Motto: Nimic nu mai este la fel cum a fost
Orașul pare o pasăre obosită de zbor și resemnare
Cu oameni robotizați ce se plimbă pe străzi fără niciun rost
Eu, captiv într-o lacrimă vă scriu dintr-un ,,colț de rai ”încremenit în (ne)uitare!

O ploaie bacoviană, desprinsă dintr-un noiembrie mai capricios ca orcând ne estompează entuziasmul, dar optimiști și călăuziți de-un gând frumos de solidaridate umană și spiritualitate culturală, pornim la drum, Timișoara-Reșița-Anina, pentru a fi alături de colegul nostru de breaslă Mihai Chiper, un om cu sufletul risipit prin cultura Cărașului și nu numai, dar și de ceilalți poeți, scriitori, ziariști, iubitori de cultură implicați trup și suflet în fenomenul cultural-artistic, cu prilejul a 65 de ani de la trecerea în neființă a celui ce a fost romancier și publicist de notorietate, Virgil Birou și desgur aniversarea a 65 de ani de la fondarea Cenaclului ,,Virgil Birou”Anina, județul Caraș Severin și a 16 ani de la apariția print a revistei de cultură ,,Arcadia”.
Ora 14,00, sosim la destinație ,,Pensiunea Costinel ”o locație generoasă pentru astfel de evenimente, continuă să plouă. Domnul Mihai Chiper, promotorul acestui Simpozion și redactorul șef al revistei de cultură ,,Arcadia” ne întimpină cu căldura și salutul specific minerului de cursă lungă. Noroc Bun!
Înainte de deschiderea convorbirilor, ne limpezim ochii admirând tablourile expuse în interiorul locației de către artistul vizual Busuioc Petraru, lucrări zugrăvite cu măiestrie, inspirate din cotidianul și fascinația peisajului înconjurător al Aninei.
Ora 14,30 conform programului, domnul Mihai Chiper ne prezintă în sinteză secvențe din viața, activitatea și opera lui Virgil Birou, despre care ,,cărășanul de neuitat” regretatul Nicolae Danciu Petniceanu ne spune că; Virgil Birou este primul scriitor din Banat care a scris opere, creații literare de valoare națională. A fost calificat ca fiind un Sadoveanu al Banatului. Mai aflăm că, Virgil Birou s-a născut la 11 Mai 1903 în localitatea Ticvaniul Mare, județul Caraș Severin, fiind al treilea fiu al lui Iuliu și Mariei Birou.Tatăl era învățător. Urmează cursurile școlare în comuna natală, apoi la Dumbrăvița-Timiș, Lugoj și Oravița. În anul 1924 începe Facultatea de Mine din cadrul Politehnicii din Timișoara. Obține diploma de inginer și se încadrează ca inginer la Întreprinderea Minieră din Anina, unde lucrează timp de doi ani. Se transferă la Timișoara unde lucrază la Serviciul tehnic al Primăriei Timișoara și din anul 1938 ca inginer la Uzina Electrică din Timișoara post pe care îl ocupă până la sfârșitul vieții aprilie 1968.
Debut în 1940 cu volumul de reportaje, Oameni și locuri din Căraș, urmează, Crucile de piatră de pe Valea Cărașului, Drumuri și popasuri bănățene și altele. Cea mai reprezentativă și de succes care a rămas în panteonul literaturii din Caraș și Banat și nu numai este cartea ,,O lume fără cer”(1947) un roman a cărei acțiune se petrece în arealul centrului minier din Anina, înainte și în timpul Primului Război Mondial, relevant privind perspectiva monografică a comunității în permanentă mișcare și a diversității preocupărilor sale.
În continuare, Nicolae Sârbu, Gheorghe Jurma, Ada Cruceanu, Reșița, Ionel Bota, Oravița, Gabriela Șerban, Bocșa, ziariști,scriitori, poeți, editori, ne-au prezentat cu argumente palpabile, un remember emoționant referitor la viața și opera lui Virgil Birou dar și a Cenaclului fondat în 1968 la Casa de Cultură a minerilor din Anina, frecventat de mulți iubitor de cultură și artă, poeți, prozatori, critici, profesori, istorici, editori, etc. care au ajuns în timp personalități de referință în domeniu. Cu scuzele de rigoare nu voi da nume sunt prea mulți dar îi asigur pe toți de prețuirea mea. În acest context de frumoasă aducere aminte, s-a ținut un momente de reculegere pentru cei plecați prematur dintre noi. Dumnezeu să-i aibă în grijă și să-i călăuzească și-n lumea de apoi!
Complementar, domnul Mihai Chiper, ne-a prezentat revista de cultură Arcadia, apariție print din anul 2007, editată și în prezent cu mari sacrificii, de Asociația Culturală Arcadia din Anina. Deasemeni doamna Gabriela Șerban, director revista ,,Bocșa Culturală”o revistă remarcabilă realizată de Biblioteca Orășenească ,,Tata Oancea” cu sprijinul Primăriei și al Consiliului Local Bocșa (deci se (mai) poate) și al editurii Tim Reșița, director Gheorghe Jurma.
Doamna Maria Rogobete, membru UZPR Timiș, director al periodicului de cultură și conștiință civică,,Theatrum-civitas” apariție trimestrială, print, în municipiul Lugoj.
Dumitru Buțoi, fondator și redactor șef, a prezentat pe scurt istoria cenaclului literar-artistic ,, Luceafărul”înființat în anul 1987 la Schela de petrol Șandra-Timiș, care continuă și azi prin revista de cultură ,,Luceafărul de Vest”Timișoara, apariție print, trimestrială, editată de Asociația Cultural Umanitară ,,Luceafărul de Vest”Timișoara. Și din 2018, revista ,,VIP Seniorii” cu prioritate pentru generația vârstei a treia, o fereastră deschisă spre cultură, artă și spirit românesc, în care publică și mulți colegi din filialele UZPR din țară și Diaspora.
Au mai rostit alocuțiuni inedite cu un puternic mesaj de solidaritate culturală și implicare viitoare în dinamizarea fenomenului cultural în arealul Banat-Căraș, Ioan I. Ionescu, Gheorghe Lungu, membri UZPR Timiș, prof. Gheorghe Popovici, Gheorghe Firan, cu un film din lumea peisajelor de vis, zona Anina- Oravița. Poeții Ion Rășinaru, prezentare de carte, Rodica Zaberca, Costel Simedrea și Maria Rogobete, prin poezie au întregit acest florilegiu cultural de sensibilitate , perenitate și benefică retrospectivă literară.
Domnul Gheorghe Neicu, fost primar al orașului Anina, care a spjinit cu generozitate activitatea culturală, la timpul respectiv, a felicitat organizatotii și deopotrivă invitații care au onorat cu prezența acest eveniment.
P.S. Nu același lucru îl putem spune despre actualul primar și Consiliul Local, care nu prea acordă importanță departamentului cultură și celor care se implică și vor să facă voluntariat social-cultural-artistic în slujba comunității. Cred e necesar o meditație profundă asupra acestei cucetări ,,Cultura izvorește din popor și aparține poporului”, astfel mi se confirmă din păcate, un titlul curajos propulsat în revista ,,Luceafărul de Vest” Timișoara, din 2015 ,,Anina, orașul uitat de oameni dar nu și de Dumnezeu!

Dumitru BUȚOI/ UZPR Timiș

• UZPR

X, fostă Twitter, s-a dovedit a fi cea mai mare sursă de știri false, propagandă și dezinformare. În urma unui studiu derulat pe șase platforme online din Polonia, Slovacia și Spania, Comisia Europeană (CE) i-a cerut proprietarului X, Elon Musk, să depună un efort mai mare pentru a combate dezinformarea.

CE a solicitat recent o monitorizare a dezinformării de la TrustLab. Intitulat „Cod de practică privind dezinformarea”, studiul a comparat peste 6.000 de postări unice pe rețelele sociale pentru a examina prevalența și sursele dezinformării, relatează tech.co.

