilor UZPR 2024”, e grăitoare, însemnând „unul dintre cele mai așteptate și mai importante evenimente din mass-media” (Roxana Istudor), iar, după cum afirma domnul Sorin Stanciu – președinte al UZPR: „Fac o reverență, cu sufletul deschis, către toți membrii noștri” (adică 4.500 pe care îi avea Uniunea Ziariştilor Profesionişti, la care s-au mai adăugat alți 500), creșterea e semnificativă, de aceea și îndemnul dumnealui: „Veniți cu noi!”.
Minele de cărbuni S.A. Mehadia, exploatare minieră de cărbune brun, sfârșit de secol XIX, început de secol XX
Deși extragerea și utilizarea cărbunelui sunt consemnate în Banat încă din timpul dacilor și al romanilor, exploatarea cărbunelui în mod organizat în cadrul unei industrii a mineritului este mult mai târzie, aceasta apărând în zona Transilvaniei, respectiv a noastră, a Banatului, în anul 1780. Primele exploatații sunt menționate la minele de la Doman, lângă Reșița. Aici exploatarea începe la 1780, apoi exploatarea minelor din Secul, tot lângă Reșița, începe în anul 1790. O altă exploatare de cărbune importantă, din Banat, s-a produs la Anina, în hotarul comunei Staierlac. Zăcămintele de aici au fost descoperite în anul 1790, exploatarea lor începând în anul 1803. Ceva mai târziu, în Valea Jiului, la Petrila, în 1857, apoi la Bozovici, în anul 1868 etc.
În zona noastră, a Mehadiei, mineritul începe la fel de timpuriu, istoria sa putându-se alătura începutului mineritului în Banat. Producția de cărbune se pare că a început aici în anul 1883, ca necesitate a existenței unei surse apropiate de cărbune pentru alimentarea locomotivelor cu abur, având în vedere că în anul 1878 a fost finalizat și inaugurat tronsonul de cale ferată Caransebeș – Orșova.
Prima sursă de cărbune s-a identificat în bazinul Văii Bolvașnița, într-o exploatație care conținea trei straturi de cărbune brun[1]. Mina de cărbuni a aparținut Societății Miniere Ringeisein & Co, al cărei fondator era Josef Ringeisein, societatea deținând încă o exploatare la Șvinița. Din motive economice, mina de la Valea Bolvașnița a fost închisă în anul 1887, pentru a se redeschide în anul 1895, însă de către o altă societate minieră.
Conform datelor Camerei de Comerţ şi Industrie din Timişoara, în anul 1880 erau înregistrate în Banat 8 mine de cărbune brun, mai mari şi o seamă de mine mai mici, însumând un teritoriu minier donat de 27 610 430 m.p. Se evidențiază faptul că preponderente erau minele mai mici, nespecificate numeric, având o activitatea fragmentară, sporadică, aceasta reiese din raportul aceluiași amintit for industrial.
La Mehadia, o mină de cărbune brun mai importantă a fost cea a intreprinderii filialei din Mehadia a S.T.E.G.-ului (Kaiserliche und Konigliche Privilegierte Osterreichische Staatseisenbahngesellschaf), o uriașă întreprindere cu capital bancar austriac și francez, înființată în anul1855, inițial de Căile Ferate ale statului Austriac, apoi devenită un puternic grup industrial, cu activități și în domeniul mineritului. În perioada 1855-1867 societatea S.T.E.G. a construit și exploatat căile ferate din Banat, în urma concesionării de la guvernul austriac finalizarea liniilor începute şi construirea altora noi. După 1867, bazându-se pe rezultatele obţinute până atunci în producţia minieră, S.T.E.G.-ul a preluat și dezvoltat o serie de mine din Banat (Steierdorf, Anina, Doman, Secul, Mehadia, Moraviţa, Pregeda), ele tranformându-se într-un imens stabiliment industrial, pe de o parte pentru a satisface necesitățile crescânde ale propriilor ramuri industriale şi căi ferate, pe de alta spre a corespunde nevoilor generale de cărbune. În ceea ce privește numărul de angajați în aceste exploatări miniere, el era considerabil de mare, cifrându-se în anul 1867, la un total de 3324 persoane. Acest număr a crescut pînă in anul 1896 la 4359 de angajați.Trăsătura cea mai caracteristică a mineritului de cărbune în Banat era în strânsă legătură reciprocă cu întreprinderea S.T.E.G., legătură ce a avut un rol determinant în întreaga sa dezvoltare, în stabilirea creşterii producţiei de cărbune. Redeschiderea minei de la Valea Bolvașnița, în anul 1895, s-a făcut sub administrarea acestei puternice societăți miniere. Odată cu redeschiderea ei, aceasta s-a extins prin săparea de noi galerii și producții mărite de cărbune.
O altă societate minieră ce administra exploatarea zăcămintelor de cărbune brun din zona Mehadiei, era Societatea Minieră Ringeisen & Co. Aceasta îşi desfăşura activitatea la Şviniţa, Mehadia şi Plugova, exploatând în anul 1883, cu 20 de muncitori, 9700 chintale (1 q – chintal = 100 kg) de cărbune brun. În 1889, o societate engleză a vrut să cumpere aceste zăcăminte, însă sub rezerva dreptului de a se retrage dacă nu va putea scoate o cantitate suficientă de cărbune. Cercetările întreprinse pînă în martie 1890, nu au prea îndreptăţit speranţele societăţii şi întreprinderea nu a obţinut rezultate favorabile nici mai târziu. În zona Bolvaşniţa, Domaşnea, Mehadia, Vîrciorova, întreprinderea lui Hoffmann Ema producea încă în 1879 cantitatea de 1887 chintale de cărbune, utilizînd 14 muncitori. La Iablaniţa activa în aceiaşi ani întreprinderea Loschurdt Ferdinandine şi consorţii. In 1887, pe locul zăcămintelor din Valea Cernei a început să-şi desfăşoare activitatea minieră Asociaţia Minelor de Cărbune din Mehadia. Între Teregova şi Orşova, în anii 1890, a deschis mine noi de cărbune Consorţiul Osterreichische Liinder-Bankss.
Una dintre cele mai de seamă întreprinderi care exploatau zăcămintele de cărbune din Valea Timişului şi a Cernei era în această perioadă și S.A. de Mine de Cărbune din Ungaria de sud, care a dobândit peste 1 850 000 m.p. de teritoriu minier pe linia zăcămintelor din Mehadia-Valea Bolvaşniţa-Vîrciorova, cu scopul „exploatării lor raţionale„, întrucât „dezvoltarea mai intensă a diferitelor ramuri industriale şi creşterea mai accentuată a preţurilor cărbunelui, cu deosebire în părţile sudice [în Banat – n.n.] a îndreptat din nou atenţia asupra zăcămintelor de cărbune din această regiune„. Întreprinderea a luat fiinţă în anul 1891, „prin asocierea unor acţionari, persoane cu poziţie înaltă clericală şi socială, cetăţeni de vază şi însemnaţi oameni de afaceri” Printre fondatorii intreprinderii regăsim pe bancherul vienez Josef Gauss, comercianţii timişoreni Sigismund Beran, Samuel Waldmann, Wilhelm Fried, Adolf Rosenwald, Jakob Steiner, moşierul Viktor Wolfinger, avocatul Miksa Szidon etc. (Arhivele Statului Timişoara, Fondul firmelor sociale, nr. 192; cl. şi Dudovic Vajda, Capitalul străin în industria minieră şi metalurgică a Transilvaniei (1867-1900), în ActaMN, IX, 1972, p. 236-237).
