În 28 Septembrie a avut loc lansarea volumului Din amintirile unui ,,colonist” din Gătaia și câteva cugetări actuale, Editura Sitech, Craiova, 2025, 323 p., în biserica cu hramul ,,Sfântul Ierarh Nicolae” din parohia Colonia Gătaia. Gazda acestui eveniment cultural a fost P. C. Părinte Iulian Popa, parohul locului, care a facilitat desfășurarea acestuia. Moderatorul evenimentului a fost prof. Ioan Traia, președintele Asociației Publiciștilor Presei Rurale din Banat.
Cu prilejul lansării cărții, la invitația autorului, prof. Iosif Marius Circa au fost prezente oficialități locale, profesori, preoți, elevi de odinioară, rude și invitați din: Birda, Deta, Ferendia, Gătaia, Reșița și Timișoara. Au vorbit despre autor și volum: P. On. Părinte Ciprian Boșca, protopopul Detei, Dl. Raul Cozarov, primarul orașului Gătaia, Petru Roman, primarul orașului Deta, Petru Gagea, primarul comunei Jamu Mare, profesorii Herbert Weissmann, Gheorghe Lungu, Ioan Țirca și Ioan Traia, juristul Ioan Ionescu, publicistul Titu Pervulescu, preoții Valentin Bugariu de la parohia Birda și Dragan Giorgiev de la parohia Voiteg. Au fost de față Dl. Marius Gh. Stoian, primarul comunei Birda și P. C. Părinte Ioan Ciprian Blagoe, de la parohia Deta.
Din partea Primăriei Orașului Gătaia, prof. Iosif Marius Circa a primit Diploma de Excelență pentru activitatea scriitoricească. Distincția a fost înmânată de Dl. Primar Raul Cozarov.
Intervențiile autorului, lecturile din paginile volumului, precum și cuvintele celorlalți vorbitori au creat o atmosferă deosebită, de reîntoarcere la obârșii, la timpul copilăriei, la vremea stagiului militar, precum și la începuturile activității didactice au transpus publicul în viața autorului. Prezentând cartea, părintele Valentin Bugariu a ilustrat cuprinsul acesteia, care unește în chip fericit toate etapele de viață ale autorului, într-o valoroasă contribuție de antropologie culturală și de istorie orală.
În fiecare an la data de 1 octombrie sărbătorim Ziua Persoanelor Vârstnice, omagiind seniorii pentru contribuția lor la dezvoltarea societății, la crearea bunurilor materiale și spirituale.
Este o zi legată printr-o nevăzută trăinicie de toți seniorii aflați pe drumul vieții, păstrând cu demnitate frumoase repere morale și de conduită dobândite în timp.
Pe acest fond am cerut mai multe opinii, gânduri și trăiri sufletești care reies cu emoție firească din jurnalul vieții unor seniori, din orașul de pe Cerna.
ȘIȘU NICOLAE
Ziua de 1 octombrie este o autentică sărbătoare a seniorilor. Pentru mine înseamnă un moment de trăire sufletească împletit cu frumoase amintiri privind destinul care ni s-a hărăzit. Este un prilej să-mi deapăn amintirile din activitățile la care am participat și menite petrecerii în mod organizat, plăcut și util a timpului liber.
DUMITRU ILIE
În a doua lună de toamnă, într-un autentic anotimp argintiu, celebrăm Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice, când noi, seniorii, ne gândim cu speranță la o frumoasă continuitate a vieții. Cu toții suntem optimiști gândind și sperând că nepoții și copiii noștri vor fi seniori fericiți, vor avea un viitor bun, atingându-și zenitul idealurilor.
Mă uit în ochii nepoților. Văd speranță și bucuria unui viitor fericit. Doresc să-i văd înconjurați de iubire, râsete și sănătate.
AIDA MARIN
Celebrarea sărbătoririi vârstnicilor reprezintă un sincer omagiu adus acestora pentru rolul pe care l-au avut în perioada de viață activă, înțelepciune și experiență. De Ziua Persoanelor Vârstnice, îmi așez în atenție trăirile mele personale gustând din atmosfera impregnată de bine și armonie cu semenii.
Îmi punctez anumite etape ale existenței mele cu accent pe farmecul aparte acoperit de evenimentele care mi-au dat și-mi dau sens stării mele de senior.
La mulți ani tuturor seniorilor, sănătate și bucurie!
MUNTEANU MIRELA
1 octombrie. Este ziua amintirilor vieții, o zi a bucuriei.
Simt o liniște interioară și-mi repet în gând amintirile care mi-au marcat viața.
Nu-mi simt vârsta pe care o am, dar știu că în culisele vieții dovedesc curaj în redescoperirea și ingeniozitatea trecutului prin ani.
De Ziua Persoanelor Vârstnice îmi amintesc că pentru mine viața a fost un teatru pe scena căruia a jucat propriul meu rol, care a evidențiat faptul că existența ca om te face să treci prin experiențe, ori să simți taine personale, uneori trecute sub tăcere.
ELENA POP
Ziua de 1 octombrie oferă momente speciale pentru noi, seniorii. Suntem fericiți și recunoscători pentru darul unic și irepetabil pentru a ne putea descoperi fără a imita pe altcineva.
Sunt bucuroasă și recunoscătoare pentru că fac parte din neamul românesc, înconjurată fiind de iubirea și fericirea celor care mă cunosc.
De 1 octombrie ne îmbrățișăm curiozitatea și creativitatea, inocența vârstei, simțim bucuria momentului, optimismul și sensul vieții, împlinirea și speranța de seniori pentru un rost frumos al vieții.
MUNTEAN CARMEN DANIELA
Ziua de 1 octombrie este înscrisă cu litere mari în sufletul meu, îmi oferă prilejul să fac o investigare a existenței mele, în contextul în care în calitatea mea de rapsod popular, de interpret al cântecului pădurenesc, care pentru mine reprezintă o asumare individuală, pot aduce un strop de bucurie, de armonie în viața semenilor.
Sunt mândră că la 1 octombrie 2025 pot spune cu tărie că arta cântecului popular este o formă a vieții, un fel de-a trăi, de-a demonstra că exist.
Cântând mă ajut să comunic mai bine cu oamenii din jur, cu lumea în care trăiesc.
VAIDOȘI ILIE
Sunt mândru că am calitatea de senior.
Am crescut la umbra unor oameni echilibrați, a căror cuvinte și îndemnuri erau cumpătate.
Seniori fiind, mi-au marcat copilăria și parcursul în viață. De aceea, la zi aniversară, 1 octombrie, le păstrez respectul pe care îl merită.
Îmi exprim iubirea față de toți seniorii în dorința de-a face împreună un întreg al sufletului românesc.
Personal simt și trăiesc semnificația evenimentului.
Cred în curajul semenilor și credința fermă a acestora în puterea adevărului și a binelui.
MUREȘAN SILVIA
Îmi amintesc cu nostalgie de zilele când îmi pregăteam dosarul de pensionare.
Îmi făceam planuri pentru gestionarea timpului ca pensionară, dar și cum voi accepta lipsa colectivului de muncă din care făceam parte.
Ca și educatoare priveam retrospectiv la cei 40 de ani petrecuți alături de copiii din grădiniță, care au făcut ca sufletul meu să fie mereu tânăr.
Au fost momente când îmi priveam viața prin ochii inocenți ai copiilor pe care i-am instruit și educat, conștientizând că a fi pensionar este un drept binemeritat și un nou început cu activități plăcute, atractive.
Ziua Persoanelor Vârstnice înseamnă pentru mine o zi a respectului pentru noi, pensionarii, eu fiind pe deplin mulțumită de viața senioratului, având mereu lângă mine prieteni și alți oameni dragi.
Îmi păstrez bucuria unei vieți cu tinerețea în suflet care să-mi onoreze vârsta.
La mulți ani tuturor pensionarilor!
Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
Biblioteca Germană „Alexander Tietz” a găzduit zilele trecute sub genericul “Banatul Montan în cheia muzicii” o expoziție documentară care a adus pe simezele instituției fotografii, afișe, partituri, într-un cuvânt materiale care atestă și susțin activitatea muzicală a mai multor profesori, compozitori și dirijori, oameni care sunt repere muzicale pentru acest spațiu multicultural. Coordonatorul acestui proiect , profesoara Mariana Troner-Vermeșan a prezentat un material bine documentat despre câțiva muzicieni reprezentativi din Banatul Montan: Gustav Busch (1906 -1963), Karl Tirier (1926 -2014), Rolf Busch (1942-2011) și Maestrul Sabin Păutza “dirijorul armoniilor în toate tonurile inimii, dar și al zâmbetelor.” Elementele comune ale celor patru, afirmă Mariana Troner Vermeșan, deși sunt perioade diferite și mentalități diferite, sunt valorile culturale și morale, adică: educația, creativitatea, familia, prietenia, libertatea și toleranța. Reșița este cunoscută pe harta Europei ca un puternic centru industrial, ne-a spus Mariana Troner Vermeșan. Începând din a doua jumătate al secolului al XVIII-lea în jurul furnalelor se încheagă o comunitate multiculturală, majoritatea sunt veniți din diverse părți ale imperiului austro-ungar. Pe lângă calitatea de buni meseriași, aceștia au avut pasiuni, talente, abilități și au participat activ la viața socială și culturală, astfel că s-au organizat în diverse asociații și sindicate în cadrul cărora și-au valorificat talentele din domeniul muzical, sportiv, literar și al artelor plastice. Diversitatea comunității era cu adevărat impresionantă.
Gustav Busch, primul dintre oamenii de cultură despre care s-a vorbit în cadrul acestei manifestări, s-a născut la Reșița în 29 martie 1906. A învățat croitorie de la tatăl său, dar nu a acordat mare atenție acestei meserii. În schimb a urmat cursuri de vioară, unul din profesorii săi a fost Josef Brandeisz din Timișoara. La 16 ani cânta deja la vioară și trombon și a făcut parte din orchestra simfonică a fabricii și din orchestra bisericii catolice din Reșița. A câștigat multe premii și a predat vioara la Conservatorul din Reșița (denumirea școlii de muzică din aceea vreme). A fost un aranjor excelent și era foarte apreciat de colegi și de elevii săi.
Despre activitatea muzicală a lui Rolf Busch, fiul lui Gustav Busch, profesoara Mariana Troner Vermeșan a vorbit cu mare emoție, deoarece el a cântat la trombon în formațiile ‘’Dixieland Band” și “Tradițional Jazz Band“ alături de soțul Marianei Troner Vermeșan. Aceste trupe au interpretat compozițiile lui Rolf Busch și au avut mereu succes la concursurile la care s-au prezentat, atât în țară cât și în străinătate.