UE a acuzat anterior companiile de social media că nu au reușit să stopeze campaniile rusești de propagandă și dezinformare, „amploarea și influența conturilor susținute de Kremlin” crescând în 2023. Comisarul UE pentru Valori și Transparență, Vera Jourova, a avertizat: „Statul rus s-a angajat în războiul ideilor pentru a polua spațiul nostru informațional cu jumătate de adevăruri și cu minciuni, pentru a crea o imagine falsă că democrația nu este mai bună decât autocrația”.

Analiza a concluzionat că X a înregistrat cel mai mare „raport de descoperire” al dezinformării – YouTube l-a avut pe cel mai mic.

În urma studiului, Jourova și-a clarificat așteptările: „Mă aștept ca platformele să depună mai multe eforturi, cu rezultate mai bune. Propaganda și dezinformarea rusești sunt încă foarte prezente pe platformele online. Aceasta nu este ceva obișnuit; Kremlinul luptă cu bombe în Ucraina, dar cu cuvinte peste tot, inclusiv în UE”.

În luna mai, patronul X, Elon Musk, a renunțat la „Codul de practică privind dezinformarea” al UE. (redacția UZPR)

Foto: John Iglar/Pixabay

• UZPR

În vederea comercializării produselor agro-industriale ale Banatului, încă în primul deceniu al stăpânirii habsburgice, au fost create cu sediul în Timişoara, mai multe asociaţii şi societăţi comerciale. În anul 1782, imediat după obţinerea privilegiilor de oraş liber regesc, a fost reorganizată Asociaţia negustorilor [1]. Probabil că din aceşti ani datează şi tiparul sigilar al acesteia, păstrat la Muzeul Naţional al Banatului Timişoara [2]. Vestigiul sigilar a fost până acum, puţin studiat de către cercetători. Din acest considerent reluăm prezentarea lui şi îl descriem amănunţit.  Rondela sigilară confecţionată din fier are o formă oval-verticală (31 x 36 mm), gravată în incizie, pentru sigilarea cu ceară. Înălţimea totală a piesei sigilare este de 102 mm [3]. În câmpul sigilar, se află un scut (convenţional) oval, cu o bordură spicată legată în partea de sus cu o fundă. În  scut, pe albastru [4],  un vapor fluvial, din care coboară un personaj masculin (Hermes, zeul comerţului), înfăţişat în întregime. Personajul menţionat poartă pe cap pălărie înaripată; de umărul stâng îi atârnă o haină specifică, până mai jos de şold şi este încălţat în sandale cu aripi. În mâna dreaptă ţine un caduceu [5], simbolul comerţului, iar în mâna stângă un obiect neidentificat (probabil un pătrat având gravată litera majusculă ,,X”, din alfabetul neogrec, desemnând  iniţiala numelui său în forma herma, de la herme) [6], reprezentat deasupra unei ancore. Reprezentarea navei cu pânzele coborâte, a ancorei şi a coborârii zeului spre mal, ne indică faptul că ambarcaţiunea este ancorată la malul apei albastre (râul Bega). Imaginea este simbolică, arătând că prosperitatea oraşului se datora în bună parte comerţului fluvial, singura arteră care lega, în acea vreme, capitala ţinutului cu Europa Centrală şi cu Balcanii [7]. De o parte şi de alta a compoziţiei din marginile scutului iese spre flancurile acestuia câte un corn al abundenţei (sau ,,îmbelşugării”), îndreptat în sus. Un corn al abundenţei, cel din dreapta scutului iese în afară pe dedesubtul bordurii, iar cel din stânga scutului iese peste bordură. În partea superioară a scutului este înfăţişat un înger în zbor spre dreapta, ţinând cu mâinile un voal fluturând deasupra capului. În exerga, întreruptă de înger, între două ovale, unul perlat în interior şi altul şnurat în exterior, s-a scris legenda cu litere majuscule în limba germană: SIGIL DES TEMESVARER  HANDELSTANDES. Privind emblema acestui tipar sigilar, constatăm că gravarea suprafeţei rondelei de către meşterul pecetar anonim, a produs o compoziţie foarte reuşită. După părerea noastră acest tipar sigilar a fost confecţionat pe plan local.

Note bibliografice:

[1] Pentru detalii privind societăţile comerciale din Timişoara, vezi Lajos Kakucs, Breslele,  manufacturile şi dezvoltarea industrială a Banatului între anii 1717-1918, Timișoara, Ed. Mirton, 2008, pp. 198-200.

[2] Muzeul Naţional al Banatului Timişoara, Colecţia de matrice sigilare, nr. inv.20271.

[3] Vezi Maria Vertan, Colecţia de matrice sigilare a Muzeului Banatului, Catalog, Timișoara, Ed. Mirton, 2007, poziția 45, p. 18, fig. 45; idem, Colecţia de matrice sigilare a Muzeului Banatului, Catalog, Ediţia a II-a adăugită, Timișoara, Ed. Marineasa, 2008, poziția 46, p. 19, fig. 46; Lajos Kakucs, op. cit., p. 200.

[4] Albastru (sau azur) =  culoare utilizată în alcătuirea stemelor, reprezentată,  convenţional, prin linii orizontale la distanţă egală; Dicționar al științelor speciale ale istoriei Arhivistică, cronologie, diplomatică, genealogie, heraldică, paleografie, sigilografie, București, Ed.Științifică și Enciclopedică, 1982, p. 19.

[5] Caduceu = însemn format dintr-un baston având la extremitatea superioară două aripi, pe care se încolăcesc doi şerpi afrontându-se în partea superioară, idem, p. 58). Este atributul zeului Hermes şi al zeului Mercur. Hermes avea ca atribute: herma, cocoşul, broasca ţestoasă, geanta sau punga, sandalele cu aripi şi coiful cu aripi, precum şi palmierul, capra, numărul patru, peştele şi tămâia (https://ro.wikipedia.org/wiki/Hermes (accesat la 14.11.2023).

[6] Herme, în Grecia antică erau stâlpi de piatră cu patru muchii de-a lungul drumurilor, la răspântii şi la intrarea în case, având sculptat în partea de sus capul lui Hermes (Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române (Coord. Eugenia Dima), Ed. Arc/Gunivas, Chişinău, 2007, p. 847. Pătratul tăiat de două diagonale închide un secret sau o putere, prin introducerea în centrul său a numelui sau numărului celui ce deţine această calitate (Liviu Andronovici, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti  începând cu Dacia precreştină (reprezentări ezoterice şi simboluri), Bucureşti, 2009, p. 56). Simbolul geometric, pătratul, din emblema sigilară cu obiectul având gravată litera majusculă ,,X”, ţinut în mâna stîngă de zeul Hermes, având o semnificaţie foarte adâncă ar putea simboliza şi două bare încrucişate, în săritoare, care împiedică dărâmarea sau deplasarea zidurilor clădirilor din apropierea malului râului.