În jurul anului 1900, S.T.E.G. a vândut mina de la Mehadia unui grup bancar din Praga. În ultimul an al Primului Război Mondial, mina de cărbuni din Mehadia a fuzionat cu grupul financiar Fanto din Praga. În această perioadă (1918-1923) mina a cunoscut o dezvoltare simțitoare, ajungându-se la 600 de muncitori.
În anul 1924 regăsim la Mehadia societatea ,,Minele de cărbuni Mehadia S.A.” care extrăgea anual din Mina ,,Urania” de la Mehadia cca. 22.000 tone de cărbune. Modul de exploatare adoptat la Mehadia era cel al sistemului de galerii. Cărbunele era scos din galerii cu ajutorul vagoneților, era descărcat pe o platformă de unde se încărca în atelaje trase de boi, efectuându-se astfel transportul cărbunelui în gara Mehadia pe o distanță de aproximativ 5 km. Pentru această muncă erau angajate 15 atelaje care făceau 2-3 transporturi zilnic pe șoseaua ce traversa longitudinal Mehadia (foto).
În perioada anilor 1922-1927 se înregistrează o perioadă de scădere și stagnare a producției și implicit o diminuare a numărului de muncitori. Ca urmare, în anul 1927, numărul de muncitori a scăzut la 320 mineri.Totuși, aceștia erau organizați într-un sindicat, pentru ei construindu-se locuințe în apropierea minei, pe locul numit ,,colonie” și mai târziu, Maier. Colonia avea ca amplasament același loc pe care astăzi se află blocurile din cartierul Maier. Începutul Marii Crize economice aduce dificultăți și în activitatea de exploatare a cărbunelui, astfel mina de la Mehadia întrerupându-și temporar activitatea, fapt ce a determinat o concediere în masă a muncitorilor. În urma închiderii minei au fost menținuți doar 12 mineri.
Între 1930 și 1940, mina de la Mehadia își încetinește semnificativ ritmul exploatării. Problemele persistă și după această perioadă, cu toate că s-a apelat și contractarea de împrumuturi, fapt care se finalizează cu întreruperea definitivă a exploatării și a întregii activități, inclusiv închiderea minei, înainte de încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Toate activele au fost vândute pentru achitarea creditelor. Clădirile coloniei au rămas pustii fiind folosite sporadic în timpul războiului drept cazărmi pentru trupele aflate în trecere. După război au fost demolate, iar materialele de construcție rezultate au fost vândute, acesta fiind și punctul terminus al minei de cărbuni din Mehadia, sfârșitul existenței ei. În anii 50, în perioada funcționării sediului de Raion la Mehadia, s-a încercat o reintroducere a minei în circuitul economic, însă fără niciun succes.
După aproape două decenii, în anii 1976-1977, un grup de mineri vin de la Anina și din Valea Jiului, conduși de maiștrii Cionca și Vasile Nicolae, cu ajutorul experienței lor se redeschizându-se primele galerii ale minei de la Mehadia. Curând li se alătură și alți muncitori și din Mehadia, Valea Bolvașnița și alte sate din jur, numărul lor sporind de la an la an, la fel și producția de cărbune. La sfârșitul lunii decembrie 1979, conducerea minei este preluată de inginerul Stelian Vintilescu. Se stabilește pentru anul 1980 ca plan o producție de 52.000 de tone de cărbune. Aceasta va spori anual astfel: 1981 – 63.000 tone, 1982 – 200.000 tone, și 430.000 tone în anul 1986. În subteranele Mehadiei lucrau în această perioadă 215 mineri. Anual, în cea de-a doua duminică a lunii august, minerii își sărbătoresc cu mare fast succesele, prin adevărate serbări în aer liber, zi cunoscută ca ,,Ziua minerului”. Mai târziu, după anii 90, această sărbătoare este asociată cu sfânta Varvara ( Barbara-catolic), considerată ocrotitoarea minerilor, și este mutată la data de 4 decembrie, când Sfânta este sărbătorită de Bisericile Ortodoxe și de Biserica Catolică. Activitatea de exploatare și extracție a cărbunelui, în cele două puncte de lucru de la Mehadia, a cunoscut în perioada anilor 80 și 90 o dezvoltare constantă sub conducerea inginerilor Petruța, Ioan Mirică, Golopența și Cosma Tudorel.
Concomitent cu dezvoltarea minei, s-au construit locuințe pentru muncitori. În anul 1982 s-a dat în folosință căminul de nefamiliști, iar în anul 1984, la intrarea în Mehadia, în apropierea minei, s-a ridicat un cartier nou de locuințe cu spații comerciale la parter. Tot ca urmare a dezvoltării puternice a acestei activități economice, pentru asigurarea de locuințe muncitorilor mineri, în anii 1985 și 1986 s-au mai dat în folosință blocurile din centru Mehadiei, pe locul vechilor clădiri care au fost demolate în acest scop. La parterul acestor blocuri de locuințe, erau de asemenea amplasate mai multe spații comerciale. Datorită numărului mare a locurilor de muncă, dar și dezvoltării multor alte activități adiacente, a comerțului, a construcțiilor, toate aducătoare a unui plus de venit comunității, putem spune că în perioada funcționării minei, Mehadia a parcurs o perioadă de o înfloritoare dezvoltare locală sub toate aspectele ei.
Imobil care asigura în trecut spațiul administrativ al Minei Mehadia, astăzi clădirea se află într-o jalnică ruină
La finele anilor 90, prin implementarea unei strategii naționale de închidere a minelor, C.N.H. (Compania Națională a Huilei) Petroşani şi S.N.I.M.V.J. (Societatea Națională de Închideri Mine Valea Jiului) Petroşani, prin Sucursala Minieră Banat-Anina, administrator al minei din Mehadia, este obligată a implementa respectivul program de încheiere a activității, aceasta implicând disponibilizarea în etape a întregului personal. HG 720/1999, hotărăște în mod legal ca lucrările de închidere și conservare a minei să se deruleze în perioada 2001-2005. Prin respectarea acestui termen, în anul 2005 se efectuează recepția finală, prin care se consemnează și închiderea definitivă a minei de la Mehadia.