La Maestrul Sabin Păutza m-a impresionat și surprins, declară Mariana Troner Vermeșan, abordarea sa inovatoare în educația muzicală. Fiind la rândul meu dascăl am admirat acel tact pedagogic, fiind primul profesor din lume, care a folosit muzica unor artiști iconici precum Jimi Hendrix, unul din cei mai mari chitariști de rock, Rolling Stones, Beatles, pentru predarea armoniei, la Conservatorul din Iași, oferindu-le studenților o modalitate de-a înțelege principiile teoretice ale armoniei printr-o muzică cu care se pot identifica. A introdus tehnici moderne și exemple din muzica populară. Clar că metoda aceasta face subiectul mai accesibil, mai atrăgător, stabilind o conectare perfectă între teorie și muzică. Nici nu se putea altfel afirmă profesoara Mariana Troner, deoarece Sabin Păutza l-a avut ca profesor și mentor pe vestitul dirijor al corului Madrigal, Marin Constantin. Și cum divinitatea aranjează lucrurile, Maestrul Sabin Păutza a participat la momentul istoric al culturii muzicale românești, în martie 1963, în sala mare a Conservatorului bucureștean, la înființarea Corului Național de Cameră „MADRIGAL”. Sabin Păutza a dirijat acest cor , fiind unul din studenții preferați ai Maestrului Marin Constantin, iar lucrările sale se regăsesc și în acest moment în repetoriul Corului “Madrigal”.
Apoi cei prezenți s-au putut bucura de audiția câtorva din compozițiile lui Sabin Păutza aflate pe CD “Royal Camerata of Romania”. Camerata Regală este orchestra înființată și dirijată de același celebru muzician.
Acestă expoziție a spus coordonatoarea proiectului, reprezintă un fel de angajament al comunității de-a păstra vie amintirea celor care au contribuit la îmbogățirea patrimoniului artistic național.
Erwin Joseph Țigla – Președinte al Forumului Democratic al Germanilor din Caraș-SeverinCoordonator proiect –Maria Troner-Vermeșan Coordonator proiect – Maria Troner-VermeșanMuzicianulSabin Pautza
________
Înregistrări audio și poze: Adriana TELESCU și Iuliu FAZEKAȘ
Tradiția ridicării troițelor are o istorie adânc înrădăcinată în spațiul spiritualității creștine românești. Considerate monumente de cult specifice Ortodoxiei, troițele nu sunt doar simple însemne religioase. Amplasate adeseori pentru a comemora evenimente cruciale sau pentru a păstra vie amintirea personalităților trecute în eternitate, troițele reprezintă o expresie a credinței neclintite și a legăturii profunde cu rădăcinile noastre. Ele se afirmă, în acest context, ca o punte vizibilă între trecut și prezent, constituind un simbol al recunoștinței și al respectului față de înaintași.
Mehadia este binecunoscută, prin intermediul bogatei sale istorii, ca un vechi centru spiritual, cu rădăcini adânci în istoria credinței ortodoxe – putem spune în zorii ei, luând în considerare întemeierea unei prime episcopii la Mehadia în secolul VI și apoi funcționarea neîntreruptă a unui protopopiat al Mehadiei, începând cu anul 1726, până în anul 1928.
Pilon al identității noastre naționale, Biserica Ortodoxă a jucat un rol esențial în păstrarea limbii, culturii și a unității noastre, în special în vremurile de restriște a dominației străine, mediu în care la Mehadia s-a format și o tradiție a luptei pentru afirmarea identității naționale, a conștiinței de neam. Ca urmare, locuitorii Mehadiei, purtători ai unei puternice credințe creștine, au întemeiat aici un redutabil cuib de spiritualitate românească. Acesta s-a consolidat și afirmat în condițiile vitrege proprii perioadei dualismului austro-ungar, în care politica agresivă de deznaționalizare și maghiarizare a populației autohtone, impusă de autoritatea maghiară, a zdruncinat profund modul tradițional de coabitare a etnicilor români. În respectivele condiții, în perioada premergătoare Marii Uniri de la 1918, unul dintre ,,chinurile facerii” României Mari a fost și jertfa dată de acești luptători de ,,rezistență”. Opunându-se măsurilor impuse de ocupanți, acești luptători au militat permanent, prin diferite căi, pentru respectarea drepturilor și afirmarea identității naționale, element esențial în îndeplinirea istoricului ideal. După cum se știe, fapt documentat și dovedit cu desăvârșită certitudine, Mehadia a fost unul dintre bastioanele acestei rezistențe, în care au fost implicați o seamă dintre membrii comunității. Supuși unei aprige terori din partea asupritorilor unguri, ei și-au oferit necondiționat martiriul, animați de dorința lor neînfrântă de înfăptuire a nobilului ideal.
Preotul Iosif Coriolan Buracu, generalul Nicolae Cena, doctorul Virgil Nemoianu, învățătorul Nicolae Mergea, sunt doar câteva dintre numele celor care au suportat adversitatea stăpânirii maghiare din acele timpuri.
Recunoștința posterității a fost una mereu pe măsură, constituindu-se în momente cheie ale istoriei locale. Unul dintre momentele de recunoștință, gest remarcabil al responsabililor culturali și spirituali ai vremii, este cel al amplasării, în Mehadia, în anul 1936, a unei troițe din lemn de stejar, în memoria acestor martiri. Troița a fost ridicată la inițiativa Fundației Culturale Regale „Principele Carol“, cu concursul Casei Culturale „General N. Cena“ din Mehadia, sub conducerea preotului Ioan Urechiatu.
Momentul respectiv l-am descoperit evocat în două articole, ce le voi reda mai jos, culese din presa vremii, din care cititorul va desprinde toate detaliile privitoare la acest istoric episod.
Amplasamentul troiței se identifică azi pe strada principală a Mehadiei, strada ,,Prosec”, în apropierea gării din Mehadia. Din păcate, monumentul copleșit de vegetație, este ascuns vederii trecătorilor, prezentându-se și într-o stare de evidentă degradare. O plăcuță metalică minusculă, aplicată, amintește de o acțiune de restaurare ulterioară, desfășurată cu destul de mult timp în urmă, persoanele participante nominalizate ( majoritatea fiind decedate la acest moment): Sandu Enache, fiul Sandu Florin, Șoșoi Enache, lucrarea desfășurându-se sub îndrumarea preotului Constantin Grozăvescu.
Copleșit nu numai de vegetație și de timp, ci și de o regretabilă uitare și indiferență, monumentul se plasează, în prezent, departe de scopul său inițial, acela de mărturie a sacrificiului pentru un ideal de o însemnătate majoră, atât pentru comunitatea noastră, cât și pentru întreaga națiune!
O concluzie amară a tuturor celor evocate este că ignorând un asemenea simbol, uitându-i semnificația, nu facem decât să riscăm pierderea unei părți importante a propriului nostru trecut.
Constantin VLAICU – membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, filiala Caraș Severin, Mehadia 26 septembrie 2025
O troiță in Mehadia în amintirea românilor deținuți de Unguri în 1914 și 1916
Fundațiunea Culturală Regală „Principele Carol“, a luat inițiativa, cu concursul Casei Naționale „Generale N. Cena“ din Mehadia de sub conducerea preot Ioan Urechiatu, de a ridica o troiță în amintirea românilor din această localitate, cari au fost deținuți de unguri și aruncați în temnițele și lagărele ungurești.
Este bine să se știe, că din rândul grănicerilor bănățeni s’au recrutat cei dintâi deținuți politici din Ardeal și Banat, în dimineața zilei de Duminecă 26 Iulie 1914.
Cel dintâi deținut a fost preotul satului BURACU Coriolan, azi Preot Maior smuls de către jandarmii maghiari dela altarul sfintei biserici unde slujea sf. liturghie. Lui i-au urmat Nicolae Chiticean comerciant și tinerii funcționari de bancă Miron Cosma și Dimitrie Cerbu, precum și generalul de divizie Nicolae Cena, fost președinte al Comitetului parohial și deputat eparhial, împreună cu 164 români din plasa Orșova, au fost depuși în penitenciarul din Caransebeș, reducându-se numărul lor, după câteva zile la 34. Preoți, advocați, funcționari, comercianți și meseriași, unii cu soțiile lor au indurat resemnați regimul închisoarei din Caransebeș și Seghedin. Cu toții erau smulși din mijlocul familiei, sub acuza de spioni ai României și trădători ai patriei Maghiare. În vara anului 1916, când România a intrat în războiu, au mai fost ridicați din Mehadia dr. Virgil Nemoianu medic și învățătorul Nicolae Mergea, fiind internați în lagărele din Șopron, reîntorcându-se acasă numai în cursul anului 1918. Dintre cei amintiți, au decedat generalul de divizie Nicolae Cena, Nicolae Mergea înv. și medicul Virgil Nemoian, înmormântați în cimitirul Mehadiei. In amintirea jertfei lor s’a ridicat o troiță de stejar ce se va sfinți la 29 Noemvrie ca un răspuns campaniei de revizuire a frontirelor noastre. Serbarea se va desfășura intr’un cadru sobru, în prezența autorităților, membrilor familiei și a supraviețuitorilor. Fundația va depune câte o jerbă de flori pe mormintele martirilor, iar cei rămași în viață vor fi sărbătoriți cu toată căldura.
,,Vestul”, Timișoara, 26 Noiembrie 1936
Sfinţirea Troiţei din Mehadia
MEHADIA, 29. – Din ceaţa vremurilor, din întunericul ce a cuprins anul 1914, o stea licăritoare, o candelă aprinsă, călăuză a românilor îşi strecoară lumina şovăitoare.
E imaginea unui fapt întâmplat!
O biserică în mijlocul unui sat! Amurgul reflectează raze purpurii pe chipurile sfinţilor, ai căror ochi exprimă tristeţe nemărginită şi prevestiri!… În altar slujeşte unpreot îmbrăcat in odăjdii. E părintele Coriolan Buracu. Ingenunchiaţi în mijlocul bisericii cu capete plecate, plini de evlavie, stau ceilalţi martiri în frunte cu general Cena, dr. Virgil Nemoianu şi Nicolae Chiticeanu, rugându-se cu pioşie pentru isbânda românilor şi înfăptuirea idealului naţional. Razele muribunde ale soarelui ce se stingea încetul cu încetul, la orizont…. se strecoară timide în Lăcaşul plin de Har Dumnezeesc, încununând cu o aureolă de raze pe acei ce mai târziu aveau să primească ,,cununa martirilor“.
Dar măreţia clipelor este întunecată de un nor negru. Uşa bisericii ieste isbită cu putere de părete şi intră înarmaţi până în dinţi, sbirii stăpânirei maghiare, ridicând şi încătuşând pe toţi cari se aflau’ acolo. Nu s’a dat în lături nici să profaneze Sfântul Altar, târând cu ei şi pe preot care, îngenunchiat, cetia Sfânta Evanghelie. Chipul suferind al Celui răstignit îi privea blând, resemnat şi bieţii români, aruncând da o ultimă privire asupra acelui ce Suferise moarte pe cruce fără să murmure, au şoptit: „Doamne, facă-se voia Ta!“
DUPĂ 22 DE ANI !
Au trecut de atunci 22 de ani.. .
Norul negru s’a răsfirat, făcând loc soarelui dreptăţii şi al libertăţii. Unii, dintre cei ce au suferit atunci azi sunt cărunţi, iar alţii au apucat calea, de unde nimeni nu se mai poate întoarce nici odată!…
In vechea cetate „Ad Mediam“, se aude s’au desfăşurat aceste evenimente s’au ridicat o troiţă pentru proslăvirea lor!