[7] Kakucs Lajos, Expoziţia ,,Breslele din Banat”, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, Seria Muzee, anul XX, nr. 6, 1983, p. 24.                                                                                                 Augustin MUREŞAN

       Foto: Milan Şepeţan

Dealurile care înconjoară Borloveniul și apoi cresc, din vârf, în vârf, spre munte, aceste dealuri, la răsărit, nord și apus sunt: “Cracul Bolgii” (Boldea), chiar în spatele casei bunicilor mei și în bună măsură în proprietatea acelei case, apoi dealurile Bujorul și Dâlma, tăiate abrupt de Nera, și apoi spre apus “Coasta Pătașului”. Acest nume, evident, a fost dat în urma faptului că acel deal, repet, peste Nera și în afara hotarului Borloveniului, este parte din hotarul satului vecin, Pătașul.
Borloveniul și Pătașul sunt separate de un pod aruncat peste Nera, ”podul ăl mare”. Este un fapt că cele două sate au fost așezate în actuala lor vatră din dispoziția autorităților austriece destul de târziu, cam la jumătatea veacului al XVIII-lea. Până atunci comunitățile celor două sate viețuiau în crânguri pe dealurile submontane din jur. Între cele două sate există până în ziua de azi deosebiri de comportament și chiar de grai. Pătășenii vorbesc mai repede și cu “pi”. Oricum cele două sate au personalitate distinctă.
Cred că în fiecare an al vacanțelor de la Borloveni, făceam măcar un drum până în vârful Coastei Pătașului. De acolo, cele două sate se vedeau că în palmă și încă mai departe, pe valea Nerei, până spre Prilipeți.
Pentru a ajunge pe “Coasta Pătașului, la ieșirea din casă, apucam spre stânga și apoi, imediat spre dreapta, pe drumul care cobora pe lângă casa de rugăciune a “pocăiților”, până la piațul principal al satului și la “podul ăl mare”. După trecerea podului, eram, tehnic, în Pătaș. Dar drumul pe care îl apucam cotea scurt spre dreapta, astfel că nu întâlneam decât una sau două case din Pătaș. În locul unde era “podul ăl mare” era un vad unde femeile din sat aduceau rufele la limpezit. Rufele, care fuseseră fierte în leșie, erau aduse în coșuri mari și apoi, pe rând, limpezite în râu și izbite cu maiuri mari. Era o tehnică specială și un ritm special al lovirii cu maiul. Dacă nu îl știau și loveau cu maiul anapoda, puteau rupe rufele. Era un spectacol vesel căci, între izbiturile de mai, femeile vorbeau, cu voce tare ca să acopere vuietul râului și larma făcută de maiuri, și schimbau știri. Dar pe acel drum umblam nu doar când eram în preumblare, dar și cu scopuri utilitare.
Pe același drum o însoțeam pe Farsa la moară, unde casa Boldea își avea “rând”. Morile din hotarul Borloveniului erau dintre cele mai rudimentare, cu roată orizontală pusă în mișcare de căderea directă a apei, apă mânată printr-un jgheab abrupt alimentat de o ierugă “ruptă” din râu. Făina rezultată era neagră, integrală și trebuia dată prin sită. Chiar și așa, pâinea rezultată era foarte neagră, dar extrem de gustoasă. Făina de cucuruz rezultată era mai “aspră” dar “coleșa”(mămăliga) rezultată avea un gust deosebit. Moara de care vorbeam, fiind pe partea Pătașului, se numea moara “gea parte” (de partea cealaltă). În hotar cu moara sau, mai exact în sus de poteca ce ducea la moară, era o frumoasă grădină, cu vegetație abundentă, dată fiind vecinătatea râului, care aparținea protului din Borloveni, Alimpie Aldescu. De multe ori, când mergeam la moară sau în preumblare spre vârful “coastei Pătașului”, îl întâlneam pe părintele Aldescu venit să lucreze în grădină, unde avea meri frumoși și vegetale, unde își ținea și porcii. Întotdeauna îl salutam și schimbam câteva vorbe iar, atunci când eram cu Taica (Col.i.r., K.u.K, Romulus Boldea) discuția era ceva mai lungă, iar cei care îl însoțeam, evident, tăceam politicos, vorbind strict ce eram întrebați.
Părintele Aldescu venise foarte tânăr în Borloveni, la sfârșitul anilor treizeci ai veacului XX, și era originar din Bozovici.
El absolvise Seminarul Teologic din Caransebeș. Căsătorit foarte tânăr a avut o fată, Pia, dar preoteasa i-a murit foarte tânără. Părintele a trecut repede în “custodia” unei învățătoare locale, considerabil mai în vârstă și cu ceva avere. Apoi, după moartea acesteia, a trăit în concubinaj și apoi s-a recăsătorit (cred că primise o dispensa în acest sens) cu Oara Stoltz, dintr-o familie de comercianți din Pătaș. (De la ea am împrumutat și am citit colecția completă a serialului ” Aventurile echipajului și submarinului Dox”). Părintele mai avusese anume activități filanderice. Desigur acestea au fost slăbiciuni omenești, pe care satul nu le-a “aplaudat”, dar nici nu a aflat de bine să acționeze drastic împotriva lor. Oamenii din Borloveni au fost și au rămas toleranți și înțelept îngăduitori față cu anume slăbiciuni omenești. Fapt este că părintele avea anume probleme sufletești pe care, pentru o vreme, a încercat să le înece în alcool. Dar s-a debarasat de acest obicei rău. În tinerețe, părintele a avut sentimente naționale și creștine înfocate și a simpatizat cu mișcarea legionară. A avut de suferit și a trecut prin anchete dure și printr-o scurtă detenție în lagăre comuniste. Cultura lui teologică era redusă și nici nu a făcut mult ca ea să crească, dar toate aceste slăbiciuni și limite omenești erau compensate de câteva lucruri esențiale.
Părintele Aldescu era un om foarte modest, își făcea slujbele cu mare strictețe, iar serviciile sale erau întotdeauna calde și simțite. Cred că vremea în care liturghisea era singura în care părintele Aldescu era fericit. Părintele era conștient de slăbiciunile și căderile lui omenești, dar ele nu l-au făcut nici rău și nici cinic, l-au făcut smerit.
Drumul spre vârful “coastei Pătașului” continua și nu departe era intrarea în gospodăria ‘piemilor’. ”Piemi” era varianta locală pentru “bohemen”, oameni din Boemia dar, prin extensie era dată această numire tuturor celor originari din spațiul ceho-slovac.
Casa fusese așezată de către “piemul ăl bătrân”, în realitate un slovac din Șumița, cu numele de familie Herman. El avusese o moară în Putna și plănuia să facă o moară cu “valțuri”, cu site, capabilă să facă făină albă. Moara era plănuită să deservească nu doar Borloveniul și Pătașul, ci aproape toată țara Almăjului. Bătrânul “piem” tăiase o ierugă mare, cu debit constant și puternic, adusese echipament din Germania și ridicase clădirea, care urma să fie moară, dar și locuință. Ridicase și acareturi decente, grajd, cocină, etc. Instalarea comunismului și tot cortegiul sau de ticăloșii, a pus capăt planurilor “bătrânului piem”. Oricum bătrânul Herman a rămas pe loc și a devenit cel mai priceput meșter din zonă. Făcea cam de toate, de la fierărie la tapițerie și la tăiat și aranjat porci. Era foarte cinstit și conștiincios. În vremea Primului Război Mondial fusese rănit și își târa un picior. Fata lui, Anesia, s-a măritat cu un șvab, Anton Ruszicka, mai bine cunoscut sub numele de Toni. La rândul lui un om cumsecade și foarte priceput dar dominat la toate modurile de focoasa sa soție. Au avut doi copii. O fată, Gretchen, cunoscută în jur drept “Crieta”, și un băiat Rudlof, cunoscut ca Ruddi. Gretchen s-a măritat cu un învățător slovac din zona Aradului, Fabri, care a fost învățător în Borloveni. Era un om cumsecade, cam naiv și nu foarte perspicace. La rândul lui, era dominat și încornorat copios de către Gretchen. La fel ca și mama ei, Anisia, cele două, femei foarte frumoase, aveau un temperament peste măsură de focos, nu aveau prejudecăți și nu își stăpâneau înclinațiile. Fabri a suportat stoic această stare și a căutat să își înece frustrările în “răchia” locală. Oamenii îl înțelegeau și îl acceptau, uneori chiar căutând să îl consoleze pentru mariajul lui, efectiv, foarte deschis. Prin anii 60, ai veacului XX, ieruga a fost mărită și a pus în mișcare o turbina care producea curent electric în Borloveni și Pătaș. Instalația, rudimentară și foarte aproximativ eficace, a fost în grija lui Toni. Câțiva ani mai târziu cele două sate au fost racordate la rețeaua centrală.