Ing. Constantin VLAICU/ membru Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România
P.S. Cu ocazia documentării pentru realizarea acestui articol am aflat cu stupoare conținutul planului național de închidere a minelor din România și despre renunțarea cu atâta ușurință la o activităte economic extrem de importantă, element economic de dezvoltare, dar și de păstrare a siguranței energetice naționale, rol care în prezenta conjunctură internațională devine din ce în ce mai evident. Așa cum se poate ușor constata, activitatea de minerit a fost un factor determinant în dezvoltarea comunităților și asigurarea unei bunăstări a ei, și implicit al dezvoltării economice naționale. Personal, am trecut cu o destul de multă străduință peste aspectul nostalgic al acestui demers, însă foarte greu am putut face față sentimentului de consternare, analizând cifrele care dezvăluie gradul de indolență și inconștiență a acestor măsuri catastrofice din punct de vedere economic. Locuri de muncă și multe, multe alte oportunități de progres ale comunității risipite prin decizii neînțelese de majoritatea populației. Cel mai dureros este că eliminarea acestei activități nu s-a desfășurat în cadrul unui program de protecție și reconversie a acestei forțe de muncă, dimpotrivă s-au alocat sume imense pentru acordarea plăților compensatorii și a unor sume mult mai mari destinate procesului de închidere și conservare a respectivelor obiective, măsura disponibilizării lăsând în urmă un grav dezechilibru social. Pentru cei disponibilizați și familiile lor, în lipsa unui program, oferta pieței de muncă a economiei noastre fiind una extrem de săracă, unica alternativă a rămas migrația masivă a acestei deosebit de potente forțe de muncă către occident. Câteva dintre cifrele apocalipsului miner, le voi reda mai jos, ele sunt cuprinse și în actele legislative emise la vremea respectivă (am evidențiat prin bolduire cifrele deloc neglijabile care reflectă dimensiunea sinistrei măsuri):
,,Începând cu anul 1998, în conformitate cu Legea minelor nr.61/1998 şi nr.85/2003, prin 11 hotărâri succesive de Guvern, s-a aprobat închiderea definitivă şi reconstrucţia ecologică a zonelor afectate pentru 556 mine/cariere,amplasate pe teritoriul administrativ a 227 de comunităţi locale din 28 de judeţe – ce au în componenţă un număr de 2.504 lucrări miniere de legătură cu suprafaţa reprezentate de galerii de coastă, plane înclinate, puţuri principale,puţuri auxiliare şi suitori de aeraj, precum şi 78 iazuri de decantare cu un volum total înmagazinat de 341,31 milioanemc şi o suprafaţă ocupată de cca 1.770 ha şi 675 halde miniere cu un volum de 3.101,92 milioane mc şi o suprafaţăocupată de cca 9.260 ha, pentru care trebuie asigurate fondurile necesare pentru efectuarea lucrărilor şi activităţilor minime necesare punerii în siguranţă şi urmărirea stabilităţii în timp a depozitelor.” – ANEXA 1-556 Obiective miniere S.C. CONVERSMIN S.A. BUCUREŞTI (societate coordonatoare a procesului de închidere a minelor, înființată în anul 2002, funcționează sub autoritatea Ministerului Economiei, ocupându-se de ,,închiderea, conservarea,reconstrucţia ecologică şi activităţi postînchidere a obiectivelor miniere” n.a.)
Constantin VLAICU/UZPR
[1]Pe teritoriul Transilvaniei şi al Banatului, se identifică următoarele tipuri de cărbune, conform sursei bibliografice:
1. Huilă din epocile geologice: carbonifer, liasic şi cretacic.
2. Cărbune brun(lignit superior) din epocile geologice: oligocen, neogen şi mediteranul superior.
3. Lignit din epocile geologice: sarmaţian, pontic, pannonian şi levantin.
– BELA HEXNER: ,,Cărbunii din Ardeal și importanța economică națională”, ”, INDUSTRIA ȘI BOGĂȚIILE NATURALE DIN TRANSILVANIA ȘI BANAT, editată de Camera de Comerț și Industrie din Cluj,Tipografia CARTEA ROMÂNEASCĂ, Cluj – 1927;
– VICTOR I. BLASIAN: ,,Bogățiile naturale ale subsolului din Transilvania – Banat”, INDUSTRIA ȘI BOGĂȚIILE NATURALE DIN TRANSILVANIA ȘI BANAT, editată de Camera de Comerț și Industrie din Cluj, anul 1927, Tipografia ,,Cartea românească”, Cluj;
– CORIOLAN I. BURACU: ,,Cronica Mehadiei” Tipografia Ramuri Tr. Severin, 1924;
– IOAN BĂCILĂ: ,,Monografia Mehadiei” , Editura Marineasa, Timișoara 1997.
Scriitorul, jurnalistul, editorul, directorul Editurii „TIM” din Reșița, redactorul-șef al revistei de literatură, artă și cultură „Semenicul”: iată multiplele valențe ale unuia dintre cei care își dedică viața culturii caraș-severinene precum nu mulți o fac, și se pot mândri cu aceasta – Gheorghe Jurma, cel născut în urmă cu 80 de ani, la 5 februarie 1945, în satul Bobda, județul Timiș.
Puțini știu probabil că, după școala primară (cl. I – IV) în satul natal, apoi după absolvirea școlii gimnaziale la Timișoara, a urmat, începând cu anul 1959, Liceul de Muzică și Arte Plastice din Timișoara, secția arte plastice (având ca profesori nume celebre de atunci și de astăzi, precum Iulius Podlipny, Victor Gaga, Gabriel Popa, Constantin Flondor, Ştefan Bertalan, Simion Mărcuș). După absolvirea acesteia s-a înscris la Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara, unde iluștri profesori precum Gheorghe I. Tohăneanu, Ștefan Munteanu, Eugen Todoran, Iosif Cheie, Victor Iancu, Nicolae Ciobanu, Gheorghe Ivănescu, Lucia Jucu Atanasiu, Traian Liviu Birăescu, Ileana Oancea i-au pecetluit destinul până în ziua de astăzi.
După terminarea studiilor și efectuarea stagiului militar a fost angajat redactor al ziarului „Flamura” (1970 – 1989) din urbea noastră, proaspătă reședință de județ. Din anul 1970, destinul său se interferează așadar, cu destinul oamenilor și al diferitelor instituții și organizații din sud-vestul țării, din județul Caraș-Severin.
Cariera publicistică, cea care l-a format și transformat, a început-o în ultimul an de facultate, când a participat la apariția revistei studențești „Forum” a Universității timișorene, în calitate de redactor-șef adjunct. În perioada 1970 – 1989 a fost redactor la ziarul „Flamura“, pentru probleme de cultură și învățământ. De la înființarea ziarului „Timpul“, din 4 ianuarie 1990, a fost redactor-șef al acestuia și director al S.C. „Timpul” S.R.L. până în 1993. Din 1993 este director al Editurii „Timpul” (azi „TIM”) din Reșița. A înființat și a condus o mulțime de publicații, printre care: „Semenicul“ (din 1971), „Caraș-Severinul“ (din 1972), apoi „Almanahul presei și tiparului”, Reșița, 1984; „Momente din istoria tiparului românesc la Caransebeș”, Caransebeș, 1985; „Zilele Culturii la Reșița” (caiet-program – redactor la mai multe ediții, între 1974 și 1984), „Permanențe reșițene” (caiet-program al „Zilelor Culturii la Reșița”, 1985 – 1989); numeroase alte titluri de mai lungă sau scurtă durată înainte de 1989 și după 1989 („Bistra“, „Şcoala cărăşeană“ etc.). A contribuit la apariția revistelor „Almăjana“ Bozovici, „Bocșa culturală“ Bocșa, „Jurnal de liceu“ Oravița și altele. Din 2013 este în colectivul de redacție al revistei „Nedeia“. Este, de asemenea, director al mai proaspetei reviste, „Reşiţa literară“.
În timpul facultății a activat la cenaclul Casei de Cultură a Studenților din Timișoara, debutând cu proză în 1968, în antologia „Efigii”. Din 1970 activează la Cenaclul literar „Semenicul“ din Reșița, căruia îi este coordonator din 1971 până astăzi şi despre care a scris volumul „Amintiri de la Cenaclul Semenicul” (2019, la 70 de ani de la înfiinţarea acestuia). A înființat revista „Semenicul” în 1971, întâi sub forma unor caiete șapirografiate, iar din decembrie 1972, ca revistă tipărită. Aceasta a avut apariții intermitente, pe măsura cutumelor ideologice și posibilităților financiare ale vremurilor. După 1990, revista a apărut în mai multe formate, din 2001 stabilizându-se sub formă de carte, în ultimii trei ani, 2021, 2022 și 2023, apărând 2 numere pe an. Domnul Jurma este și astăzi redactorul-șef al revistei „Semenicul“.