Sfinţirea acestei troiţe a avut loc la 29 Noembrie în cuibul curat de români aşezat pe malul pitoresc al Cernei.
După săvârşirea Sf. Liturghii au vorbit pe rând părintele Aurel Colojoară, părintele Ioan Urecheatu, ii doi ofiţeri superiori, maiorul Cernău și maiorul Gurgu, arătând fiecare importanţa serbării de astăzi. A urmat apoi studentul Vichente Lupșescu care a făcut un aspru rechizitoriu revizioniştilor, declarând în numele Asociaţiei Studenţilor Grăniceri că: „Să ştie ungurii că aceste meleaguri au fost întotdeauna, româneşti şi ele nu vor putea fi din nou subjugate de duşmanii noştri seculari, decât cu jertfa tuturor acelora în al căror piept bate o inimă românească”.
Urmează apoi părintele C. Buracu, încununat de aureola martirajului, cu părul cărunt, ochii blânzi şi umezi de lacrămi, acest vechi apostol al aspiraţiilor noastre, descrie în cuvinte mişcătoare lanţul suferinţelor îndurate.
În temniţele dela Seghedin şi Caransebeş, în cari a fost târât, dânsul împreună cu dr. Virgil Nemoianu, generalul Cena, Nicolae Chiticeanu- Dimitrie Cerbu, Nicolae Mergea, au fost supuşi la cea luat grea întemniţare, dar toate le-au indurat cu senitătate şi resemnare.
TELEGRAMA CĂTRE M. S. REGELE
S’a trimis în semn de omagiu Majestăţii sale Regelui în numele miilor de grăniceri participanţi la această serbare, o telegramă în care asigură pe Majestatea Sa, de devotamentul lor, oferind braţul şi sângele lor ca să apere hotarele patriei întregite. După sfinţirea troiţei, mulţimea în frunte cu părintele C. Buracu s’a îndreptat spre cimitirul ortodox unde s’a ţinut câte un parastas la mormântul fiecăruia dintre fraţii întemniţaţi cari au trecut la cele eterne. S’a dat apoi un banchet unde a toastat pentru M. S. Regele şi dinastia română, părintele martir C. Buracu, iar pentru profesor Gusti, Vichente Lupşescu. Pe plaiurile unde a descălecat Traian, unde au răsunat trilurile, doinei divine, unde toţi românii şi-au unit glasurile ca să cânte „Pe al nostru steag e scris unire“ nu au ce căuta ungurii Strămoşii noştri se vor putea mândri că jertfa sângelui lor nu a fost zadarnică şi că noi generaţia de astăzi preferăm să
Sâmbătă, 20 septembrie 2025, satul Duleu (comuna Fârliug) din Caraș-Severin a fost gazda unui eveniment cultural prilejuit de apariția unui nou volum în proiectul profesorului dr. Constantin Falcă, partea a 48-a din „Cărășeni de neuitat”(Reșița: Editura „Gheorghe Magas”, 2025).
Prezentarea cărții s-a desfășurat în Biserica Ortodoxă „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din sat, după oficierea slujbei religioase de către preotul paroh Alin-Emanuel Despău.
Despre carte, despre autor și despre acest proiect editorial au vorbit publiciștii: Traian Filip, președintele Asociației „Gheorghe Ioanovici de Duleu și Valea Mare”(Duleu), Ioan Traia, Gheorghe Lungu și Ion Ionescu (Timișoara), Gabriela Șerban (Bocșa) și Petru Bulgăr (Duleu). Evident, autorul cărții, dr. Constantin Falcă, și-a rostit cuvântul, vădit emoționat de publicul prezent, destul de numeros și foarte generos.
Volumul 48 al „Cărășenilor de neuitat” aduce în atenția cititorilor oameni de seamă din întreg Banatul istoric, sunt prezente în acest volum nume importante din Voivodina, sursa informațiilor fiind, în cele mai multe cazuri, regretatul academician Costa Roșu.
De asemenea, acest volum cuprinde mulți fii ai satului Duleu, care, prin activitatea deosebită sau printr-o carieră de succes, au trecut demult granițele Duleului, ale Banatului și chiar ale țării. Câțiva dintre acești oameni ai locului – „dulăieni”, cum îi numește autorul – au devenit, în timp, și fii ai orașului Bocșa. Dintre aceștia, prof. Constantin Falcă, îi supune atenției pe: condeierul plugar Iosif Cireșan-Loga, pe poeta Doina Gârboni, pe omul politic Gheorghe Ioanovici și pe medicul Marius Ciprian Șoșdeanu. Evident, acestora li se alătură și alte nume importante din Banat, iar dintre bocșeni mai sunt amintiți protopopul Mihail Gașpar și istoricul Nicolae Bocșan.
Nu putem vorbi despre acest volum – 48 – fără să consemnăm faptul că acesta se deschide cu un cuvânt al colegului Erwin Josef Țigla, cuvânt care constă în „Laudatio” adus prof. univ. dr. Constantin C. Falcă la înmânarea Titlului de Cetățean de Onoare al Județului Caraș-Severin pentru merite deosebite în promovarea culturii și creșterea prestigiului județului Caraș-Severin, la nivel local, național și internațional (Reșița, 22 august 2024).
Pentru această zi frumoasă, cu aleasă încărcătură cultural-spirituală, se cuvine să mulțumim domnului prof. Constantin Falcă, preotului Alin-Emanuel Despău, gazdelor Traian Filip și familiei Bulgăr, dar și tuturor fiilor satului care ne-au primit cu bucurie și generozitate!
În 1952, în Quebec, lua ființă o Asociație a românilor stabiliți în Canada, cu dorința de a păstra legătura cu tradițiile și limba maternă, prin acțiuni culturale, educativ-sociale. Inițiativa a rezistat în timp și a devenit un reper în contextul multicultural canadian. În prezent, funcția de președintă este onorată de doamna Felicia Popa, implicată în Asociația Română din Canada din 2018 și devenită președintă în 2022, cunoscută nu doar prin implicarea în acțiunile de voluntariat, ci și prin emisiunile realizate la Televiziunea Nașul TV Canada, Montreal, dar și ca manager al firmei HyeGrafix din Montreal. Am invitat-o la o discuție mai aparte, pentru a afla cum se pot realiza lucruri importante pentru comunitate, doar prin dăruire, fără un profit material.
–Doamna , Felicia Popa, vă mulțumim pentru acceptul d-a face o mărturie despre ”ARC”! Vă rugăm să ne prezentați mai întâi, câteva secvențe din istoria acestei Asociații. Mai ales că aveți o îndelungă legătură , ani buni ați deținut funcția de secretară a acesteia. Cinste fondatorilor, oare cine au fost?
Vă mulțumim pentru oportunitatea de a face cunoscută Asociația Română din Canada. Suntem cea mai veche asociație românească de tip laic din Canada, construită integral prin efortul comunității, fără ajutor din România, și, totuși, nu am avut mereu vizibilitatea pe care o merităm.
ARC a fost fondată în 1952, la Montreal, de un grup de români dedicați: Gheorghe Loghiade, Gheorghe Stanciu, Petre Sultana, Miron Georgescu, Nichita Tomescu, Florin Marghescu, Ion Țăranu, Alexandru Fonta și Mihai Pop. Scopul a fost și rămâne păstrarea identității culturale românești prin activități educativ-culturale și sociale.
Un moment definitoriu a fost achiziționarea, în 1970, a terenului din Val-David, astăzi „Câmpul Românesc”, datorită generozității familiilor Alexandru Fonta, Vasile Posteuca și Jean Țăranu. Acolo continuăm să organizăm evenimente culturale și sociale, menținând vie legătura comunității românești din Canada.
–Programul de pornire se mai păstrează în documente? Ar fi interesant de reamintit acțiuni importante desfășurate de-a lungul timpului de către înaintași , în organizarea ARC.
De-a lungul decadelor, ARC a organizat numeroase evenimente, inclusiv picnicuri, lansări de carte și activități educativ-culturale, consolidând legăturile dintre membrii comunității și promovând cultura română în diaspora. Momente importante înainte de 1989 includ:
1960: A.R.C. prezinta memorii in numele romanilor din Canada la Comisia Dunton Laranger, unde romanii canadieni s-au pronuntat clar in favoarea bilingvismului englez-francez si a aportului benefic al celorlalte curente culturale in conditiile de libertate oferite de Canada.
1965: ARC semnează apelul de subscripție pentru construirea noii biserici Buna Vestire de pe Cristoph Colomb, Montreal.
1970 : Se obține permisul de „Apel de Urgență” pe întreaga Canada, în urma inundațiilor din Romania
1971: Din inițiativa ARC se înființează prima emisiune de radio în limba română la Montreal – „Ora de Radio”, difuzată săptămânal până în 1999, preluată ulterior de F.A.R. sub numele „Antena vă aparține”.
1973: ARC participă cu un cor și o echipa de dansuri la cel de-al VII-lea Festival Folcloric Canadian de la Baie St. Paul (Quebec). Succesul a fost deplin și organizatorii festivalului au înmanat coralei si echipei de dansuri “Miorita” drapelul de onoare al Festivalului.
1974: Se formează Federația Asociațiilor Române din Canada (F.A.R. Canada), unind organizații din 10 provincii pentru evenimente culturale, sociale și de sprijin pentru românii stabiliți aici.
1981: Din inițiativa A.R.C., în colaborare cu Parohia Buna Vestire, Societatea Femeilor, Societatea Constantin Brâncoveanu, Ora de Radio, Biserica Greco-Catolică Română și F.A.R. Canada, s-a lansat către românii din Montreal apelul de subscripție pentru construirea Centrului Cultural Român din Montreal. Guvernul din Quebec a acordat atunci un sprijin de 100.000 de dolari, sumă destinată exclusiv ridicării sediului, care trebuia să fie un spațiu cultural deschis organizațiilor fondatoare și celor afiliate ulterior. Din păcate, în 2003, Centrul Cultural Român a fost desființat, iar clădirea – construită prin efortul și contribuția comunității românești – a fost preluată abuziv de Parohia Buna Vestire. De atunci, imobilul este administrat în mod autoritar și discreționar, contrar scopului pentru care a fost creat, iar beneficiarii reali nu mai sunt românii, ci în majoritate persoane de alte naționalități.
1988: Din inițiativa ARC, se înființează emisiunea de televiziune „Tele-Roumanie”.
– Ce anume aveți ca…”moștenire”, nu doar din punct de vedere spiritual, inventiv? Putem include locația, Val David?
În octombrie 1970 au fost puse bazele Parcului ARC de la Val-David, cunoscut și ca „Satul Românesc din Laurentide” sau „Câmpul Românesc”. Pe cei peste 263.000 metri pătrați, parcul a devenit un loc de întâlnire și recreere pentru comunitatea română, găzduind festivități istorice, adunări sociale, picnicuri, evenimente religioase și concerte de muzică românească.