Gospodăria “piemilor” era bine rânduită și acolo se află și un “trior”, mașină de vânturat grâul, la care am fost de multe ori. Încărcăm sacii de grâu într-un “căruț” solid, cu patru roți și încăpător, și astfel transportam grâul la “trior” unde îl vânturam. Pentru folosirea “triorului”, ”piemii” percepeau o taxă modestă. Erau oameni prietenoși și deschiși, iar Anesia era deosebit de vorbăreață și amuzantă. Avea numeroase povești și de la ea am auzit povestite istorii cu “muroni” (strigoi) care multă vreme m-au înspăimântat. Tot acolo am aflat că un soi de coș care se poartă pe spate, ”bremptta”, era un împrumut luat de Almăjeni de la slovaci. După casa “piemilor”, drumul continua, devenind în fapt potecă aproximativă, în marginea ierugii săpate de bătrânul Herman în anii patruzeci ai veacului XX. Ieruga își începea alimentarea în “Balta Neagră”, care era un soi de lac de acumulare al ei. “Balta Neagră”era un lin de apă al Nerei, adânc și dominat de stânci spectaculoase. Apa avea acolo, din cauza adâncimii, reflexe negricioase, de unde numele locului. În acel loc mergeam întotdeauna la scăldat și înotat și acolo am învățat să înot. Cam la o sută de metri în sus de “Balta Neagră” spre stânga, se făcea o potecă foarte aproximativă, care urca în pantă dură spre vârful “Coastei Pătașului”. Poteca urca prin pădure de gorun și fag și stânci abrupt. Acolo, într-un an, când Pilu l-a adus la Borloveni pe prietenul lui Șerban Bobulescu, am realizat cât de frumos și spectaculos era locul. Urcând, Șerban a spus la un moment dat, ,,este mai frumos ca în Bucegi”. Pentru mine, care aveam șase sau șapte ani, Bucegi era o numire geografică abstractă, dar, oricum, am fost foarte mândru auzind acel lucru. Apoi poteca se pierdea în pantă tot mai lină până ajungeam în vârf, în pășunea alpină. Priveliștea era efectiv grandioasă. Valea Nerei se vedea șerpuind între stânci până ce se lărgea în luncă, satele Borloveni și Pătaș se vedeau ca în palmă și în amănunt, de la balconul casei Boldea, cei rămași acasă, întotdeauna ne făceau semn cu ștergare albe și totul era curat, senin, etern, ținând de o ordine veșnică și bună. Coama dealului mergea apoi, din urcuș în urcuș spre munte. Urmau păduri tot mai dese și mai neatinse în care mișunau jivine mari și mici, de la veverițe, vulpi și jderi, la lupi, cerbi și mistreți și în final urși. În toamna lui 1982, în Octombrie, câteva săptămâni înainte de plecarea și reașezarea mea în USA, am făcut parte dintr-o partidă de vânătoare acolo sau, mai exact, de braconaj.
Tatăl meu a aranjat această partida cu bunăvoința unui inginer silvic local, inginerul Eva.
Dimineața, în jur de patru, ne-am adunat în casa unui “codrean” (pădurar) local, Pavel Rușeți. Eram un prieten din București, avocatul Radu Strâmbeanu, un prieten al lui, medic în Timișoara, inginerul silvic Eva și doi vânători din Borloveni, unul din ei Zăria Moț. Aduseseră și doi copoi care erau extrem de agitați și stârniți. Am avut o gustare, ouă cu slănină și brânză și câteva gâturi de “răchie” și am pornit la drum, când afară era încă întuneric. Am urcat până am ajuns în vârful “Coastei Pătașului” și apoi am continuat să mergem circa un ceas, până ce am ajuns adânc în pădure și se luminase de ziua. Vânătorii, în total patru puști, s-au așezat într-o “țiitoare”, trecătoare obligatorie, în capătul unei râpi adânci, iar codreanul Pavel Rușeți și cu mine am luat copoii de zgardă și am coborât în vale. De fapt Pavel Rușeți a condus drumul, ocolind râpa și și ieșind la gura ei dimpotrivă. Acolo am dat drumul copoilor și am început să facem larmă. Câteva minute mai târziu am auzit trei sau patru împușcături. Am așteptat câteva minute și ‘curând’ au apărut vânătorii aducând “prada”: o scroafă mare și un godac. Am coborât la malul râului și animalele au fost eviscerate și, împreună cu doctorul, m-am întors la Borloveni după mașina acestuia din urmă. Cei rămași au așteptat fumând, schimbând glume și sorbind gâturi de răchie. Ne-am întors, am încărcat “prada” și am revenit în sat. Aici pădurarii au tranșat carnea, au împărățit-o în șapte grămezi (numărul participanților la vânătoare) și apoi au aruncat sorți, care grămadă să revină fiecărui participant. În tot acest răstimp au fost trecute, din mână în mână, sticle de răchie. Oricum, la gata eram toți veseli și încă mai mult!
De coborât, o făceam prin spatele “Coastei Pătașului, pe o potecă mult mai lină, care se sfârșea într-un drum ce se continua într-o uliță marginală a Pătașului. Era o zonă care se înșira în lungul “Pătășelului”, un mic afluent al Nerei. Erau acolo multe sălcii pletoase, rațe, gâște și o atmosferă pașnică și reconfortantă. Acel drum sfârșea în drumul principal al Pătașului. De fapt, drumul ducea într-o direcție la Bozovici și în cealaltă, pe care o urmam, sfârșea în Borloveni. Pătașul, spre deosebire de Borloveni, era un sat lung, înșirat în lungul drumului. Treceam pe lângă casele unor buni cunoscuți. Prima era a părintelui Vasile Popovici și a fiului sau Dl.Învățător Vasilică Popovici și soției sale, Doamna Lina, toți fini ai casei Boldea. Atât părintele, cât și fiul său, erau vestiți pescari și de la ei a învățat meșteșugul unditului fratele meu Romi. Într-un an, Vasilică Popovici m-a tratat cu ceva fără egal: păstrăv de munte afumat. Lângă casa lor era cea a fratelui părintelui, Binu Popovici. El ținuse ani de zile dugheana din Pătaș. Nu departe era și casa lui Zăria Pufnea și a frumoasei sale neveste, Ana. Ei doi țineau atunci “bufetul” din Pătaș, care era punct de întâlnire pentru petrecăreții din cele două sate. Zăria era om foarte vesel și glumeț și avea o foarte vagă “împiedecare” (gângăveală) care îi dădea un farmec aparte. Una dintre ultimele case, înainte de a ajunge la “podul al mare”, era casa Becia. Cu Gheorghe Becia tatăl meu era prieten, așa cum am fost și eu cu feciorul lui, Pavel. După trecerea podului, în câteva minute, eram acasă unde ne aștepta prânzul.