A colaborat cu critică și istorie literară la publicațiile: „Orizont”, „Semenicul”, „Steaua”, „Forum” (studențesc), „Transilvania”, „Tribuna”, „Luceafărul”, „Drapelul roșu”, „Flamura”, „Caraș-Severinul”, „Studii de limbă, literatură și folclor”, „Generații”, „Bocșa culturală”, „Almăjana”, „Reflex” ș.a.
Gheorghe Jurma a fost redactor al celor mai multe dintre culegerile și antologiile apărute între anii 1970 și 1989 pe plan reșițean sau județean, începând cu volumul „Prinos“, o culegere de poezie a membrilor cenaclului „Semenicul”, iar după 1990, al multor alte volume colective.
De-a lungul anilor, Gheorghe Jurma s-a ocupat de cenaclurile literare de adulți, dar și de școlari sau de tineret din Reșița, asigurând succesiunea generațiilor și valoarea creatorilor. A organizat manifestări culturale în Reșița și în alte orașe ale țării, întâlniri cu scriitori importanți din țară, a inițiat și promovat concursuri literar-artistice municipale și județene (interjudețene), a susținut artiștii plastici, dascălii cu preocupări umaniste, instituțiile de cultură.
Pentru a aminti toate cărțile publicate de Gheorghe Jurma, mi-ar trebui multe pagini. M-am decis doar la o selecție a titlurilor, care sunt considerate de mine drept importante: „Mic dicționar al personalităților culturale din Caraș-Severin” (1976); „Presa și viața literară din Caraș-Severin” (1978); „Banatul și Eminescu” (1989); „Descoperirea Banatului” (1994); „Întâmplări cu Afilon” (1995), „Reșița” (album, 1996); „Caraș-Severin” (album, 1996, în colaborare); „Istorie și artă bisericească. Biserici din Protopopiatul Ortodox Român Reșița” (2000, în colaborare cu Vasile Petrica); „Sadoveanu sau lupta cu balaurul” (2002); „Cu Editura Timpul, peste timp” (2004); „Mircea Eliade și modelul tinereții” (2005); „Monografia Casei de Cultură a Sindicatelor din Reșița” (2006); „Amintiri din pagini de ziare” (2008, al doilea volum în 2009); „Momente de istorie culturală. Caraș-Severin, 1944 -1989” (2008); „Literatură și istorie” (2008); „Constantin Lucaci – simfonia fântânilor” (2009); „Istorie și cultură” (vol. 1, 2010); „Dicționarul localităților din Caraș-Severin” (vol. 1. A – C, 2011); „Biblioteca și oamenii cărții” (2012); „Molineştii” (2012); „Trifoiul cărășean” (2012), „Nicolae Iorga şi Banatul” (2010, ediţia a II-a în 2020), „Pavel Bellu” (2016), „O carte pe zi” (2020), „Scriitori din Banat” (primul volum, 2020), „Ioan Munteanu, primul poet de la Bobda” (2021), „Diaconovici” (2023).
Împreună cu subsemnatul, a lansat în anul 2009 un ciclu de „viziuni” ale celor mai importante localități ale județului Caraș-Severin. Astfel au apărut până în prezent următoarele cărți-album: „Reșița: Viziuni / Reschitza: Visionen” (2009), „Anina – Steierdorf: Viziuni – Visionen” (2012), „Bocşa – Viziuni / Bokschan – Visionen” (2014), „Oravița: Viziuni – Visionen” (2017), Caransebeș: Viziuni / Karansebesch: Visionen” (2020), „Reșița: Viziuni 2 / Reschitza: Visionen 2” (2021) și Oțelu Roșu – Valea Bistrei: Viziuni / Ferdinandsberg – Bistra-Tal: Visionen” (2022), în parte distinse de filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2018 am editat împreună cartea-album „Monumentele Mihai Eminescu”, o carte de referință în arealul cercetărilor legate de poetul național. Ca o continuare a acestei cărți-album se poate numi și apariția editorială „Ecouri eminesciene” editată la Reșița printr-o colaborare a editurilor „TIM” și „Banatul Montan”, în anul 2021.
De asemenea, împreună am realizat cartea-album „Muzeul de locomotive cu abur Reșița = Das Dampflokomotivenmuseum Reschitza = The Railway Steam-engines Museum of Reșița = Le Musée des Locomotives à vapeur de Reșița”, apărută în 2022, la Reşiţa, în cadrul Editurii „Banatul Montan”, an în care s-au sărbătorit cei 150 de ani de la fabricarea aici a primei locomotive cu aburi pe teritoriul de astăzi ai României. De fapt, acestui jubileu, dar și celui de 250 de ani de istorie industrială la Reșița, din anul 2021, editorul Gheorghe Jurma le-a dedicat mai multe apariții editoriale, care au contribuit la recunoașterea primatului industrial reșițean. Să amintim aici cele semnate: Romulus Vasile Ioan și Nicolae Sârbu. O carte specială semnată de scriitorul Gheorghe Jurma este și cea dedicată fântânii cinetice din centrul municipiului de pe Bârzava („Constantin Lucaci: Fîntîna din Centru”), apărută 2021.
Numele lui Gheorghe Jurma este prezent în foarte multe apariții colective și cărți de referință. Să amintesc aici doar câteva: „Efigii” (Timișoara, 1968); „Atelier al cercurilor literare (antologie)” (Timișoara, 1977); „Caraș-Severin: monografie” (București, 1981); „Orașul cu poeți” (1995; ed. a II-a revăzută și adăugită 2011); „Nichita. O carte gândită și realizată de Gheorghe Jurma” (ediția I – 1996; ediția a II-a – 1998, ediția a III-a – 2003); „Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Caraș-Severin la 10 ani de activitate” (2001); „Cuvinte pentru urmaşi. Modele şi exemple pentru Omul Român” (Bucureşti, 2005), „Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică” („Polirom”, 2012), „Bănăţeni pentru viitorul României” (Timişoara, 2019), „Enciclopedia Banatului. Literatura” (Timişoara, 2016).
Cel sărbătorit de noi astăzi a inițiat și susținut proiectul „Orașul cu poeți“ prin colecția de la Editura „Timpul” (azi „TIM”), în care au apărut multe cărți ale poeților reșițeni, care au propulsat pe plan național Reșița – ca spațiu literar specific – și numele scriitorilor de aici.
Gheorghe Jurma a îngrijit de asemenea în cadrul Editurii „Timpul” (azi „TIM”), sau la alte edituri, peste 700 de volume de poezie, proză, critică și istorie literară etc., la multe scriind prefețe, postfețe ș.a.m.d. În aceeași măsură a susținut consecvent promovarea Reșiței în circuitul național de valori și, respectiv, recunoașterea, acasă, a celor deja cu largă notorietate; a tipărit cărți ale unor reșițeni (precum acad. Mircea Martin, Dan Farcaş, Toma George Maiorescu), monografii dedicate întreprinderilor, instituțiilor, personalităților care trăiesc în țară sau străinătate, ca, spre exemplu, „Istoria uzinelor din Reșița (1771 – 1996)” și „Istoria locomotivelor și căilor ferate din Banatul Montan” de Dan Perianu; „225 de ani de siderurgie la Reșița”; „Hoinărind prin Reșița pierdută” de Dan Farcaș; „Reșița filologică” de Marcu Mihail Deleanu; „Viață și memorii” de Mircea Popa; „Reșița de altădată”, un album de Gheorghe Jurma și Arsenie Boariu; romanul reşiţean al lui Vasile Bogdan „Cumpăna”; monografii despre Dr. Corneliu Diaconovici, Sabin Pautza și multe altele. De asemenea a organizat multe expoziţii de carte la muzeul reşiţean şi în alte locaţii.