În 1973 a fost adusă o mică capelă, considerată un bun istoric al patrimoniului religios al Quebecului. Clădirea provine de la mănăstirea Surorilor Congregației Maria Maica Domnului din Ville Saint-Laurent (1920) și îmbină elemente de arhitectură neogotică și neoclasică.
Recunoașterea contribuției comunității românești a venit în anii ’80, când au fost inaugurate strada Predeal-Trudeaul și Podul Românilor, două toponimii unice în Quebec.
În 2003, la 50 de ani de la înființarea ARC, a fost inaugurat Muzeul ARC, care expune obiecte, costume și cărți donate de membri. În 2022-2023, muzeul a fost reabilitat, ferestrele au fost înlocuite cu termopane, iar biblioteca românească a fost organizată pentru a sprijini educația și păstrarea tradițiilor culturale.
–Știu că au fost perioade cu obstacole. În ce sens și cum ați reușit să le depășiți.
Așa cum ați menționat, Asociația Română din Canada a trecut prin perioade cu obstacole semnificative. După trecerea în neființă a fondatorilor, implicarea membrilor comunității române a scăzut considerabil. Mulți dintre urmașii acestora nu au avut copii, iar cei care au avut, de cele mai multe ori proveneau din căsătorii mixte și nu au învățat bine limba română, ceea ce i-a făcut să se simtă mai puțin conectați la țara părinților lor și a dus la o diminuare a interesului pentru activitățile și misiunea asociației.
În plus, în anumite perioade, conducerea a fost preluată de persoane al căror principal interes era financiar sau de promovare a propriilor afaceri, mai degrabă decât sprijinirea comunității și păstrarea identității culturale românești.
Cu toate acestea, prin eforturi susținute și implicarea membrilor devotați care și-au dorit cu adevărat să continue misiunea fondatorilor, am reușit să revitalizăm Asociația Română din Canada, să consolidăm comunitatea și să păstrăm vie cultura și tradițiile românești în diaspora.
–-În momentul de față, ce anume presupune a fi LIDER, Președinta unei Asociații atât de vechi, cu proiecte atingătoare de tradiții și cultură românească peste ocean, în contextul unei admirabile multiculturalități, așa cum este în Canada, deci și în Quebec?
A fi lider și Președinta Asociației Române din Canada înseamnă mai mult decât a organiza proiecte sau evenimente. Trăim într-o societate multiculturală și globalizată, care deseori nu doar că nu încurajează păstrarea tradițiilor, ci contribuie la slăbirea legăturilor familiale și la ruptura de credință. În acest context, misiunea noastră devine cu adevărat provocatoare: să păstrăm vii tradițiile, valorile și identitatea românească.
Provocarea cea mai mare este să ajungem la tinerii născuți aici, să le arătăm că rădăcinile lor, poveștile și cultura părinților lor sunt un dar de preț, care merită continuat și transmis mai departe. Este un efort de răbdare și dedicare, prin evenimente, proiecte culturale și educative care să facă tradițiile relevante și atractive pentru generațiile noi. Fiecare tânăr implicat, fiecare succes, ne arată că, deși societatea modernă poate pune presiune asupra identității, cultura românească poate fi păstrată și chiar să înflorească peste ocean.
–Merită precizate câteva selecțiuni din programul pe care îl aveți în desfășurare, dar și rememorarea unor acțiuni de amploare pe care le-ați organizat.
Programul nostru în desfășurare include o serie de proiecte culturale și educative menite să păstreze și să promoveze tradițiile românești în Canada. Un aspect esențial al acestor activități este colaborarea strânsă cu alte asociații care împărtășesc aceleași idealuri cu noi si aici as aminti Ansamblu de dansuri populare Datina, care reunește un grup de copii care duc mai departe dansurile populare romanești. Din păcate, astfel de colaborări autentice sunt rare; majoritatea organizațiilor din diaspora au ca principal scop strângerea de fonduri în beneficiul câtorva lideri, fără o legătură reală cu comunitatea sau cu cultura românească.
Cel mai important partener al nostru rămâne Episcopia Ortodoxă Română, care a fost prezentă la aproape toate evenimentele organizate la Val-David încă de la începutul mandatului meu. Deși Asociația Română din Canada este o organizație laică, moto-ul nostru de la înființare, ‘Nihil Sine Deo’, continuă să fie firul roșu care unește românii și menține coeziunea comunității, ghidând toate activitățile și proiectele noastre.
–Problema financiară, finanțarea este un punct cheie. Mai ales astăzi. Aveți vreun sprijin în acest sens?
Finanțarea este o provocare constantă, iar singurul sprijin real vine de la oamenii dedicați care muncesc benevol pentru păstrarea Parcului de la Val-David și de la cei care ne susțin prin prezența lor la evenimente. Acești voluntari sunt inima asociației, și fără devotamentul lor, munca noastră ar fi mult mai grea.
Deși există câteva companii românești la Montreal, acestea sunt adesea reticente să sprijine cauzele noastre, din cauza reputației conducătorilor anteriori, care erau percepuți ca urmărind doar interese personale. Cu toate acestea, pasiunea și implicarea comunității ne dau forța de a continua să promovăm și să păstrăm vii tradițiile și cultura românească, chiar și în fața unor dificultăți financiare constante.
–În ce constă colaborarea cu România?
Deși Asociația Română din Canada este cea mai veche organizație de acest tip din Canada, colaborarea cu România ne-a dezamăgit profund. Când asociatia noastra a participat prin Dl Claudiu Scrieciu, în 2018, la întâlnirea asociațiilor din diaspora, a constatat că fondurile se acordă adesea pe pile și relații “politice”, și nu pe meritul sau nevoia reală a proiectelor. Am fost contactați ulterior de o persoană din comunitate, care ne informa că ar fi creionat un proiect pentru a obține fonduri de la USR, aflat atunci la guvernare. Noi nu am văzut niciodată proiectul și nu ni s-a prezentat oficial, iar când am clarificat că nu ne implicăm politic, nu am mai primit niciun răspuns.
Este trist că asociațiile românești din întreaga lume ajung să se coboare la astfel de practici, mai ales când românii din diaspora nu se află în lipsuri, dar se așteaptă sprijin financiar din țară. Din punctul nostru de vedere, lucrurile ar trebui să funcționeze invers: cei care au plecat și au experiență în străinătate ar trebui să aducă în România cunoștințele și bunele practici acumulate, nu să depindă de favoruri politice.
–-Desigur există o motivație pentru îndelunga implicare în acțiuni de voluntariat. Cum ați defini-o?
Motivația pentru implicarea mea îndelungată în acțiuni de voluntariat vine din dorința de a păstra și transmite valorile, tradițiile și cultura românească generațiilor următoare. Este mai mult decât o responsabilitate; este o misiune personală de a menține vie identitatea comunității noastre și de a crea un spațiu în care românii din Canada să se simtă conectați la rădăcinile lor.
Fiecare eveniment organizat, fiecare proiect dus la bun sfârșit, fiecare tânăr implicat îmi confirmă că efortul voluntar este valoros și că dedicarea poate avea un impact real, aducând comunitatea mai aproape și păstrând vie cultura românească peste ocean.
–-În orice muncă ,mai ales la nivel de lider , ( desigur și în context de voluntariat), se impun anumite valori personale pe care să le respecți, cum ar fi, empatia, onestitatea, corectitudinea, respectul promisiunilor….În ce vă privește, care ar fi ordinea sau, ce anume ați adăuga la acestea?
În activitatea mea de lider și voluntar, valorile personale reprezintă busola care ghidează fiecare decizie și acțiune. Ordinea pentru mine ar fi: credința în Dumnezeu, care oferă sens și direcție; onestitatea, pentru că fără ea nu poți construi încredere; respectul promisiunilor, pentru că fiecare angajament trebuie onorat; empatia, pentru a înțelege nevoile și așteptările comunității; și corectitudinea, pentru a asigura echitate și transparență.
Aș adăuga și dăruireași perseverența, pentru că voluntariatul presupune sacrificiu și răbdare, iar doar prin implicare constantă și pasiune poți obține rezultate care să conteze cu adevărat pentru comunitate. Aceste valori nu sunt doar principii de conduită; ele sunt fundamentul relațiilor sănătoase și al unui leadership autentic. Credința păstrează trecutul viu, sacrificiul clădește prezentul, iar istoria ne arată calea de urmat. Aceasta este misiunea noastră – să păstrăm vie cultura și tradițiile românești, ghidați de credință și respect pentru cei care au construit comunitatea înaintea noastră.
–-Între atâtea proiecte, este nevoie de o anume,” tehnică” ,în a păstra echilibrul responsabilităților? O puteți recomanda și altora?
Da, în gestionarea mai multor proiecte simultan, echilibrul responsabilităților este esențial. Pentru mine, cheia constă în organizare, prioritizare și delegare. Este important să identifici ce este urgent și important, să stabilești termene clare și să implici oameni de încredere care să preia sarcini, astfel încât fiecare proiect să poată fi dus la bun sfârșit fără să se compromită calitatea sau angajamentul față de comunitate.
De asemenea, răbdarea și flexibilitatea sunt indispensabile: nu totul merge perfect de la prima încercare, iar adaptarea la situații neprevăzute face parte din proces. Această abordare poate fi cu siguranță recomandată și altor lideri de organizații, mai ales în voluntariat, unde resursele sunt limitate și implicarea este benevolă.
–În contextul multiculturalității, care credeți că este aportul Asociației pa care o conduceți?
Într-un context multicultural, aportul Asociației Române din Canada constă în păstrarea și promovarea identității și tradițiilor românești, oferind comunității un spațiu în care cultura, valorile și credința românească sunt respectate și transmise mai departe. Prin evenimente culturale, proiecte educative și colaborări cu alte organizații, reușim să menținem vie legătura românilor din diaspora cu rădăcinile lor, oferindu-le totodată posibilitatea de a se integra armonios într-o societate multiculturală.
Aportul nostru nu este doar conservator; el este și un punct de dialog și schimb cultural, prin care românii contribuie la diversitatea Quebecului și Canadei, demonstrând că păstrarea identității nu contrazice integrarea, ci o completează și o îmbogățește.
__Tinerii români, unii născuți aici, manifestă interes pentru acest gen de manifestări care să–i reprezinte ca aparținând unor rădăcini?
Interesul tinerilor români, chiar și al celor născuți aici, pentru manifestările care reflectă rădăcinile lor depinde foarte mult de educația primită acasă. Familia este primul loc unde se sădește sămânța tradițiilor și valorilor, iar ceea ce este învățat și transmis aici va da roade mai târziu, când tinerii se implică în comunitate sau participă la evenimente culturale.
Într-o societate modernă, în care tehnologia și ritmul alert al vieții deseori apropie mai puțin oamenii decât ar părea, este esențial ca tinerii să nu își uite rădăcinile. Păstrarea legăturii cu tradițiile și cultura românească nu este doar un act de memorie, ci și o modalitate de a-i face să simtă mândria și frumusețea identității lor, de a le arăta că nu sunt singuri și că fac parte dintr-o comunitate care îi susține și îi iubește.
Mulțumim pentru această mărturie și, sperăm să vă fie alături cât mai mulți compatrioți stabiliți în Canada!