Alexandru Nemoianu
Istoric
USA

DIN PREAPLINUL, SUFLETULUI ÎN AJUNUL SFÂNTULUI

• UZPR

Ziua Internațională a Jurnaliștilor este sărbătorită în fiecare an pe 19 noiembrie. Este o celebrare a celor care riscă totul pentru informarea publicului, un moment în onoarea acelor jurnaliști care și-au dat viața în timp ce își exercitau profesia.

Jurnaliştii servesc drept ochii şi urechile publicului. Ei sunt responsabili de a furniza informațiile necesare de care oamenii au nevoie.

Peste tot în lume, jurnaliştii se confruntă cu ameninţări la adresa vieţii lor. Unii sunt vizați și uciși intenționat din cauza muncii lor, în timp ce unii pier în incidente violente și în războaie, nepreciupețind nimic pentru a relata.

Multe guverne din întreaga lume vizează jurnaliștii prin hărțuire, intimidare și violență în timp ce aceștia acoperă subiecte politice, notează nationaltoday.com, care îndeamnă publicul să onoreze acestă zi apreciind jurnaliştii pentru munca lor, marcând această zi pe rețelele sociale, dând startul unei campanii de sprijinire a libertății presei sau organizând momente speciale în memoria jurnaliștilor care și-au dat viața în numele informării publicului. (Roxana Istudor)

Foto: pixabay.com

18 noiembrie 2023, ora 16.00, Aula „Eftimie Murgu“ a Centrului Universitar UBB Reşiţa:

36 de ani – Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița (19 noiembrie 1987)

Program cultural cu participarea formațiilor etniei germane din Reșița (corul „Franz Stürmer“ – dirijoare: prof. Elena Cozâltea, soliștii Marianne & Petru Chirilovici, formațiile muzicale „Intermezzo“ – coordonare: Lucian Duca și „Resicza“ – coordonare: Iuliu Fazakas precum și a formației de dansuri populare germane „Enzian“ – coordonare: Marianne și Nelu Florea).

19 noiembrie 2023, ora 17.00, Biserica Romano-Catolică „Maria Zăpezii“ Reșița:

36 de ani – Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița (19 noiembrie 1987)

Devoțiune de mulțumire în limba germană și română pentru cei 36 de ani de activitate, dedicată totodată Sfintei Elisabeta, patroana spirituală a asociației, cu păr. Veniamin Pălie.

Scurt concert cu corul „Franz Stürmer“ – dirijoare: prof. Elena Cozâltea și cu prof. Diana Silaghi și Vera Iovicin.

• UZPR

În ultimul timp am observat că lansările de carte, care trebuie să se desfăşoare în biblioteci şi în alte instituţii, s-au mutat mai nou în biserică. Şi iertată să-mi fie nedumerirea, dar nu înţeleg cum lăcaşul Domnului, care este loc de închinăciune, a ajuns să fie unul al laudelor. Mai ales că, din câte cunosc, Ziditorului nu-i place lauda de sine. Iar acest lucru îl găsim şi în Sfânta Scriptură (Romani 4.2), unde se zice: „Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce se lăuda, dar nu înaintea lui Dumnezeu.”

Însă omul nostru de astăzi ignoră aceste spuse şi alege să trăiască într-un timp al slavei, cerşind distincţii şi medalii. De parcă, atunci când va ajunge acolo Sus, la vederea tuturor diplomelor, mai ales a celor primite în biserică, Domnul îi va ierta toate păcatele.

Aşa că acesta îşi întinde încă de pe acum în faţa altarului o masă de sărbătoare, o umple cu cărţi şi cadouri, recită şi cântă, ca şi cum iată dintr-o clipă în alta va coborî acolo tot cerul, ca să-i asculte cuvântarea.

Or, dacă îi este îngăduit, atunci am putea să-i lăsăm şi pe miri după cununie să-şi celebreze nunta în biserică. Acesta însă uită un lucru important: Casa lui Hristos este una duhovnicească. Aici se săvârşeşte Sfânta Liturghie şi se citesc dumnezeieştele scripturi. Iar enoriaşul vine în acest loc să se roage şi să-şi mărturisească păcatele, şi nu să asiste la o lansare de carte cu zeci de invitaţi. Deşi, în acest context, ştiu că, într-o bisericuţă din România, preotul văzându-l printre cei prezenţi pe Grigore Vieru, l-a rugat să spună câteva cuvinte. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi tatălui meu, care, după ce şi-a ţinut discursul, mi-a mărturisit că s-a simţit foarte stingherit să le vorbească credincioşilor din faţa altarului, spunându-mi: „Cine sunt eu să vorbesc în casa Domnului?”. Dar aceste cazuri sunt îngăduite, bănuiesc, doar celor veniţi de departe, aşa cum a fost şi în cazul celor doi poeţi, fiind vorba despre nişte cuvântări scurte.

În rest, nu cred că se cuvine ca în acest lăcaş să se organizeze prezentări de carte, chiar dacă acestea au tentă creştină. Fiindcă aici coboară Mântuitorul cu toată ceata lui de îngeri ca să slujească împreună cu preotul sfânta liturghie şi nu să răsfoiască cărţile muritorilor.

Dumnezeu ştie cine suntem, ce realizări avem şi care sunt virtuţile noastre. Aşa că aceste evenimente ar trebui să se desfăşoare doar în biblioteci. Iar să săvârşim anumite fapte doar după capul nostru, cred că e un păcat.

Doina Dabija

Muzeul Banatului Montan, Reşiţa invită publicul interesat să ia parte la lansarea volumului „O istorie a Banatului. Compendiu”, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023 care va avea loc luni, 20 noiembrie, ora 11, în prezența unora dintre autori. Mai multe instituții de profil și-au dat concursul la realizarea acestui proiect: Academia Română, universități, muzee și biblioteci din Cluj-Napoca, Sibiu, Arad, Timișoara și Reșița. 16 autori au conlucrat să valorifice informații esențiale asupra istoriei Banatului și să le aducă în fața publicului larg cu scopul declarat de a evidenția evoluția unei regiuni geografice într-o provincie cu identitate (multi) etnică, și (multi) confesională, (multi) culturală, politică și economică.
Coordonat de prof. univ. Ioan Bolovan, membru corespondent al Academiei Române și prof. univ. Rudolf Gräf, acest volum este o premieră în materie de istoriografie a provinciei. Cu toate că istoricii bănățeni au încercat încă din anii 1990 să realizeze o asemenea carte, timpul ei a venit doar acum. Volumul este o prezentare amplă a istoriei Banatului, din Preistorie și până în contemporaneitate, fiind prezentate sintetic momentele reprezentative din trecutul provinciei.

• UZPR

Vineri, 10, și sâmbătă, 11 noiembrie 2023, conducerea filialei UZPR Olt, „Pan M. Vizirescu” a participat, la Craiova, la o întâlnire de lucru cu conducerea centrală a UZPR, alături de conducerile altor filiale din sud-vestul României: Caraș-Severin, Dolj, Gorj-Mehedinți, Hunedoara, Olt, Timiș și Vâlcea. Gazdă a fost fliala UZPR Dolj, reprezentată prin dl. Mircea Pospai, președinte.

Conducerea centrală a UZPR a fost reprezentată de: dl. Sorin-Ștefan Stanciu, președintele UZPR; dl. Dan Constantin, președintele Comisiei de atestare profesională și redactor șef al revistei UZP; dna. Roxana Istudor, redactor șef-adj. al revistei UZP și coordonatorul site-ului UZPR; dl. Emil Stanciu, „supervizorul” pentru realizarea noului Statut al UZPR și dl. Marius Simion, asistent al președintelui Sorin Stanciu.

Președintele filialei UZPR Caraș-Severin a propus – din sală – păstrarea unui moment de reculegere pentru Oana Maria Glăvan Cenan, om de radio și director la Radio Reșița, care a trecut la cele veșnice…

Primul invitat la microfon a fost dl. Sorin-Ștefan Stanciu, președintele UZPR. Printre multe recomandări, dânsul a scos în evidență necesitatea sporirii exigenței atât în primirea de noi membri în UZPR, dar mai ales la atestarea profesională, în vederea acordării adeverinței pentru indemnizație.

Venit la microfon, dl. Dan Constantin, a dat asigurări că va fi sporită exigența în cadrul Comisiei de atestare.

Dna. Roxana Istudor a invitat șefii de filiale să posteze pe site-ul UZPR știri despre activitățile desfășurate în filiale, remarcându-l și pe Paulian Buicescu, de la Filiala Olt.

A urmat dl. Emil Stanciu, care a purtat dialoguri punctuale cu cei din filiale pe tema noului Statut.