Despre activitatea şi orientările sale aflăm detalii în volumul „Ce lăsăm în urma noastră. Gheorghe Jurma în dialog cu Titus Crişciu” (2015).
Deosebit de importante sunt pentru cultura Banatului Montan volumele sale: „Reșița literară” (2015, 2016), „Reșița muzicală” (2015), „Panorama presei din Caraș-Severin” (2018), dar și colaborarea sa la „Enciclopedia Banatului” editată la Timișoara, sau la alte dicționare și lucrări de referință în domeniile literare în special și culturale în general („Şcoala Populară de Arte şi Meserii «Ion Românu» Reşiţa la 70 de ani”, 2018, cu Mariana Dănescu). Un proaspăt volum este „O retrospectivă subiectiv-obiectivă a revistei «Semenicul»” (2024). Are în lucru un volum despre „Reşiţa culturală“.
Pe plan național, Gheorghe Jurma a lansat colecția „Eminescu“, publicând, în ultimul sfert de secol, 19 titluri ale unor autori din țară, făcând din Reșița „un adevărat centru de cunoaștere și cercetare eminesciană“, cum spune prof. dr. Mircea Popa din Cluj-Napoca. Pentru această colecție şi pentru cărţile proprii, Gheorghe Jurma a fost distins în anul 2000 cu Medalia comemorativă „Mihai Eminescu“. În această colecţie au apărut şi cărţile sale dedicate poetului: „Eminescu – gând şi cânt” (1998), „Vreme trece, vreme vine” (2007), „Cartea care deschide lumea“ (2010), „Expoziţii eminesciene“ (2023).
Lui Gheorghe Jurma i s-au acordat diferite premii locale, între care Marele Premiu al Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici“, titlul de Senior al culturii cărășene, cele primite din partea Teatrului Vechi „Mihai Eminescu” din Oravița sau cele din partea Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici” Caraș-Severin din Reșița și a celei Orășenești „Tata Oancea” din Bocșa etc., de asemenea, premii speciale ale Uniunii Scriitorilor, Filiala Timișoara. În ianuarie 2023 i s-a acordat, din partea Episcopiei Caransebeşului, ordinul „Crucea «Episcop Elie Miron Cristea» clasa a II-a pentru mireni.” Este Cetățean de onoare al municipiului Reșița din 15 decembrie 2009, Cetățean de onoare al județului Caraș-Severin din 27 ianuarie 2015 și Cetățean de onoare al orașului Bocșa din 31 martie 2022. Este, totodată, membru de onoare al Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița, din 5 februarie 2020.
Nu există manifestări literare / culturale de referință care se organizează la Reșița, la care să nu fie invitat, Gheorghe Jurma aducându-și contribuția la reușita acestora.
Iată doar câteva succinte spicuiri din activitatea unui om care s-a pus în slujba culturii caraș-severinene prin tot ceea ce a făcut de-a lungul timpului.
Pentru a-l sărbători cum se cuvine, vom organiza un eveniment dedicat lui, după cum urmează:
5 februarie 2025, ora 16.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Scriitorii cetății: Gheorghe Jurma (*5 februarie 1945, Bobda / Timiș). O întâlnire literară cu scriitorul și omul de cultură Gheorghe Jurma, la împlinirea vârstei de 80 de ani.
Prezentare de carte: „GHEORGHE JURMA – un proaspăt optzecist”, volum îngrijit de Erwin Josef Ţigla și apărut la Editura „TIM” Reşiţa, 2025.
Ad multos annos, Gheorghe Jurma, la împlinirea a 80 de ani de viață dedicată, în primul rând, Banatului!
5 februarie 2025, ora 16.00, Centrul German „Alexander Tietz“ = Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Scriitorii cetății: Gheorghe Jurma (*5 februarie 1945, Bobda / Timiș). O întâlnire literară cu scriitorul și omul de cultură Gheorghe Jurma, la împlinirea vârstei de 80 de ani.
Prezentare de carte: „GHEORGHE JURMA – un proaspăt optzecist”, volum îngrijit de Erwin Josef Ţigla și apărut la Editura „TIM” Reşiţa, 2025.
5. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Unsere Persönlichkeiten: Gheorghe Jurma (*5. Februar 1945, Bobda / Temesch), zum 80.! Literarische Begegnung mit dem Schaffen des Schriftstellers und Kulturmenschen;
Buchpräsentation: „GHEORGHE JURMA – un proaspăt optzecist”, herausgegeben von Erwin Josef Ţigla, Verlag „TIM” Reschitza, 2025.
Se spune că la orice trebuie să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni. Iar eu, ca un om credincios, spun că niciodată nu a fost noroc, ci întotdeauna Dumnezeu! Dumnezeu mi-a dăruit alături oameni extraordinari, sub grija cărora am putut crește, sub îndrumarea cărora am putut păși cu încredere pe cărările anevoioase, întortocheate, dar atât de frumoase, ale Tărâmului Cultural.
Maestrul Gheorghe Jurma este unul dintre acești oameni și nu greșesc dacă afirm că este cel mai important dintre oamenii pe care Dumnezeu mi i-a scos în cale! Fără Gheorghe Jurma nu ar fi existat această Gabriela Șerban, cea de astăzi! În rândurile ce urmează voi dovedi, pe scurt, veridicitatea celor afirmate, mai ales că perioada la care mă refer este perioada de renaștere culturală a orașului Bocșa, la care, iată, Gheorghe Jurma are o importantă contribuție!
În rândurile ce urmează voi dovedi, pe scurt, veridicitatea celor afirmate, mai ales că perioada la care mă refer este perioada de renaștere culturală a orașului Bocșa, la care, iată, Gheorghe Jurma are o importantă contribuție!
În anul 1994 m-am întors acasă, la Bocșa, de pe băncile facultății, absolvind în prima promoție de bibliotecari cu studii superioare, dornică să pun în practică ceea ce am învățat. Și pentru că postul dlui. prof. Furdui era încă liber, deoarece acesta părăsise biblioteca din Bocșa pentru un post la Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Reșița, a fost foarte simplu să susțin un examen și să ocup acel post vacant. Apoi am început, încet-încet, să cunosc colegii reșițeni, să cunosc scriitori, să particip la tot felul de evenimente culturale pe care Gheorghe Cramanciuc, directorul bibliotecii județene, le organiza și la care mă invita. Iar, între primii scriitori cunoscuți s-au aflat Octavian Doclin, Gheorghe Jurma, Vasile Mircea Zaberca, Gheorghe Țunea, Dana Bălănescu, Erwin Josef Țigla, oameni extraordinari care m-au primit cu încredere și cu multă bunăvoință.