În încheiere, aș dori să subliniez că păstrarea rădăcinilor noastre este o datorie pe care o avem față de cei care ne-au precedat. Românii din trecut au plătit adesea cu prețul vieții pentru credința și identitatea lor, iar noi avem responsabilitatea de a păstra limba, tradițiile și valorile care ne definesc ca popor.
Așa cum spunea Lucian Blaga: «Cultura este temelia unei națiuni; cine își uită rădăcinile, își pierde și sufletul.» Este responsabilitatea noastră să transmitem mai departe aceste rădăcini, pentru ca generațiile viitoare să crească mândre de identitatea lor românească și să continue să ducă mai departe lumina credinței și a tradițiilor.
Încă de la începutul lunii septembrie aștept să prind timpul necesar și să scriu câteva rânduri în memoria unui scriitor important al Banatului, care m-a onorat cu prietenia sa din 1997 până la sfârșitul zilelor sale, „scribul de Banat” Nicolae Danciu Petniceanu, plecat la cele veșnice la începutul lui septembrie 2020.
Colaborator apropiat al Bibliotecii „Tata Oancea” din Bocșa, prozator, gazetar, editor, important om de cultură al Banatului, Nicolae Danciu Petniceanu s-a născut la 11 aprilie 1936 în Petnic, jud. Caraş-Severin, și s-a stins în 9 septembrie 2020 la Timișoara, județul Timiș.
Studii primare si gimnaziale la Petnic şi Iablaniţa, apoi liceul la Reşiţa şi Universitatea din Bucureşti.
Cariera sa este cea unui luptător: muncitor, apoi profesor, apoi ofiţer în M.A.I. la raionul Orşova şi Timişoara, şi la PCTF Stamora-Moraviţa.
Din 1973 a fost angajat al Serviciului de Paşapoarte Timiş, până în 1982, apoi comandant adjunct al Aeroportului Internaţional Timişoara până în 1986 când se pensionează.
A înfiinţat şi a condus Societatea Literar-Artistică „Sorin Titel” din Banat, şi multe reviste şi publicaţii („Vrerea”, „Eminescu”, „Vestea”, „Muntele”, „Icoane bănățene” etc.) Era, după cum scria scriitorul Gheorghe Jurma, „făcător de icoane adică de reviste și tipărituri în care se străduie cu toată însuflețirea să descrie cât mai bogat și mai documentat Banatul obârșiilor sale” („Bocșa culturală” anul XVII, nr. 1 (92)/ 2016, p. 32).
Debutează literar în revista „Orizont” cu o schiţă numită Jocul, în 1969. Colaborează la mai toate revistele literare din ţară, dar și câteva de peste hotare („Familia”, „Flacăra”, „Tribuna”, „Semenicul”, „Libertatea” din Yugoslavia, „Pentru Patrie”, „Patria”, „Almanahul oștirii”, „Flamura roșie”, „Drapelul roșu”, „Viitorul”, „Fapta”, „Timpul”, „Gazeta de Caransebeș”, „Lumină Lină”,„Foaia Oraviței”, „Altarul Mitropoliei Banatului”, „Almăjul”, „Almăjana”, „Grănicerul”, „Ad-Mediam”, „Reflex”, „Bocșa culturală” etc.) şi este răsplătit cu premii, titluri şi distincţii. Ultimele astfel de recunoștințe le-a primit cu puțin timp înainte de a se stinge: „în 29 iulie 2020 întreaga sa activitate literară a fost recunoscută şi încununată cu un valoros Trofeu şi o Diplomă oferite de către prestigiosul forum, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România. Preşedintele UZPR, domnul Doru Dinu Glăvan, într-un gest de mare frumuseţe şi nobleţe spirituală, de colegialitate şi prietenie, s-a deplasat la locuinţa autorului, înmânându-i personal meritatele distincţii pentru activitatea sa. Aşadar, domnul Nicolae Danciu Petniceanu a putut să se bucure de: Diploma pe care putem citi: „Împreună scriem istoria clipei!” UZPR 101 ANI- 1919 – 2020, Premiul „Eminescu Ziaristul”- se acordă lui Nicolae Danciu – Petniceanu, Caraş- Severin, pentru consecvenţa, abnegaţia şi pasiunea de care dă dovadă în eternizarea geniului românesc Mihai Eminescu”; Medalia – „Împreună scriem istoria clipei!” 1919 –2019, 100 ANI, UZPR”;Premiul „Eminescu Ziaristul,” Ediţia a VIII-a 2020, ce constă într-o lucrare artistică executată în lemn de artistul plastic Doru Văsiuţi, cu titlul „Izvorul,”- izvorul Geniului Eminescian pe care domnul Nicolae Danciu l-a descoperit şi l-a cercetat, de la a cărui apă vie s-a inspirat şi de unde şi-a potolit setea de învăţătură şi cultură. A primit în dar şi un Breloc UZPR 100 ANI – putem spune metaforic, pentru a-l ataşa la cheile cu care scriitorul a deschis Universul Eminescian, să-i descifreze tainele.” Scria, printre altele, într-un comunicat de presă, doamna Constanţa Sylvia Hârceagă, preşedintele Cenaclului literar „Seniorii” – Timişoara
Nicolae Danciu Petniceanu a fost un scriitor prolific, mărturie rămânând numeroase volume scrise sau coordonate de el. „O adevărată surpriză acest Nicu Danciu Petniceanu! Povestește frumos, are, din când în când, un dialog sclipitor, un «auz» de zile mari, știe a construi din câteva linii un personaj, are haz când trebuie și când nu trebuie.”[1] (Cornel Ungureanu).
Dintre volumele sale amintim:
Apa de duminică (schiţe şi povestiri) – Timişoara: Facla, 1982;
Cantonul galben (roman). Timişoara: Facla, 1983;
Când caii dorm în picioare (roman), Timişoara: Facla, 1987;
Tango la Piave (roman). Bucureşti: Editura Militară, 1990;
Tango imperial (teatru). Timişoara, 1991;
Adio în septembrie: mărturisiri. Timişoara, 1995;
Stănuica: nuvele. Timiţoara: Mirton, 1995;
Tot ce am pe suflet: roman. Baia Mare: Gutinul, 1995;
Drumul de sănii: povestiri. Timişoara: Mirton, 1996;
La Ţebea cerul este tricolor: însemnări. Timişoara: Eurobit, 1997;
Octavian Goga şi mesianismul.- Timişoara: Eurobit, 1998;
Legământul împăratului Băl–Alion.Basme pentru mici și mari. Timișoara: Mirton, 1999;
Domnul Eminescu soseşte iarna (contribuţii documentare şi puncte de vedere originale). Timişoara: Mirton, 2000;
Lacrimă de taragot. Viața romanțată a lui Luca Novac. Timișoara: Mirton, 2000;
Cântece de pe spada Iancului. Timişoara: Eurostampa, 2002;
Peregrin prin Siberia. Timișoara: Eurostampa, 2003;
Orfeu s-a născut în Banat: viaţa romanţată a lui Ion Luca Bănăţeanul, Timişoara: Eurostampa, 2003;
Mantu: scenariu. Timişoara: Eurostampa, 2004;
Vrăjitorul din Almăj. Viața romanțată a lui Ion Stan Tănănacu. Timișoara: Gordian, 2005;
Rapsodul din Ţara Almăjului: viaţa romanţată a rapsodului Dumitru Popovici Iena. Timişoara: Gordian, 2005;
Bigamul: roman în 2 vol. Timişoara: Gordian, 2006;
Pripon pentru calul meu. Proză scurtă, 2007;
Lumina de la Vărădia. Timişoara: Gordian, 2008;
Comandorul. Timişoara: Gordian, 2008;
Un căţelandru muşcând dintr-un nor: povestiri pentru Daria. Timişoara: Gordian, 2010;
Mehadia. Anul de foc 1918. (coautor) Mehadia: Editura Cetatea Cărții, 2018;
Nașul lui Eminescu. Timișoara: Legart, 2020.
Bunul Dumnezeu a rânduit să-l întâlnesc pe scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu în anul 1997, fiind prezent la Bocșa la invitația primarului de la acea vreme, ing. Victor Creangă, fost coleg de liceu al prozatorului.
Din 1997 până la momentul plecării scriitorului „în lumea cea fără de dor” a durat această colaborare, transformată în prietenie, prin organizarea unor evenimente culturale de excepție, prin derularea unor importante proiecte culturale fie la Bocșa, fie la Topleț, fie la Timișoara și, de cele mai multe ori, la Mehadia, deoarece „scribul de Banat”(cum se autointitula) se retrăsese în această frumoasă comună unde a găsit înțelegere și drag de carte și act cultural.
De aici, din Mehadia, a continuat frumos activitatea Societății Literar-Artistice „Sorin Titel” prin editare de tipărituri, prin amplasare de plăci omagiale și comemorative, prin dezvelire de monumente și alte astfel de activități derulate în tot Banatul la inițiativa și sub coordonarea neobositului scriitor Nicolae Danciu Petniceanu. Din postura de președinte al acestei societăți culturale, omul de cultură Nicolae Danciu Petniceanu a reușit să reașeze pe harta culturală a Banatului nume aproape uitate, a scos la iveală fapte și personalități care fac cinste țării și culturii acesteia, dedicând, în acest scop, numeroase plăci omagiale sau comemorative confecţionate, montate şi dezvelite creştineşte în memoria unor importante personalități sau evenimente din localitățile Banatului nostru.
Iubitor de Eminescu și un mare patriot, un mare iubitor de limbă, neam și țară, Nicolae Danciu Petniceanu dedică tomuri întregi Poetului național, precum și actelor culturale românești, reale mărturisiri de credință literară.
Iubitor de carte, Nicolae Danciu Petniceanu a înființat, sub egida Societății Literar-Artistice „Sorin Titel” din Banat, prima bibliotecă privată numită „Casa Cărții – Casa Daria” în Mehadia. Aduna cărți de la autori prieteni și le împrumuta doritorilor, în mod gratuit.
Dimitrie Grama îl numea „reprezentant al spiritului bănățean”[2]; iar Pavel Panduru observa lirismul prozei lui Danciu Petniceanu, care „decurge din însăși trăirea faptelor” și subliniază crezul scriitorului „în cultura tradițională, în iscusința minții oamenilor de la sat, în puterea etică și estetică a valorilor materiale ale neamului nostru.” [3]
Miron Țic scrie că „Nicolae Danciu Petniceanu rămâne unul dintre cei mai doriți autori, extrem de viabil și surprinzător de autentic în rostirea graiului bănățean”.[4]
Prozatoarea Camelia Tamaș subliniază atât de frumos și clar generozitatea și omenia lui Nicolae Danciu Petniceanu: „…tatăl biologic a doi băieți, dar părinte literar a zeci de poeți și scriitori pe care i-a ajutat să debuteze, le-a oferit cu generozitate paginile revistelor domniei sale pentru a-și publica scrierile, i-a promovat și i-a încurajat.”[5]
Pentru noi „scribul de Banat” NDP (cum îl numeam între prieteni) rămâne un model de perseverență, de curaj, de iubire de neam, de țară și de cultura acesteia. De iubire de Oameni. Nu de puține ori ne amintim de verva sa, povestim cu drag și dulce nostalgie despre întâlnirile cu vulcanicul și, totuși, atât de sensibilul N.D. Petniceanu!