Vom reda intervențiile la microfon, în ordinea alfabetică:

–        Filiala UZPR Caraș-Severin – președintele Ion M. Cucu și-a manifestat acordul pentru noul Statut;

–        Filiala UZPR Dolj – președintele Mircea Pospai a trecut în revistă principalele activități desfășurate de filială în colaborare cu USR, Biblioteca Județeană și cu TVR Craiova. Tot de la filiala Dolj a vorbit și dl. Nicolae Bălașa, care a făcut referiri nu doar asupra activităților din filială, dar și la activitatea dumnealui în cadrul CNA;

–        Filiala UZPR Gorj-Mehedinți – președintele Adina Andrițoiu a pus întrebări pentru lămuriri în legătură cu noul Statut;

–        Filiala UZPR Hunedoara – președintele Sorin Blada a scos în evidență problema resurselor financiare și difuzarea revistei UZP;

–        Filiala UZPR Olt – președintele Vivi-Viorel Pintea a arătat că și din postura de director general la CJCA-Olt a contribuit la buna desfășurare a activităților ziariștilor cu spații/săli, cu asistență tehnică. Consilierul Paulian Buicescu a cerut lămuriri punctuale privind studiile necesare unui membru UZPR;

–        Filiala UZPR Timiș – președintele Ioan David a vorbit despre realizările filialei de pe Bega, dar și despre unele greutăți inerente;

–        Fliliala UZPR Vâlcea – președintele Silviu Popescu a propus dezbaterilor diverse abordări legate de noul Statut;

În afară de președinții de filiale, au mai vorbit: Grigorie-Nicolae Lăcrița, Dan Lupescu (amintiri de prin redacții) și Dumitru Sîrghie. Printre cameramani a fost și Costel Mirea, de la „Olt Alert”.

În încheiere – la concluzii – președintele Sorin Stanciu i-a invitat/rugat pe șefii de filiale să studieze cu atenție documentele de la centru venite prin corespondență, precizând că oricine, oricând poate să ceară lămuriri.

A consemnat Ana Vasile UZPR Olt

Continuăm proiectul „Din tainele jurnalismului”, un proiect inițiat de Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” în anul 2018 în parteneriat cu Liceul Teoretic Tata Oancea Bocșa, aflat la cea de-a doua ediție.
La prima ediție a fost invitat jurnalistul Antoniu Mocanu; la cea de-a doua ediție ne-am întâlnit cu jurnalistul Mario Balint, corespondent de război, analist și consultant de securitate, autor al unor volume de proză, reportaj, fotografie, eseu.
Întâlnirea cu jurnalistul Mario H. Balint a fost programată pentru miercuri, 15 noiembrie 2023, de la ora 12.00, în sala de festivități a Primăriei Orașului Bocșa Caraș- Severin, și s-a desfășurat în parteneriat cu Liceul Teoretic „Tata Oancea” Bocșa. Au participat liceeni, însoțiți de cadre didactice, dar și prieteni și colaboratori ai bibliotecii.
Jurnalistul Mario Balint a vorbit unei săli arhipline, fiind ascultat de un public cu preponderență tânăr, iar întrebările au fost dintre cele mai diverse: „v-a fost viața pusă în pericol de multe ori?”, „ați rămas cu traume, cu sechele?”, „cum v-a marcat viața, existența, participarea în teatrele de operații?”, „cum v-a influențat relația cu Dumnezeu toate aceste experiențe?” și altele, întrebări cărora Mario Balint a răspuns cu franchețea-i caracteristică și, evident, cu povești interesante.
De asemenea, au fost prezentate cele mai recente apariții editoriale semnate Mario Balint: cele două volume de reportaje și eseuri – Șaptesprezece fără douăzeci (Reșița, 2022), Katerininska Prospekt, 30 (Reșița, 2023) – albumul Corespondent de război și revista BMTF (Balint Mercenary Task Force).
Întâlnirea s-a încheiat cu îndrăgitele sesiuni de fotografii și de autografe.

Născut la 18 iulie 1970 la Lugoj, Mario Hadrian Balint este fiul unor actori ai Teatrului de Vest din Reșița, stabilit și trăitor la Soceni (sat lângă Reșița, în comuna Ezeriș).
Ziarist profesionist din 1990, jurnalist, analist și consultant de securitate, doctor în științe militare, Mario Balint are o impresionantă activitate atât în presa scrisă, cât și în întreaga mass-media – televiziune, radio – fiind realizator de emisiuni, fondator de publicații și, de peste 20 de ani, corespondent de război. De asemenea, autor al unor volume de proză, reportaje, fotografii și eseuri.
Despre debutul său în presă, mărturisește: „Am debutat la 26 aprilie 1988 în săptămânalul Flamura al judeţului Caraş-Severin. A fost o notă despre o cursă automobilistică de viteză pe circuit pe care au câştigat-o reşiţenii, evident! În acea perioadă piloţii reşiţeni nu aveau rival în ţară. Am continuat să public săptămânal în Flamura, atât sport, cât şi articole de atitudine cetăţenească până la plecarea în armată. Am continuat acolo să scriu la presa militară. După evenimentele din Decembrie 1989 am fondat mai multe gazete, dar cea mai lungă colaborare a fost cu Ziarul TIMPUL, acolo unde am şi învăţat meseria de gazetar. Evident, din 1990 am colaborat cu Radio Timişoara.”
Mario Balint a avut șansa de a învăța gazetărie de la cei mai buni și-i vom aminti doar pe câțiva: Timotei Jurjică, Gheorghe Jurma, Nicolae Sârbu, Dorina Sgaverdia – la Reșița; Nicolae Pârvu și Bogdan Herzog la Radio Rimișoara; apoi, a avut șansa de a lucra alături de gazetari importanți precum Doru Dinu Glăvan, Mihai Anghel, Mihai Junea, Daniel Botgros, Radu Dobrițoiu, Adelin Petrișor, Mile Cărpenișan, Raico Cornea, Sergiu Galiș și alții; de asemenea, la nivel internațional, alături de Jim Clancy și Cristiane Amanpour de la CNN.
Ca jurnalist, Mario Balint se exprimă pe toate tipurile de media, însă nu renunță la presa scrisă, de aceea și-a creat și administrează un site propriu http://www.m-securitynews.ro precum și reviste trimestriale printate.
Dacă ne referim la experiența de jurnalist de război, vorbim despre Croaţia, 1991, Transnistria, 1992, Kosovo şi fosta Yugoslavie, 1999, urmate de cei 20 de ani de război împotriva terorismului, adică Iraq, 2003-2010 şi Afghanistan, 2002-1018. În total, 52 de luni de teatru de operaţii. La care, astăzi, adăugăm Ucraina și Israel/Gaza.
Când nu este în mijlocul evenimentelor, Mario Balint este corespondent Radio România Actualităţi în judeţul Caraş-Severin, își gestionează sit-ul, scrie cărți, susţine conferinţe şi prelegeri şi se implică în instruirea tinerilor şi a colegilor de breaslă prin organizarea de ateliere de pregătire având ca temă jurnalismul în situaţii de urgenţă, prin intermediul BMTF Risk Ak Demy.
În rest, se consideră un jurnalist de modă veche, care notează tot, pe moment, având convingerea că un jurnalist este „ca o ladă din podul bunicii în care pui de toate, o aromă, un gust, un miros, pe care le păstrezi, pentru că nu ști când ai nevoie de ele; pentru că reporterul trebuie să fie ochii, urechile și nasul cititorului, al privitorului, al celui care încearcă să consume reportajul.”
Mario Balint este pasionat de arme, de automobile și de istorie.
Dintre volumele semnate de Mario Balint amintim: Pe frontul de Est nimic nou. Reșița: Timpul, 2004; Frontline. Manualul jurnalistului în condiții de revolte sociale și conflicte armate.- Reșița: InterGraf, 2006; Jurnalistan. Coautor. Tuaregmedia, 2006; Rural from Caraș-Severin County.- coautor Tuaregmedia, 2006; Target. Operațiuni militare externe în combaterea terorismului.- Reșița: Banatul Montan, 2010; Afganistan. 10 ani plus – războiul meu – . Reșița: InterGraf, 2011; Șaptesprezece fără douăzeci.- Reșița, 2022, Katerininska Prospekt, 30.- Reșița, 2023; albumul Corespondent de război (2023).
Referințe: Dicționarul scriitorilor din Caraș-Severin/ Victoria Bitte, Tiberiu Chiș, Nicolae Sârbu.- Reșița: Timpul, 1998; Reșița literară/ Gheorghe Jurma.- Reșița: TIM, 2016; Panorama presei din Caraș-Severin/Gheorghe Jurma.- Reșița: TIM, 2018.