În urma alegerilor din 1996, locul primarului Cristel Trandafir este luat de ing. Victor Creangă, renumitul director al Uzinei din Bocșa. Odată cu venirea lui Victor Creangă la primărie, activitatea culturală din orașul Bocșa va reînvia! Directoarea bibliotecii era dna. Venusa Demenenco, iar aceasta primește sarcină din partea primarului Creangă să o sprijine pe poeta Ioana Cioancăș în realizarea unei cărți dedicate Bocșei, sarcină pe care dna. Venusa mi-o plasează mie. Din acel moment am început să lucrez cu regretata Ioana Cioancăș, dar și cu scriitorul Gheorghe Jurma, doi oameni „dificili” (așa spunea toată lumea!), doi oameni „tobă de carte”, talentați și deosebit de exigenți. Rolul meu nu a fost unul extraordinar în această ecuație, trebuie să recunoaștem că greul l-a dus Venusa Demenenco, dar a fost suficient cât să leg o bună colaborare (poate e mult spus „prietenie”) cu Ioana (Nela) Cioancăș și să realizez ce minune de om este Gheorghe Jurma!
În 1997 a apărut cartea „Întoarcerea numelui – orașul Bocșa în timp –” de Ioana Cioancăș, la Editura „Timpul” din Reșița, consilier editorial Gheorghe Jurma, prima carte a Bocșei!
În aceeași perioadă, primarul Victor Creangă vine cu ideea realizării unui periodic, un buletin informativ al Primăriei, iar pentru acest proiect consideră că eu sunt potrivită. Periodicul se va numi „Bocșa 2000”, va fi lunar, se va distribui în mod gratuit, iar eu am primit mână liberă în realizarea lui. Evident, din nou am apelat la jurnalistul Gheorghe Jurma. Cu acest proiect a început adevărata mea colaborare cu maestrul Jurma! Din 30 septembrie 1997 până în 9 februarie 1998 a apărut buletinul informativ „Bocșa 2000” (9 numere). Tot acum, la îndemnul Ioanei Cioancăș, tot sub egida bibliotecii, va apărea, sporadic, un periodic numit „Ramuri”, o foaie culturală, un supliment cultural, din care au văzut lumina tiparului doar 5 numere, în perioada 1997 – 2000. În toată această perioadă am învățat de la Gheorghe Jurma, am „furat” jurnalism de la domnia sa. Mă certa, mă întorcea cu materialele, mă punea să le refac, întotdeauna găsea ceva de criticat, nimic spre laudă! Și eu… înduram cu stoicism, nu de alta, dar preferam cearta dlui. Jurma decât a primarului Creangă.
Din motive, evident, financiare, primăria nu-și mai permite un periodic lunar, iar primarul Victor Creangă renunță la buletinele informative, însă mă îndeamnă să nu renunț eu la revista culturală și tot domnia sa vine cu numele revistei intitulând-o „Bocșa culturală”. Așadar, din martie 2000 ia ființă revista „Bocșa culturală”, cu apariție lunară, paginare computerizată și xeroxată.
Deși nu apare în format tipărit, la fiecare număr ceream părerea prietenilor mei scriitori și jurnaliști pricepuți: Gheorghe Jurma, Nicolae Sârbu și Octavian Doclin. Erau oamenii cu care eu mă sfătuiam, mai ales în privința revistei, dar și a multor proiecte culturale.
În anul 2001, ca proaspăt director de bibliotecă, mi-am dorit să realizez ceva deosebit cu prilejul celor 120 de ani de la nașterea patronului spiritual al bibliotecii – Tata Oancea. În acest sens i-am cerut părerea maestrului Gheorghe Jurma. Evident, domnia sa mi-a propus o carte. Ce ar putea fi mai deosebit și mai de folos decât un volum? Nu a ieșt chiar o carte, a ieșit o plachetă, denumită „Vi-l prezentăm pe Tata Oancea”, în schimb a luat naștere un proiect editorial printr-o serie intitulată „Bocșa, istorie și cultură”. A fost ideea maestrului Jurma care, probabil, a presimțit că vor mai urma astfel de cărți dedicate Bocșei și oamenilor de seamă de aici. Și au urmat!
Primar al orașului Bocșa era Mirel Patriciu Pascu, cel care, cu înțelepciune, a continuat proiectele bune ale lui Victor Creangă și a susținut activitatea cultural-artistică din oraș. Astfel, momentul omagierii lui Tata Oancea la 120 de ani de la naștere a fost unul remarcabil, inedit pentru Bocșa, nu doar pentru că a apărut o carte, dar prietenul nostru Vasile Bogdan de la TVR Timișoara a realizat și un reportaj, de asemenea primul de acest gen pentru Bocșa.
În anul 2003 am dorit din nou ceva special, un program cultural diferit și mai bogat, mai diversificat, pentru bibliotecă, deoarece în iunie 2003 programasem aniversarea celor 50 de ani de bibliotecă și lectură publică la Bocșa. Iar această aniversare trebuia să fie din nou un moment inedit, aparte, chiar extraordinar! După lungi discuții atât cu maestrul Jurma, cât și cu primarul Pascu, am convenit la un program chiar extraordinar pentru aniversarea celor 50 de ani de bibliotecă la Bocșa: realizarea unei mape aniversare care să cuprindă revista „Bocșa culturală” în format tipărit (copertat color), monografia bibliotecii, medalie omagială și un volum al artistului plastic bocșean Maria Goian – „Măști și imagini”. Pe lângă aceste bogății, mapa mai conținea tot felul de materiale de promovare: pliant-program, pix personalizat, flyere etc. iar ambele volume au apărut în seria „Bocșa, istorie și cultură”. Am lucrat pentru acest eveniment într-un mod alert, intens, cot la cot cu maestrul Jurma și cu Tibi Șerban. Am început pregătirile din timp, însă a fost multă muncă. De la adunarea datelor și informațiilor pentru monografie (vizitându-l pe dl. Brătescu la Arhivele Statului), până la aranjarea cărții Mariei Goian; de la confecționarea medaliilor ( pentru grafică apelând la regretatul coleg Ion Bujor, iar pentru realizare la Muzeul din Timișoara), până la pixurile personalizate și reclama luminoasă așezată pe clădirea bibliotecii; de la redactarea revistei „Bocșa culturală”și a sutelor de diplome pregătite pentru colaboratori și cititori fideli, până la realizarea reportajului de către Vasile Bogdan și TVR Timișoara. Fiecare prieten al bibliotecii a muncit, într-un fel sau altul, dar Gheorghe Jurma extrem de mult! Și, da! Ne-am bucurat împreună de reușită!
De la acest moment – iunie 2003 – revista „Bocșa culturală” a intrat într-o anume normalitate, a devenit o revistă tipărită, copertată, trimestrială, a urmat „Gazeta Bocșei” – buletin de informare – la care am lucrat împreună cu maestrul Jurma în perioada 2007 – 2012, iar seria „Bocșa, istorie și cultură” deja se îmbogățea an de an! Astăzi vorbim despre 71 de titluri apărute în această serie, unele unice și irepetabile: Eugenia Oancea. Cărarea tinereţii; Carol Brindza. Viaţa şi activitatea pictorului şi sculptorului Tiberiu Bottlik ; Vi-l prezentăm pe Ioachim Perian; Constantin Tufan Stan. Zeno Vancea, etape biografice şi împliniri musicale; Dumitru Jompan. Folclorul şi etnografia în revista „Vasiova”; Petru E. Oance (Tata Oancea). Moartea călugăriţei fără noroc.
Cu acest cel din urmă volum din nou există o poveste interesantă și din nou Gheorghe Jurma face parte din ea.