Dumnezeu să –l odihnească! Veșnică fie-i memoria și vie amintirea!
[1] Cornel Ungureanu. Literatura Banatului. Istorie. Personalități. Contexte. Timișoara: Brumar, 2015;
25 septembrie 2025, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
În direct, cultura la noi acasă:
Prezentare de carte, în prezența autorului Gheorghe Secheșan: „Adio, mamă! Pseudo jurnal de armată” & „Ultima frontieră a copilăriei. «Jurnal» de liceu”, ambele apărute la Editura „Castrum de Thymes“, Giroc.
25. September 2025, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Die Kultur bei uns im Hause: der Autor Gheorghe Secheșan stellt seine neuesten Buchveröffentlichungen vor: „Adio, mamă! Pseudo jurnal de armată” & „Ultima frontieră a copilăriei. «Jurnal» de liceu”, beide im Verlag „Castrum de Thymes“, Giroc, 2025, erschienen.
Expoziția documentară ,,Banatul Montan în cheia muzicii”
Muzicieni reprezentativi din perioade diferite: Gustav Busch (1906 – 1963), Karl Tirier (1926 – 2014), Rolf Busch (1942 – 2011) și Maestrul Sabin Pautza, dirijorul armoniilor în toate tonurile inimii, dar și al zâmbetelor
Coordonator proiect: Mariana Troner-Vermeșan.
24. September 2025, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Aus der Musikgeschichte des Banater Berglands.
Eine Dokumentationsausstellung, Gustav Busch (1906 – 1963), Karl Tirier (1926 – 2014), Rolf Busch (1942 – 2011) und Sabin Pautza.
Koordination des Projekts: Mariana Troner-Vermeșan.
23 septembrie 2025, ora 10.00, Muzeul „Jakob Bleyer” Budaörs, Ungaria:
În pre-ziua sărbătoririi Sfântului Gerard, primul episcop de Cenad (*aprox. 980, Veneția – †24 septembrie 1046, Buda / astăzi Budapesta), vizita muzeului și întâlnire cu directoarea acestuia, dr. Katalin Gajdos-Frank, președinta St. Gerhards-Werk Ungaria.
23 septembrie 2025, ora 12.00, Budapesta, Ungaria:
În pre-ziua sărbătoririi Sfântului Gerard, primul episcop de Cenad (*aprox. 980, Veneția – †24 septembrie 1046, Buda / astăzi Budapesta), vizitarea statuii Sfântului Gerard și a Bisericii-Grotă amplasată într-o peșteră din versantul sudic al Dealului Gellért din Budapesta, sanctuar național maghiar, împreună cu Mária Herein Kőrös, președinta Asociației Școlilor Germane din comitatele Pesta și Nógrád precum și vicepreședinta St. Gerhards-Werk Ungaria.
23 septembrie 2025, ora 15.00, Budapesta, Ungaria:
Vizitarea Casei Germanilor din Ungaria, împreună cu Johann Schuth, redactor șef al săptămânalului „Neuen Zeitung“ Budapesta.
Din istoria muzicală a Reșiței: Jazz, Dixiland și alte amintiri / mărturisiri despre trecut. Invitată: Mariana Troner-Vermeșan.
Expoziția documentară „Dixieland Band de la pasiune la performanță” / partea a II-a.
25 septembrie 2025, ora 10.00, sediul Asociației „Semper Agape” Partoș, jud. Timiș:
Participarea la inaugurarea Cercului literar „Partoș”.
25 septembrie 2025, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
În direct, cultura la noi acasă:
Prezentare de carte, în prezența autorului Gheorghe Secheșan: „Adio, mamă! Pseudo jurnal de armată” & „Ultima frontieră a copilăriei. «Jurnal» de liceu”, ambele apărute la Editura „Castrum de Thymes“, Giroc.
26 septembrie 2025, ora 13.00, Colegiul Național „Diaconovici – Tietz“, Reșița:
Ziua Europeană a Limbilor (26 septembrie). Manifestare interactivă organizată cu sprijinul profesoarei de limbă germană – limbă maternă, Sonia Maria Chwoika, dir. adj. Colegiul Național „Diaconovici – Tietz” Reșița. Cu participarea clasei a IX-a C. Invitat: dr. ing. Christian Paul Chioncel, vicepreședintele Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin.
27 septembrie 2025, începând cu ora 9.00, Teatrul Tineretului Piatra Neamț:
Jubileul de 20 de ani de cântec și tradiție al formației muzicale „Edelweiß = Floare de Colț” din Piatra Neamț.
Cu participarea a următoarelor contribuții din Reșița:
corul „Franz Stürmer“ (dirijoare: prof. Elena Cozâltea), grupul vocal-instrumental „Intermezzo“ (coordonator: Lucian Duca), Solo Marianne Chirilovici, grupul vocal-instrumental „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas);
Prezentare de carte: „Frontiera României cu Serbia și Ungaria (zona județului Timiș)”, autor: Pavel Brebu, apărută la Editura „Eurostampa“, Timișoara, 2021;
Expoziție de artă plastică „Flori“ a Cercului de Pictură „Deutsche Kunst Reschitza“ (coordonatori: Doina & Gustav Hlinka) al Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin. Participă cu lucrări: Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Nik Potocean, Gabriela Surugiu, Maria Tudur și Tatiana Țibru;
Expoziție filatelică: „Semmeringul Bănățean“ – exponat al colecționarului Gustav Hlinka & „Războiul din Ucraina“ – exponat al colecționarului Erwin Josef Ţigla.
Sfântă Liturghie pentru sufletul părintelui Virgil Fechetă (născut la 30 august 1973 la Hunedoara, sfințit preot la 27 iunie 1998 de către episcopul Sebastian Kräuter în Domul din Timișoara, trecut la cele veșnice la 30 septembrie 2015 în Timișoara). Celebrant principal: mons. Johann Dirschl, vicar general al Diecezei de Timișoara.
Am Vortag des Festes des Heiligen Gerhards, erster Bischof von Tschanad (*um 980, Venedig – †24. September 1046, Buda / Offen, heute Budapest), Besuch des „Jakob Bleyer”-Heimatmuseums und Begegnung mit Dr. Katalin Gajdos-Frank, Direktorin des Museums und stellvertretende Vorsitzende im St. Gerhards Werk Stuttgart / Deutschland.
23. September 2025, 12:00 Uhr, Budapest, Ungarn:
Am Vortag des Festes des Heiligen Gerhards, erster Bischof von Tschanad (*um 980, Venedig – †24. September 1046, Buda / Offen, heute Budapest), Besuch der Statue des Heiligen Gerhards und der Felsenkirche in der St. Stephan-Höhle auf dem Gellértberg, beide in der Hauptstadt Ungarn, in Begleitung von Mária Herein Kőrös, Vorsitzende des Deutschen Schulvereins der Komitate Pest und Naurad und stellv. Vorsitzende des St. Gerhards Werks Ungarn.
23. September 2025, 15:00 Uhr, Budapest, Ungarn:
Besuch des Hauses der Ungarndeutschen mit Johann Schuth, Chefredakteur der „Neuen Zeitung“ Budapest.
24. September 2025, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Aus der Musikgeschichte Reschitzas: Jazz, Dixieland und weitere Erinnerungen / Erwähnungen aus der Vergangenheit. Als Gast: Mariana Troner-Vermeșan.
Dokumentationsausstellung „Dixieland Band de la pasiune la performanță = Dixieland Band von Leidenschaft zur Leistung”, II. Teil.
25. September 2025, 10:00 Uhr, Sitz des Vereines „Semper Agape” Partoș, Kreis Temesch:
Teilnahme an der Gründung des Literaturkreises „Partoș”.
25. September 2025, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Die Kultur bei uns im Hause: der Autor Gheorghe Secheșan stellt seine neuesten Buchveröffentlichungen vor: „Adio, mamă! Pseudo jurnal de armată” & „Ultima frontieră a copilăriei. «Jurnal» de liceu”, beide im Verlag „Castrum de Thymes“, Giroc, 2025, erschienen.
26. September 2025, 13:00 Uhr, „Diaconovici – Tietz“-Nationalkolleg Reschitza:
Europäischer Tag der Sprache (26. September). Interaktive Veranstaltung geleitet von stellv. Schulleiterin Sonia Maria Chwoika, die Deutsch-als-Muttersprache am „Diaconovici – Tietz“-Nationalkolleg unterrichtet. Mit der IX. C Klasse. Mit Beteiligung von Dr. Ing. Christian Paul Chioncel, stellv. Vorsitzender des Demokratischen Forums der Banater Berglanddeutschen.
27. September 2025, ab 9:00 Uhr, Jugendtheater Piatra Neamț = Kreuzburg an der Bistritz:
Jubiläum 20 Jahre Lieder und Tradition: die deutsche Musikgruppe „Edelweiß” Piatra Neamț.
Mit folgender Teilnahme aus Reschitza:
der „Franz Stürmer“-Chor (Dirigentin: Elena Cozâltea), die „Intermezzo“-Gesang- und Instrumentalgruppe (Koordination: Lucian Duca), Solo Marianne Chirilovici, die „Resicza“-Gesang- und Instrumentalgruppe (Koordination: Iuliu Fazakas);
Buchpräsentation: „Frontiera României cu Serbia și Ungaria (zona județului Timiș)” des Autors Pavel Brebu, erschienen im Temeswarer Verlag „Eurostampa“, 2021;
Kunstausstellung des Malerei-Kreises „Deutsche Kunst Reschitza“ (Koordination: Doina & Gustav Hlinka) am Demokratischen Forum der Banater Berglanddeutschen zum Thema „Blumen“. Es beteiligen sich die Künstler: Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Nik Potocean, Gabriela Surugiu, Maria Tudur und Tatiana Țibru;
Philatelie-Ausstellung „Die Banater Semmering-Bahn“ aus der Sammlung Gustav Hlinka & „Der Krieg in der Ukraine“, aus der Sammlung Erwin Josef Ţigla.
29. September 2025, 16:00 Uhr, „Maria Himmelfahrt“-Kirche Eisenmarkt = Hunedoara:
10 Jahre ohne Pfarrer Virgil Fechetă.
Heilige Messe für dem verstorbenen Pfarrer Virgil Fechetă (geboren am 30. August 1973 in Eisenmarkt = Hunedoara, zum Priester am 27. Juni 1998 durch Bischof Sebastian Kräuter im Temeswarer Dom geweiht, verstorben im Herrn am 30. September 2015 in Temeswar).
Hauptzelebrant der Heiligen Messe: Msgr. Johann Dirschl, Generalvikar der Diözese Temeswar.
Vineri, 19 septembrie 2025 și sâmbătă, 20 septembrie 2025, între orele 17,00 – 22,00, Asociația Culturală ”FLORI DE FÂN” în colaborare cu cantautorul Vlad Părău din Sibiu a organizat prima ediție a Festivalului de muzică folk ”PODUL DE FO(L)K”, la sediul asociației, din str. Castanilor nr. 24.