Evenimentul din 15 noiembrie 2023 a fost organizat de Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” Bocșa, în parteneriat cu Liceul Teoretic „Tata Oancea” și cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local Bocșa și al primarului Mirel Patriciu Pascu.
Proiectul „Din tainele jurnalismului” va continua la Bocșa cu jurnalistul Dan Agache.

Cu prilejul implinirii frumoasei vârste de 83 de ani urăm Domnului Ion Marin Almăjan – mare scriitor, Om și român adevărat, sănătate și bună sporire în toate.
Marele cărturar este o memorie ieşită din miracol, la o personalitate de o delicateţe neobişnuită şi cu o fineţe sufletească rară şi profundă, cu o bunătate ce vine din buna cuviinţă nativă a poporului român din Almăj şi ca o expresie însuşită a Sfintei Tradiţii româneşti. Trăieşte în sârg cărturăresc, în evlavie şi nobleţe, fiind unul din marii cărturari ai ţării, ceea ce a făcut să fie tradus în mai multe limbi.
Prin natura şi convingerile sale, este un constructor, un creator care preţuieşte valorile fundamentale ale vieţii, repudiază trădătorii de neam şi ţară, prostia, răutatea, delaţiunea. Este un intelectual autentic, român adevărat, piatră de temelie a universului românesc.

Prof. Pavel Panduru/UZPR

Recent – după cum ne relata Cosmin Muntean, în calitatea sa de purtător de cuvânt la Curtea de Apel Alba Iulia – în sala Vintilă Dongoroz din Palatul Justiției s-a desfășurat conferința aniversară „30 de ani de la înființarea Curții de Apel Alba Iulia – Memoria Curiae 1993-2023”, la care au participat judecători în activitate și pensionari, grefieri și alte categorii de personal din cadrul Curții de Apel Alba Iulia și al instanțelor din circumscripție, reprezentanți ai instituțiilor care de-a lungul celor 30 de ani au contribuit la înfăptuirea actului de justiție, precum și ai autorităților care își au sediul în Palatul Justiției din Alba Iulia.
Au luat cuvântul o parte din cei care au îndeplinit de-a lungul timpului funcția de președinte al Curţii de Apel Alba Iulia, respectiv domnul judecător Nicolae Doțiu, doamnele judecător Adriana Marcela Petrașcu și Alexandra Iuliana Rus, domnul judecător Liviu Gheorghe Odagiu și doamna judecător Oana Maria Petrașcu, actuala președintă a instanței.
Cu prilejul acestui eveniment a fost prezentată lucrarea monografică „Memoria Curiae”, realizată sub coordonarea domnului judecător Lucian Ioan Gherman, în care sunt redate și ilustrate principalele momente din evoluția Curții de Apel Alba Iulia, pe parcursul celor 30 de ani de existență.
Au felicitat la ceas aniversar domnul secretar de stat în Ministerul Justiției, George Bogdan Ilea, domnul procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Marius-Mihai Ungureanu, decanii Barourilor din circumscripția teritorială a Curții de Apel Alba Iulia – domnii avocați Mihai Baco, Alexandru Suciu și Cosmin Alin Roncioiu, doamna conf. univ. dr. Mihaela Miruna Tudorașcu, Decanul Facultății de Drept și Științe Sociale din cadrul Universității „1 Decembrie 1918” Alba Iulia și domnul Nicolae Albu, Prefectul județului Alba.
Evenimentul „Memoria Curiae 1993-2023” a fost organizat de echipa managerială a Curții de Apel Alba Iulia – doamna președintă Oana Maria Petrașcu, doamna vicepreședintă Laura Dehelean și domnul vicepreședinte Lucian Ioan Gherman, cu sprijinul artistic al Centrului de Cultură „Augustin Bena” al județului Alba.

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR

La Școala Gimnazială Densuș – după cum ne-a informat prof. Olimpia-Andreia Negruțiu (foto) în calitatea sa de director – a avut loc o reușită activitate de interpretare artistică/ spectacol, susținută de către Edi Stancu și Trupa Today.
Campania s-a desfășurat sub motto-ul „Educația sănătății mintale – Eroul din tine” și în cadrul acesteia copiii au beneficiat de activități diverse: muzică, dans, acrobație, magie, beatbox și actorie, toate centrate în jurul problemei sănătății mintale.
Acestea au avut ca obiectiv construirea unui climat social pozitiv, deschis, cultivarea resurselor social-emoționale și conștientizarea resurselor exterioare de sprijin.
Considerăm că educația în domeniul sănătății mintale este importantă încă de la vârste fragede, cu atât mai mult cu cât generațiile actuale sunt supuse mai multor pericole decât predecesorii lor.

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR

• UZPR

Recent, la  Editura „Măiastra” din Târgu-Jiu, a ieșit de sub tipar, volumul „Tezaure monetare romane descoperite în județul Gorj”, avându-l ca autor pe distinsul istoric și cercetător, dr. Vasile Marinoiu.

Lucrarea este una cu caracter monografic care adună în paginile sale informații valoroase referitoare la tezaurele monetare descoperite de-a lungul anilor în județul Gorj, fiind incluse aici atât tezaurele monetare romane descoperite în cadrul unor săpături arheologice realizate de specialiști ai instituțiilor de profil precum și cele descoperite în ultimii  ani cu ajutorul detectoarelor de metale de către pasionații căutători de comori și predate instituțiilor abilitate ale statului român.

După cum este cunoscut, încă din vechime, moneda era folosită pentru realizarea schimburilor economice locale, iar ulterior și a schimburilor realizate pe zone mai întinse, statale iar apoi și interstatale. De-a lungul anilor, moneda care se dovedea garantată de emitent și realizată din metale prețioase căpăta deja o circulație internațională.

Așa se face că monedele romane, în special cele din metale prețioase, aveau deja o largă circulație și dincolo de teritoriul statului roman, chiar înainte de expansiunea sa militară, inclusiv pe teritoriul Daciei, unde rolul lor a crescut după cucerirea de către romani a unei părți din regatul Daciei.

Acumularea de tezaure era un fenomen bine cunoscut pentru antichitate, acesta fiind pus pe seama unor evenimente cu caracter politic sau social, cu scopul protecției unei vieți viitoare pentru sine și familia sa.

Tezaurele monetare romane descoperite pe teritoriul județului Gorj se constituie, așa cum susține și autorul lucrării la care ne referim, în a fi ”incontestabile mărturii ale gradului de social-economică, a relațiilor și schimburilor comerciale din această zonă”.

Este evident faptul că aceste tezaure sau chiar monede izolate,  erau adunate în timp, de către militari sau negustori – daci sau romani, și ascunse spre păstrare sau protecție în diferite „locații, ușor de memorat, după anumite puncte de reper (copaci, mici dealuri, etc.)”, dar cei care le-au ascuns nu au mai apucat să le mai recupereze.