După moartea lui Titus Oancea, ultimul fiu al lui Tata Oancea, familia care a cumpărat casa a făcut curățenie și a aruncat „multă hârtie”. Între aceste „deșeuri” se afla un manuscris al lui Tata Oancea, probabil neterminat, manuscris găsit de dl. Ion Săcuiu și dăruit bibliotecii. Împreună cu Gheorghe Jurma am lucrat câteva zile bune pentru a scoate la lumină o poveste frumoasă, marca Tata Oancea – nuvela „Moartea călugăriței fără noroc”.
Doresc oricărui slujitor al cărții (nu doar bibliotecar!), oricărui slujbaș pe tărâm cultural, să aibă, măcar o dată în viață, ocazia să lucreze la o carte alături de un scriitor și editor precum Gheorghe Jurma! E extraordinar! Omul e fabulous, iar tu nu ai cum să nu sesizezi cât de mic și neînsemnat ești! Dar și cât ești de binecuvântat de Dumnezeu cu un asemenea moment!
Nu în ultimul rând, trebuie amintit proiectul „Gânduri către Dumnezeu” pe care l-am inițiat în 2007 împreună cu primarul Mirel Patriciu Pascu și cu editorul Gheorghe Jurma și pot afirma cu bucurie că, împreună, am menținut acest frumos proiect în vremuri de tot felul, când mai bune, când mai rele… Și mai am o bucurie: dacă, la începuturi, maestrul Gheorghe Jurma nu prea a fost dus pe la biserică (la propriu!), astăzi, după 17 ani de „Gânduri către Dumnezeu”, domnia sa nu doar participă la evenimente religioase, ci chiar citește cu seriozitate literatură de acest gen!
Legăturile lui Gheorghe Jurma cu orașul Bocșa sunt mult mai vechi (în 1987, Gheorghe Jurma semnează un reportaj Bocşa într-o antologie Mereu în inima ţării), însă, de mai bine de 28 de ani, maestrul Gheorghe Jurma trudește la propriu pentru Bocșa! Iar Dumnezeu a rânduit ca eu să fiu martor în truda aceasta.
Cu zece ani în urmă organizam un simpozion aniversar denumit ”Gheorghe Jurma, cărturar în Cetatea Bocșei” și prezentam tinerilor un model de om, de profesionalism, care cugenerozitate îşi revarsă priceperea în tipărituri necesare, în volume de referinţă pentru istoria literară şi culturală în general şi a spaţiului bănăţean în special. Acest ciclu de tipărituri se îmbogățește în permanență prin grija maestrului Gheorghe Jurma și merită a fi consemnate măcar unele dintre proiectele editoriale de excelență: colecţia „Eminescu”, pentru care în anul 2000 a fost distins cu Medalia Mihai Eminescu de către preşedintele României (în această colecție au apărut până acum 20 de titluri); volumele care arată preocupare pentru mari scriitori precum Sadoveanu, Eliade, Iorga; dicţionarele şi monografiile realizate; volumele-album dedicate orașelor cărășene: Reşiţa, Anina, Bocşa, Caransebeș, Oravița și Oțelu-Roșu, bijuterii editoriale prin care, împreună cu Erwin Josef Ţigla, a încercat să scoată la iveală bogăţia culturală a acestor localităţi. De asemenea, colecția „Personalități culturale din Caraș-Severin”, din care au apărut patru titluri, între care, alături de „Trifoiul cărășan”, „Pavel Bellu” și „Molineștii”, există și un volum dedicat familiei realizatorului primei enciclopedii românești, născut la Bocșa, Corneliu Diaconovici și, nu în ultimul rând, volumele dedicate sculptorului Constantin Lucaci și fântânii de la Reșița.
Gheorghe Jurma este făuritorul unor proiecte de durată, cu continuitate, a unor proiecte necesare azi și importante pentru viitor. Reprezentativă rămâne revista „Semenicul”, care se află în anul 53 de apariție și care „rămâne o bornă într-o istorie a literaturii și a presei literare din această regiune.”[1] Iar Gheorghe Jurma este inițiatorul și realizatorul acesteia.
Din 1970 Gheorghe Jurma trudeşte pe tărâm cultural pentru Reşiţa şi pentru întreg Banatul şi, foarte repede, şi-a demonstrat puterea de muncă şi profesionalismul, devenind o piesă de rezistenţă în viaţa cultural-literară a judeţului. În scurt timp a devenit „omul pe care reşiţenii ar fi trebuit să-l inventeze dacă nu l-ar fi avut, fiindcă e un animator de vocaţie şi mare dăruire.” afirma poetul Ion Cocora în 1984.
La momentul la care împlinea venerabila vârstă de 70 de ani, Consiliul Judeţean Caraș-Severin a hotărât atribuirea Titlului de Cetăţean de Onoare al judeţului dlui. Gheorghe Jurma. Cu mândrie pot afirma că în anul 2022 și orașul Bocșa a răsplătit truda acestui om genial cu Titlul de Cetățean de Onoare.
În cei 28 de ani de colaborare am reuşit să realizăm lucruri importante pentru că, potrivit zodiei, vărsătorii „trăiesc pentru viitor” şi e important „ce lăsăm în urma noastră”.
Parafrazându-l pe Ion Cocora, pot afirma fără tăgadă că, dacă Gheorghe Jurma n-ar fi existat, ar fi trebuit să-l inventăm. Bocşa avea nevoie de profesionalismul lui Gheorghe Jurma, pentru a scoate la iveală istoria culturală locală, pentru a readuce în memoria locului oameni şi fapte de cultură prea devreme uitate sau ignorate. Fără Gheorghe Jurma am fi mult mai săraci! Mulțumim, maestre Gheorghe Jurma!
Îl rog pe bunul Dumnezeu să-mi îngăduie să vă am alături încă multă vreme! Să vă dăruiască mulți ani binecuvântați, putere de muncă pe ogorul arid al cunoașterii și să biruiți încă mulți ani balaurul ignoranței! La Bocșa, la Reșița și în întreg Banatul!
La mulți și binecuvântați ani!
[1] „Semenicul” Serie Nouă, anul LIII, Reșița, nr. 1/ 2024
4. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Kulturelle Dialoge: Eine Retrospektive, Dr. Ionel Bota und seine Publikationen, 2024;
Das Banater Bergland und seine Menschen; Das Geburtstagskind des Monats Februar: Dipl.-Ing. Anton Schulz (*1. Februar 1945, Reschitza): 80. Geburtstag;
Mit dem „Franz Stürmer“-Chor Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea) und mit der „Intermezzo“-Musikgruppe (Koordination: Lucian Duca).
Astăzi, 4 februarie, o sărbătorim pe Gabriela Șerban, un nume de referință în cultura Banatului Montan!
Asociația Națională a Bibliotecilor Publice din România a onorat-o, în anul 2020, pe cea care o sărbătorim astăzi cu Premiul „Monica Andriesei”. Iată ce scria despre ea, despre Gabriela Șerban, în Laudatio:
„Am ales anul acesta să decernăm premiul doamnei Gabriela Șerban, bibliotecar și manager la Biblioteca Orășenească Tata Oancea Bocșa, județul Caraș-Severin. Motivele sunt numeroase și țin mai ales de faptul că Gabriela Șerban a reușit să devină o persoană resursă și o sursă de inspirație pentru cei din jur, influențând și modelând comunitatea în care trăiește și lucrează.