Dan Vană, Directorul Muzeului de artă din Calafat a interpretat piese muzicale de mare sensibilitate prezente și pe DVD-ul ”Stea adusă de vânt” pus la dispoziție doritorilor cu autograful de rigoareVlad Părău din Sibiu, cel care cu multă stăruință și perseverență a reușit să mobilizeze și să aducă la festival artiști consacrați și să ducă la bun – sfârșit împreună cu Fundația ”Flori de fân” din Băile Herculane ideea organizării primului festival de muzică folk în stațiunea de pe Valea Cernei
Timp de două zile, Casa de la Podu’ Roșu din Băile Herculane a fost locul de întâlnire a iubitorilor muzicii și poeziei de calitate, devenind o adevărată oază de muzică bună, de suflet, de liniște și bucurie atât pentru localnici cât și pentru turiștii veniți la odihnă sau tratament și care se feresc de decibelii zgomotoși ai teraselor din apropiere.
Publicul spectator a umplut curtea mică a Casei de la Podu’ Roșu, str. Castanilor nr. 24
Deși nu a beneficiat de o mediatizare corespunzătoare a festivalului, resursele financiare fiind limitate, curtea Casei de la Podu’ Roșu s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru publicul spectator care a ținut să fie prezent la eveniment, ocupând băncuțele și butucii puși la dispoziție de gazde, iar cei care nu au mai avut loc au ținut să urmărească spectacolul stând chiar și – n picioare.
Prof. Mihaela Stoica din Giurgiu a ridicat asistența în picioare cu ”Cântec pentru pace” adoptat de cei prezenți ca un mesaj al festivalului de la Băile Herculane către întreaga lume
A fost un adevărat regal de muzică bună și poezie, artiștii interpreți oferind publicului spectator piese muzicale îndrăgite atât din repertoriul propriu cât și și din cel național și internațional. Festivalul a fost deschis de Dan Vană, Directorul Muzeului de artă din Calafat care a interpretat piese muzicale de mare sensibilitate prezente și pe DVD-ul pus la dispoziție doritorilor cu autograful de rigoare. Piesele de rezistență ”Steluțe în genele ei” pe versurile lui Mircea Cărtărescu și ”Stea adusă de vânt” pe versurile poetei Ana Blandiana, au entuziasmat întreaga asistență care a cântat refrenele împreună cu cantautorul îndelung aplaudat. Mihaela Stoica din Giurgiu, o voce deosebită, amintind de Patricia Kaas și Joan Baez, a încântat asistența atât cu compozițiile proprii cât și cu cover-uri, ridicând efectiv publicul spectator în picioare cu celebrul ”Blowin’ In the Wind” al lui Bob Dylan sau cunoscutul ”Cântec pentru Charlie Chaplin” al lui Victor Socaciu, dar mai ales cu cântecul evreiesc ”Cântec pentru pace” care a răsunat cu putere din piepturile celor prezenți. Așa cum a declarat, Mihaela Stoica își dorește ca acest cântec să fie un mesaj puternic, de aici, de la Băile Herculane pentru întreaga lume. Cred că nu greșim dacă am considera titlul acestui cântec ”Cântec pentru pace” ca fiind motto-ul prime ediții a Festivalului de folk, ”Podul de fo(l)k”. Astfel, în cele două zile, s-au prezentat în fața publicului spectator, rând pe rând și ceilalți artiști – interpreți invitați: Corina și George Nica din Vâlcele-Covasna care au asigurat, pe lângă o excelentă prestație artistică și sonorizarea de calitate a festivalului, Adrian și Cristian Ilie din Timișoara care au interpretat, printre piesele proprii și marele hit al formației Phoenix, ”Andrii Popa”, precum și ”În umbra marelui URS” în memoria lui Nicu Covaci, Iulia Bădulescu, Pitești, Florin Giukin (KASY), Moldova Nouă. Nu în ultimul rând, trebuie să-l menționăm pe Vlad Părău (#SIMPLU FOLKIST) din Sibiu, dar originar din Băile Herculane, cel care, cu multă stăruință, a dus la bun sfârșit ideea discutată cu câțiva ani în urmă cu familia Bălteanu, Despina și Dorin din Băile Herculane. Vlad Părău are meritul incontestabil de a fi reușit să mobilizeze și să strângă laolaltă, în cadrul primei ediții a festivalului, nume consacrate ale muzicii folk românești.
Formația fraților Adrian și Cristian Ilie din Timișoara au interpretat, printre piesele proprii și marele hit al formației Phoenix, ”Andrii Popa”, precum și ”În umbra marelui URS” în memoria lui Nicu CovaciCorina și George Nica din Covasna au asigurat, pe lângă o excelentă prestație artistică și sonorizarea de calitate a festivalului
Deși nu au beneficiat de surse de finanțare, gazdele au reușit cu forțe proprii și cu multă muncă să amenajeze curtea Casei de la Podu’ Roșu și să creeze un cadru rustic dar, totodată, intim pentru participanți, cu băncuțe acoperite cu pături de lână țesute, butuci de lemn și scoarțe tradiționale. Scena improvizată unde au evoluat artiștii – interpreți a avut ca fundal peretele stâncos al muntelui Domogled. Invitații au mulțumit în final, gazdelor pentru eforturile depuse de a organiza festivalul și de a crea un cadru mai neconvențional care a facilitat o comunicare specială a interpreților cu publicul spectator. Despina Bălteanu, în calitate de gazdă a mulțumit oaspeților pentru participare nu înainte de a recita propria poezie, ”Ia românească” și de a adresa invitația de a vizita Colecția etnografică ”Tradiție în expoziție”. Aceasta a fost atmosfera în care s-a desfășurat programul festivalului pe parcursul celor două zile. Participanții, artiștii cât și spectatorii au plecat cu dorința și speranța, mărturisită public sau numai în suflet, ca acest eveniment să continue și să devină o tradiție, aici la Băile Herculane. Profesoara Mihaela Stoica a declarat, chiar în fața publicului, că așa cum fenomenul folk românesc s-a născut, prin anii ’70, într-o sală cu vreo 50 de oameni și a ajuns să adune mii de oameni pe marile stadioane, își dorește ca, aici la Băile Herculane, în acest cadru intim din curtea Casei de la Podu’ Roșu, acest fenomen să renască și să atragă din nou oamenii, mai ales pe tineri, către poezie și muzică de calitate.
Publicul spectator a cântat împreună cu artiștii interpreți și a aplaudat în picioare prestația acestora
Câteva impresii, culese în finalul celei de-a doua zile :
Dan Vană, Directorul Muzeului de Artă din Calafat, artist interpret :
În primul rând, țin să mărturisesc că sunt impresionat de organizare deși festivalul a fost organizat relativ repede. Echipa organizatoare a pus în practică o idee care le aparține. Fără o finanțare publică de la Primărie sau Consiliul local, au avut curajul să se arunce în această întreprindere destul de riscantă în condițiile actuale dar se pare că le-a reușit. Încă odată, sunt impresionat de modul în care am fost primit, de modul în care se organizează totul. Sonorizarea a fost foarte bună. Colegii care au venit aici sunt artiști valoroși, artiști care au ce să spună publicului. Chiar dacă mediatizarea a fost făcută într-un timp scurt și sigur că nu au fost bani pentru o mie de afișe, iată că întreg spațiul care a fost pus la dispoziție a fost plin, festivalul s-a bucurat din plin de prezența spectatorilor. Sperăm că și lor le-a plăcut, de fapt ei sunt cei mai importanți, pe ei trebuie să-i întrebați. Dacă și lor le-a plăcut, cu siguranță că edițiile viitoare ne vor spune dacă ideea va da roade, dacă sămânța pe care am pus-o acum în solul cultural din Băile Herculane va prinde viață și va crea o plantă care să reziste mult timp de acum înainte, Am înțeles că și săptămâna viitoare va fi o manifestare – concurs dedicată muzicii folk ceea ce este îmbucurător că acest gen artistic, poezia cântată este un gen de care oamenii au nevoie și de care spectatorul român are nevoie. Așa că urez mult succes organizatorilor ca acest festival să ajungă la un număr de ediții cu două cifre, cel puțin. Mă rog la Dumnezeu să fie sănătate și dacă va fi sănătate, nu văd de ce nu ne-am întâlni din nou la următoarele ediții.
Adrian Ilie, Timișoara, artist – interpret : A fost foarte fain, putea fi și mai fain dacă era un spațiu mai mare. Sunt foarte mulți oameni care nu au avut loc unde să stea. Poate la anul va fi un spațiu mai mare, poate va ajuta și primăria sau Consiliul județean să găsim un loc mai mare. A fost frumos !
Romică Jugăraru, spectator, Băile Herculane : A fost o ediție excepțională, artiști deosebiți, muzică nemaipomenită, chiar mi-a adus aminte de anii de facultate, de tinerețe și chiar mi-aș dori din tot sufletul ca festivalul să se mențină zeci de ani de acum încolo.
Corina Jugăraru Trifina, spectatoare, Băile Herculane : Acest eveniment a fost pentru mine o reamintire a vremurilor din tinerețe. Îmi place muzica folk, cânt muzică folk și am cântat împreună cu interpreții invitați la Festivalul Podul de ”Fo(l)k”. Mă simt, din nou, tânără! Mi-au plăcut frații Ilie, Adrian și Cristian din Timișoara, Corina și George Nica din Covasna și d-na profesoară de geografie, Mihaela Stoica din Giurgiu, o voce deosebită.
21.09.2025
Dorin Bălteanu scriitor, publicist, muzeograf, promotor turistic Băile Herculane membru al Uniunii Ziarștilor Profesioniști din România, filiala Caraș – Severin
Cu tristețe am primit vestea plecării din această lume a șvabului bănățean din Heidelberg, Haupt Bert, bocșean stabilit în Germania, pasionat de istoria Bocșei și scriitor de proză scurtă. S-a stins joi, 11 septembrie 2025, în Germania, și va fi înmormântat mâine, 20 septembrie 2025, la Heidelberg.