Volumul la care ne referim este deschis de  către autor cu o prezentare a categoriilor de tezaure monetare romane descoperite în județul Gorj, după care sunt prezentare tezaurele romane republicane descoperite, respectiv: Tezaurul monetar roman republicam de la Tunși (orașul Țicleni), descoperit în anul 1968, format din 240 de monede, din care au fost recuperate doar 133 de piese; Tezaurul roman republican din satul Cornetu, comuna Căpreni descoperit întâmplător de către săteni în anul 1938; Monedele romane descoperite la castul de la Bumbești Jiu (1942); Monedele romane republicane descoperite în perimetrul cetății dacice de la Polovragi (1969-1981) și Tezaurul monetar roman de la Prigoria (2023) format din 1314 piese, descoperit de doi tineri detectoriști cu ajutorul detectorului de metale,

In continuare sunt prezentate în detaliu, cu inventarul și caracteristicile pieselor, tezaurele din grupa celor monetare republicane și imperiale descoperite în județul Gorj, respectiv: Tezaurul de la Poiana-Rovinari (1941); Tezaurul de la Stroiești (2017, 19 piese); Tezaurul din Pasul Vâlcan (descoperit în anul 1879, compus din 111 monede).

În capitolul următor sunt prezentate tezaurele monetare romane imperiale descoperite în județul Gorj, respectiv: Tezaurul de la Barza (descoperit în anul 1969 și format din 1337 de piese); Tezaurul de la Bălani (1888 și 2015); Tezaurul de la Bălești (1930, 356 monede); Tezaurul de la Brădiceni (1886, peste 1000 de piese din care au fost recuperate 815 monede);  Tezaurul de la Buduhala (2016,  379 monede de argint); Tezaurul imperial roman nr. 1 din castrul cu zid de piatră Bumbești Jiu – Gară (1972, 185 de monede  și alte obiecte de podoabă); Tezaurul monetar roman imperial nr. 2 din castrul cu zid de piatră Bumbești Jiu – Gară (2002, 92 de monede); Tezaurul de la Cârbești (2016 descoperit de detectoriști, 63 de monede); Tezaurul de la Gornăcelu (descoperit de detectoriști în anul 2020, format din 349 monede de argint și un fragment de inel de bronz);  Tezaurul de la Grui(1897, 20 de monede); Tezaurul de la Leurda (1964, 26 monede de argint); Tezaurul de la Peșteana Vulcan (1906, peste 100 de monede); Tezaurul din satul Piștești Deal (1915, 1440 de denari romani imperiali); Tezaurul din satul Preajba Mare (1940 – 30 de monede și în 1960 – 30 de monede); Monedele romane imperiale descoperite în așezarea civilă și stațiunea balneară romană de la Săcelu (1976-1978 și 2000-2002); Tezaurul din satul Slobozia – descoperit spre sfârșitul secolului al XIX-lea, format din peste 3.000 de piese, completat cu descoperirile unor artefacte de epocă romană, din anul 2015, ale pasionaților de istorie și de natură Ionuț Lucian Frențescu și Florin Nistor cu ajutorul detectoarelor de metale; Tezaurul din satul Strâmtu (1910, 98 de monede); Tezaurul de la Târgu Jiu.

În ultima parte a lucrării sunt prezentate cele trei tezaure imperiale postaureliene descoperite în județul Gorj, respectiv cele din Pasul Vulcan, Suru (comuna Slivilești) și Târgu Jiu.

Lucrarea se încheie cu prezentarea de către dr. Vasile Marinoiu a unui succint dicționar  numismatic roman și a unei liste de lucrări bibliografice folosite în elaborarea volumului la care ne referim.

O lucrare interesantă care ne oferă în premieră informații detaliate despre tezaurele monetare romane descoperite de-a lungul anilor pe teritoriul județului Gorj.

De remarcat faptul că autorul prezintă majoritatea tezaurelor în detaliu, cu inventariere  și  descrierea monedelor și a celorlalte piese descoperite, iar in cea mai mare parte cu fotografii de pe aversul și reversul fiecărei monede.

De subliniat totodată și faptul că autorul acestei lucrări, istoricul și arheologul dr. Vasile Marinoiu s-a numărat printre descoperitorii unora dintre piesele de tezaur amintite, în calitatea sa de arheolog, cercetător și director al Muzeului Județean Gorj ”Alexandru Ștefulescu” din Târgu-Jiu.

În final, apreciem a fi oportună și prezentarea a câtorva informații biografice despre autorul volumului la care facem referire.

Domnul Vasile Marinoiu s-a născut la data de 24 aprilie 1948 în București, părinții săi fiind Maria și Ion. De obârșie din Vădeni, județul Gorj, azi cartier al municipiului Târgu-Jiu, încă de mic copil locuiește  aici, unde urmează și cursurile școlii generale din localitate (1954-1961).

Este absolvent al Liceului „Tudor Vladimirescu” (1966), după care urmează cursurile Universității „Al. I. Cuza” din Iași, Facultatea de Istorie-Filosofie  fiind absolvent al acesteia în vara anului 1972, când primește și repartiția de profesor de istorie la Școala Gimnazială Amara, comuna Balta Albă, județul Buzău și unde lucrează în perioada 1972-1976.

În anul 1976 revine în Gorj ca muzeograf la Muzeul Județean Gorj, urmează, tot la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași și cursurile Facultății de Drept (absolvent în anul 1981), pentru ca din anul 1985 să fie numit director al Muzeului Județean Gorj, instituție la care lucrează până în anul 2012 când se pensionează.

Expertiza dobândită  în cercetările arheologice, determină conducerea instituției să-i propună, în anul 2014, colaborarea în continuare, ceea ce se întâmplă și astăzi.

Debutul publicistic al istoricului Vasile Marinoiu are loc în anul 1978 în revista de specialitate „Muzeul Național” – București.

Editorial, debutul arheologului Marinoiu Vasile are loc în anul 1987, fiind coautor alături de Gheorghe Calotoiu și Ion Mocioi  la volumul „Mărturii arheologice în Gorj”, apărut la Editura CCES Gorj și sub egida Complexului muzeal Gorj, Târgu-Jiu.

Urmează studiile doctorale la Universitatea București, elaborează și susține teza de doctorat  sub coordonarea Prof. univ. dr.  Gheorghe Popilian cu titlul ”Romanitatea în nordul Olteniei”. (2002).

Scrie și publică peste 100 de studii  și articole de specialitate în diverse publicații, precum: „Litua – studii și cercetări”, „Revista muzeelor și monumentelor”, „Studii și cercetări de istorie veche și arheologie”, „Hierasus” (Botoșani), „Mitropolia Olteniei”, „Oltenia – studii și comunicări”, „Revue Romanie”, „Revista învățătorimii gorjene”, „Rhabon” (Târgu-Jiu) ș.a.

Studii ale sale au fost incluse în peste 10 volume colective apărute la Deva, Târgu-Jiu, Timișoara, Alba Iulia, Craiova, Bistrița.

A publicat de asemenea frecvent în publicațiile locale „Gazeta Gorjului” și „Gorjeanul”.

De menționat faptul că dr. Vasile Marinoiu a fost, o perioadă îndelungată, membru în colectivul de redacție al revistei „Litua – studii și cercetări” și a condus acest colectiv mulți ani (1982-2008).

Rezultate ale studiilor și cercetărilor efectuate de-a lungul anilor au fost sintetizate și publicate în mai multe volume, în calitate de unic autor sau coautor, printre care și volumul la care facem referire.

De menționat faptul că doctorul în istorie Vasile Marinoiu este membru activ al Asociației Cercetătorilor și Autorilor de Carte Gorjeni „Al. D. Șerban” Târgu-Jiu, căruia se cuvine să-i adresăm  felicitări  pentru activitatea sa neobosită de cercetător, documentarist și scriitor și  să-i urăm succes deplin în cercetările sale curente și viitoare, precum și în demersurile sale scriitoricești.

dr. Victor Troacă/ UZPR – Filiala „Jean Bărbulescu”