Absolventă de biblioteconomie la Facultatea de Litere a Universității București, în 1994, Gabriela Șerban este dinamică și implicată. Bună cunoscătoare a comunității locale, a gândit și conceput programe pentru nevoile ei, adresându-se tuturor vârstelor. A inițiat și conduce revista Bocșa culturală și proiectul editorial Bocșa – istorie și cultură. Apreciem în mod deosebit contribuția la cunoașterea istoriei locale și stimularea creativității prin felurite concursuri, care au devenit repere permanente.
Extrem de muncitoare, atentă și profesionistă, izbutește anual să mobilizeze resursele locale, să inspire și să atragă oamenii, motivându-i și capacitându-i să facă tot mai mult și mai bine. Cu calități evidente de leadership, este persoana care inspiră pe alții și coagulează o comunitate în jurul bibliotecii, devenită punctul central al acesteia. Știe să descopere oportunități și participă la inițiative, transformând fiecare prilej în ocazii de excelență, de învățare și de perfecționare continuă. Om al cărții, este un suporter înfocat al lecturii și scrisului, cu credința că în educație și cultură se află soluția dezvoltării individuale și comunitare. Autoare, redactor, editor, este o jurnalistă care se manifestă plenar în publicistica culturală a zonei. În felul acesta, a creat și creează permanent legături, construind și crescând comunitatea cititorilor din Bocșa.
Pentru toate aceste competențe și pentru activitatea merituoasă în biblioteca orașului Bocșa, juriul a selectat-o pentru acordarea Premiului Monica Andriesei, considerând-o cel mai potrivit candidat la această distincție destinată biblioteconomiei românești.”
O întrebare pentru mine: oare ce aș mai putea adăuga la aceste cuvinte cu adevărat meritorii la adresa colegei și prietenei mele Gabriela?
Nu îmi pot imagina Bocșa și Banatul Montan fără de ea, fără implicarea ei în cultura spațiului și timpului… Fie că sălășluiește acasă, în Bocșa ei, fie că participă la diferitele evenimente literare și culturale din Banatul istoric și peste granițele sale, Gabriela Șerban este cea care ne face să simțim cu adevărat spiritul cultural al locului! Și faptul că ea ne unește, reprezintă plus-valoarea bucuriei de a fi împreună!
Pentru acestea și pentru multe altele, Gabriela Șerban este un exemplu meritoriu pentru noi, cei care suntem slujbașii cărții în special și ai culturii în general! Anul trecut, Gabrielei Șerban i-a fost înmânat, la 4 februarie, titlul de Membru de onoare al Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița, o binemeritată onoare pentru ea și pentru noi de a o avea lângă noi!
3 februarie 2025, ora 16.00, Centrul German „Alexander Tietz“ = Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Proiect expozițional cu Bogdan Andrei Mihele: „Istoria Reșiței în secvențe pierdute”, partea a II-a.
4 februarie 2025, ora 16.00, Centrul German „Alexander Tietz“ = Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Dialoguri culturale: O retrospectivă: dr. Ionel Bota (Oravița) și cărțile sale apărute 2024;
Banatul Montan și oamenii locului; Sărbătoritul lunii februarie: ing. Anton Schulz (*1 februarie 1945, Reșița): 80 de ani;
Împreună cu Corul „Franz Stürmer“ Reșița (dirijoare: prof. Elena Cozâltea), cu Grupul muzical „Intermezzo“ (coordonator: Lucian Duca), cu Marianne & Petru Chirilovici și cu Grupul muzical „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas).
5 februarie 2025, ora 16.00, Centrul German „Alexander Tietz“ = Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Scriitorii cetății: Gheorghe Jurma (*5 februarie 1945, Bobda / Timiș). O întâlnire literară cu scriitorul și omul de cultură Gheorghe Jurma, la împlinirea vârstei de 80 de ani.
Prezentare de carte: „GHEORGHE JURMA – un proaspăt optzecist”, volum îngrijit de Erwin Josef Ţigla și apărut la Editura „TIM” Reşiţa, 2025.
Ziua Internațională a Cititului Împreună (World Read Aloud Day): 7 februarie 2025.
O activitate interactivă cu participarea elevilor care învață limba germană ca limbă maternă, clasa a II-a și a IV-a B, Colegiul Național „Diaconovici – Tietz“; coordonatori: prof. Daniela Schmidt & prof. Ramona Berar & prof. Sonia Maria Chwoika. În calitate de invitat: dr. ing. Christian Paul Chioncel.
7 februarie 2025, Muzeul Național de Artă Timișoara:
Vizitarea în grup a expoziției „Luminile lui Caravaggio. Începutul modernității în pictura europeană, capodopere din colecția Roberto Longhi”.
80 de ani de la începutul deportării germanilor în fosta Uniune Sovietică.
Slujbă religioasă, celebrată de păr. Walther Sinn (Semlac, jud. Arad);
Expoziție de artă plastică Anton Ferenschütz (*10.11.1927, Reșița – †25.04.2018, Bielefeld / Germania);
Incursiuni muzicale: Corul „Franz Stürmer” din Reșița (dirijoare: prof. Elena Cozâltea).
3. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Ausstellungsprojekt mit Bogdan Andrei Mihele: „Istoria Reșiței în secvențe pierdute = Geschichte von Reschitza in verschollenen Ansichten”, Teil II.
4. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Kulturelle Dialoge: Eine Retrospektive, Dr. Ionel Bota und seine Publikationen, 2024;
Das Banater Bergland und seine Menschen; Das Geburtstagskind des Monats Februar: Dipl.-Ing. Anton Schulz (*1. Februar 1945, Reschitza): 80. Geburtstag;
Mit dem „Franz Stürmer“-Chor Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea), mit der „Intermezzo“-Musikgruppe (Koordination: Lucian Duca), mit Marianne & Petru Chirilovici und mit der „Resicza“-Musikgruppe (Koordination: Iuliu Fazakas).
5. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Unsere Persönlichkeiten: Gheorghe Jurma (*5. Februar 1945, Bobda / Temesch), zum 80.! Literarische Begegnung mit dem Schaffen des Schriftstellers und Kulturmenschen;
Buchpräsentation: „GHEORGHE JURMA – un proaspăt optzecist”, herausgegeben von Erwin Josef Ţigla, Verlag „TIM” Reschitza, 2025.
Internationaler Tag des gemeinsamen Vorlesens (World Read Aloud Day): 7. Februar 2025.
Eine interaktive Veranstaltung der Schüler der deutschen Abteilung am „Diaconovici – Tietz“-Nationalkolleg (II. und IV. B-Klasse). Koordination: Prof. Daniela Schmidt & Prof. Ramona Berar, sowie Deutschlehrerin Sonia Maria Chwoika. Als Gast: Dr. Ing. Christian Paul Chioncel.
Gemeinsamer Besuch der Ausstellung „Luminile lui Caravaggio. Începutul modernității în pictura europeană, capodopere din colecția Roberto Longhi = Die Lichter von Caravaggio. Die Anfänge der Moderne in der europäischen Malerei, Meisterwerke aus der Sammlung Roberto Longhi”.
9. Januar 2025, 11:00 Uhr, Evangelische Kirche Reschitza:
80 Jahre seit dem Beginn der Russlanddeportation.
Gottesdienst mit Pfr. Walther Sinn, seitens der Evangelischen Kirche A.B. Rumänien;
Kunstausstellung der Reschitzaer Künstler Anton Ferenschütz (*10.11.1927, Reschitza- †25.04.2018, Bielefeld / Deutschland);
Musikalische Einlagen: Der „Franz Stürmer“-Chor Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea).
UZPR CARAS SEVERIN 