Haupt Bert (Herbert Verner Bakk) s-a născut în 3 august 1938 la Timişoara, fiul scriitorului şi jurnalistului Nikolaus Eugen Haupt şi al Helenei Bakk Haupt. Urmează cursurile Şcolii Pedagogice Germane, Şcoala Medie Tehnică de Construcţii Timişoara, Liceul „Lenau” şi doi ani La Institutul de Construcţii Timişoara, studii întrerupte din cauza „dosarului dubios”. Lucrează la Timişoara ca muncitor şi tehnician în cadrul Trustului de Construcţii Timişoara, apoi, în 1964 când se căsătoreşte, primeşte domiciliu obligatoriu la Bocşa şi se angajează la Uzina de Construcţii Metalice. Aici îşi petrece un sfert de veac. Încă din 1986 deţine o diplomă de traducător german-român şi de timpuriu este pasionat de scris. Din 1980 are încercări literare: lirică, proză scurtă şi dramatică în limba germană literară, dar şi în grai şvăbesc. A fost membru activ în cenaclul literar „Adam Müller-Guttenbrunn” din Timişoara, fiind talentat atât la scris, cât şi la desen. Din 2001 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
În iunie 1990 se stabileşte cu familia în Germania la Leimen. Pasionat de călătorii şi cărţi, deţine o bibliotecă impresionantă. În 2006 am avut bucuria să-l vizitez în casa din Leimen, să-i admir cărţile şi să bem un schnaps pălăvrăgind pe terasa foarte frumos amenajată. Şi m-a cucerit! Cu tonu-i jovial, înclinând spre bagatelizare glumeaţă şi totuşi cu o privire scrutătoare şi atent la detalii Herbert Haupt mi-a relatat în câteva cuvinte întreaga sa aventură numită viaţă. Original, spumos, spontan, te captivează. De atunci, ne-am mai întâlnit de câteva ori la Bocşa, am organizat şi o lansare de carte în parteneriat cu Forumul Democratic al Germanilor din Bocşa care-şi are sediul în fosta casă a familiei Bakk. Herr Haup ne surprinde plăcut cu fiecare volum.
Volume: Der Vierunzwanzich-schtune urlaub (Concediul de 24 de ore). LMN.Ha-Ha-Ha Eigenverlag&-DRUCK. 1996; Essentielles vereinstohuwabohu mit spiegelreflex (Încurcătură esenţială). LMN. Ha-Ha-Ha Eigenverlag&-DRUCK. 1998; Was auf uns zukommt (Ce ne poate aştepta) LMN. Ha-Ha-Ha Eigenverlag&-DRUCK. 1999; Katastrophen kommen nie allein (O catastrofă nu vine niciodată singură) LMN. Ha-Ha-Ha Eigenverlag&-DRUCK. 1999; Încercarea unei traduceri bilingve germano-române a părţii referitoare la oraşul bănăţean Bocşa din „Istoria parohiilor diocezei de Cenad de Dr. Szentkláray Jenö” apărută la Timişoara 1898, precum şi originalul în limba maghiară. LMN. Ha-Ha-Ha Eigenverlag&-DRUCK. 1999; Schwert und Harnisch (Paloş şi scut). LMN. Ha-Ha-Ha Eigenverlag&-DRUCK. 2003; Der urlaub geht weider (Concediul continuă) LMN. Ha-Ha-Ha Eigenverlag&-DRUCK. 2004; Der urlaub geht zu end (Concediul se apropie de sfârşit) LMN. Ha-Ha-Ha Eigenverlag&-DRUCK. 2005; Scurte povestiri. LMN. Ha-Ha-Ha Eigenverlag&-DRUCK. 2006; Doamnele de la etaj şi din alte părţi. LMN. Ha-Ha-Ha Eigenverlag&-DRUCK. 2009.
Referinţe: Oameni şi locuri din Bocşa./ Iosif Cireşan-Loga. Reşiţa. TIM. 2005; Gabriela Șerban. Haupt Bert, şvabul bănăţean din Germania În: Bocşa culturală. Anul VII. Nr. 3(54)/ 2006; Cărăşeni de neuitat XIII/ Petru Ciurea şi Constantin Falcă. –Timişoara: Eurostampa, 2011; Biblioteca, între datorie și pasiune. 60 de ani de lectură și bibliotecă publică la Bocșa/Gabriela Șerban.-Reșița: TIM, 2013 (Bocșa- istorie și cultură; 30); Tangențe. Autografe și poveștile lor/ Adalbert Gyuris.- București: eLiteratura, 2019; Parohia romano-catolică Bocșa Montană la tricentenar 1723 – 2023/ Mihai Vișan, Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2023 (Bocșa – istorie și cultură; 62); Bocșa, un oraș ca o poveste. Vol. 2: Oameni, locuri, fapte din Bocșa de ieri și de azi/ Gabriela Șerban, Reșița: TIM, 2023 (Bocșa, istorie și cultură; 64) .
Din păcate, viața nu i-a fost tocmai simplă, supunându-l la multe încercări: problemele sale de sănătate, interminabile, apoi, în octombrie 2021, pierderea fiului, Wolfgang Haupt, sunt dureri care l-au măcinat.
Iată că astăzi ne luăm rămas bun de la bocșeanul Haupt Bert, pe care ni-l vom aminti întotdeauna cu mare drag și, cu siguranță, îi vom reciti cărțile, și-i vom revedea cu ochii minții pasiunea cu care ne citea fragmente la întâlnirile de cenaclu sau chiar la simple întâlniri între prieteni.
Rămas bun, Herr Haupt! Sincere condoleanțe familiei îndurerate!
Înainte de a începe să scriu acest material, am tras o raită prin fotografii și am fost uimită de cât de multe s-au adunat! De asemenea, mi-am reamintit nenumărate evenimente la care am participat împreună cu Nicolae Sârbu – managerul, scriitorul, jurnalistul, poetul, prietenul și colaboratorul. Și nu exagerez când spun „nenumărate”! Din anul 1997, de la momentul în care a devenit directorul Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, până astăzi, prietenia și colaborarea cu Nicolae Sârbu s-au dovedit a fi neprețuite! Și, da, cu recunoștință mărturisesc faptul că și Nicolae Sârbu a avut un rol deosebit de important în cariera mea de veritabil bibliotecar și manager cultural, alături de alți minunați oameni pe care i-am avut alături și de la care am învățat enorm!
Astăzi poetul Nicolae Sârbu se află la ceas aniversar și nu mă pot abține să scriu câteva rânduri despre acest om ales, deosebit de important și interesant scriitor din Banat, autor al multor volume de poezie, de proză, de reportaje, cărți importante și atractive care se depășesc, într-un fel sau altul, una pe cealaltă, astfel încât cititorul se întreabă de multe ori dacă Nicolae Sârbu este un mare poet, sau un mare jurnalist, sau un mare prozator, sau… un mare Scriitor!
Scriitorul Nicolae Sârbu s-a născut în 21 septembrie 1945 în satul Ohaba-Forgaci, județul Timiș; este absolvent de Cluj, cum îi place să spună, și este „Echinoxist”, deoarece, student fiind, a fost membru fondator al cenaclului „Echinox” din Cluj-Napoca, alături de nume mari ale literaturii române, precum: Eugen Uricariu, Dinu Flămând, Ion Pop și alții.
Debutează cu poezie la 19 ani în revistele clujene „Tribuna” și „Echinox”[1], iar în publicistică puțin mai devreme (elev fiind la Buziaș), în ziarul „Drapelul roșu” din Timișoara[2].
Mucenicia în ale ziaristicii și-o face la Râmnicu-Vâlcea, la ziarul „Orizont”. De aici, în 1972, se transferă la Reșița, la ziarul „Flamura”, unde s-a dovedit a fi un ziarist de temut. Însă, dincolo de meticulozitate, de duritate chiar, de penița adesea otrăvită, se află multă frumusețe și sensibilitate, se află „suferința de lux” a lui Nicolae Sârbu – poezia!
Debutează editorial în 1986 cu volumul de reportaje „Aurul din aripi” (Timișoara: Facla, 1986), iar cu poezie în 1995, cu volumul „Ascultând ceasornicul în baie” (Oravița: Editura Silva, 1995).
Despre poetul Nicolae Sârbu au scris nume importante ale literaturii române, însă eu am să redau un fragment dintr-un articol intitulat „Poezia, ca armă” semnat de regretatul Mircea Cavadia în 1998: „ Harul său poetic, încrâncenarea sa frustă, devastatoare pentru limba peltică a versificatorilor de ocazie, izbucnește amenințător pentru toți acești păcălici. Nicolae Sârbu nu este un băiat bun în materie de poezie. Sensibilitatea sa este scrâșnită, iar imagistic metafora este sfidătoare, aproape protestatară. Un amar de om viu și revoltat, care folosește poezia ca pe o armă și nu ca pe o floare lălâie și fără vlagă, spre cucerirea unei înțelegeri esențiale.[…] Impus temeinic într-o poezie pe care și-o asumă, cu riscuri cu tot, Nicolae Sârbu este azi în viața cetății un poet greu, ajuns la deplina maturitate.”[…][3]
Ca autor, Nicolae Sârbu a semnat peste 20 de volume: poezie, proză, reportaj, istorie culturală; de asemenea, semnează câteva volume de referință în colaborare și, evident, se regăsește în foarte multe volume colective.
Referințe critice în volume privind scriitura și personalitatea lui Nicolae Sârbu găsim în dicționare, în enciclopedii, în volume de critică și istorie literară: de la „Dicționar al presei literare românești (1790-1982)” la „Dicționar al scriitorilor bănățeni”, la „Dicționar al scriitorilor din Caraș-Severin”, la „Dicționarul scriitorilor români de azi”, la „Bibliologi români: dicționar”, la „Reșița literară” și „Panorama presei din Caraș-Severin”, la „Enciclopedia Banatului. Literatura”, la „Scriitori bibliotecari, bibliotecari scriitori” sau în câteva dintre volumele Cărăşeni de neuitat ale doctorului Constantin Falcă din Timișoara. Sunt doar câteva dintre lucrările de referință în care îl regăsim pe acest deosebit de interesant poet Nicolae Sârbu, despre care Alex. Ștefănescu nota: „Nicolae Sârbu are talent. Dar îl folosește abuziv și periculos (pentru nervii cititorului). Este ca un copil căruia i s-a dat pe mână un pistol. Citindu-i versurile, îți vine să te apleci ca să nu te lovească salvele de imagini trase la întâmplare”.[4]
În foarte puține, mult prea puține cuvinte, am conturat portretul unui important scriitor „din imediata noastră apropiere”, aflat la ceas aniversar! În urmă cu cinci ani, tot la ceas aniversar, îi apărea un volum omagial intitulat „Cum am ajuns «Conte de Ohaba»”, o carte care se cere a fi citită pentru a cunoaște mai bine opera și personalitatea lui Nicolae Sârbu.
Astăzi, la zi de sărbătoare a bornei 80, Nicolae Sârbu revine în atenția cititorilor cu un nou volum de versuri: „Poezia vrea să mă-ntrebe ceva” (Reșița: TIM, 2025), o carte care, în loc de prefață, are un poem intitulat „Fără răspuns”: „Mai poți oare prin cuvânt să sângeri,/ în această părelnică foame/ de îndelung rătăcitorul Eu?/ Poemele mele, veșnice plângeri/ ale unor renegate poame/ către grădinarul Dumnezeu.”
La mulți ani, Nicolae Sârbu! Cu sănătate, cu împliniri și cu muze care să urce la etajul trei!
[1] Nicolae Sârbu. Cum am ajuns „Conte de Ohaba”. Reșița. TIM, 2020.
[2] Gheorghe Jurma. Panorama presei din Caraș-Severin. Reșița: TIM, 2018
[3] „Timpul”, Reșița, nr. 298, 18 decembrie 1998, p. 4
[4] Alex. Ștefănescu. Ce face un poet cu talentul lui, În: Ceva care seamănă cu literatura, Chișinău, 2002.
UZPR CARAS SEVERIN 