Un moment de vârf în viața UZPR, totodată și de bilanț al creației jurnalistice, îl reprezintă decernarea premiilor de excelență. Datorită numărului mare de propuneri făcute de filiale, juriul a prelungit, cu acordul Consiliului Director, perioada de analiză și de selecție a acestor propuneri.
Juriul a încheiat această etapă de evaluare și este în măsură să prezinte NOMINALIZĂRILE pentru fiecare categorie a PREMIILOR UZPR „Excelența în jurnalism”.
Anunțarea și decernarea premiilor se vor face în cadrul unei gale dedicate. Urmează să dăm amănunte și informații despre acest eveniment, după ce se vor rezolva detaliile de organizare.
Dan Constantin
PRESĂ SCRISĂ
·Graiul Maramureșului (apariție 1989), Filiala Baia Mare ·Revista Moldova – Chișinău – condiții grafice ·Ateneu Bacău – 100 ani
CARTE
·Ștefan Melinte – Jurnalismul freelancer – Filiala Olt ·Valentina Mic – Învățarea comunicării, ghid jurnalism, Filiala Serbia ·Mircea Pospai și Rodica Pospai Păvălan – volum N. Dragoș, filiala Dolj
RADIO
·Petronela Cotea – Radio Iași ·Radio France International (Moldova zoom, țările din jur) ·Maria Măndiță – RRA Galați
TELEVIZIUNE
·Euronews – Adriana Stoian „Euroeducația” ·Alina Grigore – TVR Info, emisiunea Front ·Vâlcea TV – Daniela Ștefăneț, emisiunea „Sănătatea azi”
Petru Fotoc s-a născut în Mehadica (Caraș Severin), în familia învățătorului Iosif Fotoc (1865–1906) – cel care a educat copiii satului timp de 20 de ani – și a Mariei (fiica grănicerilor Iacob și Elisabeta Șandru-Jurcăscu de la comunionul Nr. 343/165), fiind cel mai mare dintre cei patru copii. A urmat un traseu academic de elită: Școala civilă din Orșova, gimnaziul la Caransebeș și Seghedin, iar studiile superioare la celebra Academie de Silvicultură din Șemniț (Schemnitz/Banská Štiavnica), ca bursier al Comunității de Avere. Înainte de război, Petru Fotoc era deja o figură respectată, devenit inginer silvic în cadrul Comunității de Avere, lucrând pentru administrarea fondului forestier al fostului Regiment de Graniță. În 1912, îl găsim la Mehadica întâmpinându-l pe viitorul Patriarh, Miron Cristea (pe atunci episcop), alături de elitele locale. Făcea parte din „cercul de aur” al intelectualității din Caransebeș, alături de personalități precum protopopul Mihail Gașpar sau profesorul Iuliu Vuia, contribuind la renașterea culturală a orașului. Petru Fotoc a fost pilonul Comunității de Avere, urcând toate treptele ierarhice, de la simplu practicant până la gradul suprem de Inspector General. A ocupat, timp de opt ani, funcția de șef de Ocol la Teregova, perioadă în care a coordonat vaste lucrări de împădurire care dăinuie și azi: Valea Slatinei, Valea Timișului, Râul Alb, Igegul. Șef autoritar dar părintesc, Petru Fotoc a fost un om al terenului, care cunoștea și rezolva cu dreptate problemele localnicilor. Pe lângă activitatea sa profesională, Petru Fotoc a fost și un remarcabil om de litere, pășind cu deosebită îndrăzneală inclusiv pe tărâmul jurnalismului, ca redactor la „Gazeta Oficială a Comunității de Avere”. O bună perioadă de timp a redactat-o aproape singur, adesea lucrând nopțile, însă fără a se afișa ca autor. De o mare importanță este vizita sa în casa generalului Nicolae Cena, în primăvara anului 1913, în urma căreia a rezultat valorosul articol „Din ogorul neamului”, pe care l-am prezentat într-un material anterior. Drama războiului l-a trimis pe fronturile imperiale, experiență care i-a relevat sensibilitatea artistică. A luptat pe frontul italian (Isonzo, Piave, Doberdo), locuri cunoscute pentru ferocitatea bătăliilor, de unde a trimis corespondențe pentru ziarul ,,Lumina„. Însemnările sale (,,Icoane de la front„) denotă o profundă umanitate și dor de casă. Un citat memorabil, prezent într-una dintre scrierile transmise de pe front, rămâne mărturie peste timp: ,,Oricât de nepăsător s-ar crede ostașul, inima, inimă rămâne…„. Scrisorile sale vorbesc despre puterea crucii și a credinței în fața morții iminente: ,,Aici, unde ne rânjește moartea, e bine să știi că nu ești singur”. S-a întors acasă cu 11 medalii, dovadă a curajului său, deși a luptat pentru o cauză străină (Austro-Ungaria). Momentul de cotitură al vieții sale este trecerea în slujba României. După prăbușirea imperiului, se alătură Armatei Române și participă la campania din Ungaria (războiul româno-ungar din 1919) împotriva regimului bolșevic al lui Bela Kun. Intră în Budapesta în calitate de adjutant al generalului Traian Moșoiu, unul dintre eliberatorii Transilvaniei, aceasta fiind o poziție de mare încredere și onoare. În ceea ce privește viața sa personală, revenit din război, pe 12 iulie 1919, se căsătorește cu Nela, fiica preotului Ion Grozăvescu din Cornereva, destinul unind astfel două familii importante din zonă. Petru Fotoc a rămas mereu legat de satul său natal, Mehadica, dovadă stând faptul că documentele îl menționează printre „fiii comunei” care au sprijinit financiar renovarea bisericii între 1923-1933, alături de generalul Mihail Șandru. Personalitatea sa a depășit granițele profesiei, devenind un lider al comunității: a fost deputat în Parlamentul României în timpul guvernării Generalului Alexandru Averescu și membru în Consiliul Județean Severin. În ultimii ani de viață, a îmbrățișat cu entuziasm tineresc mișcarea „Străjeria”, fiind comandant al cohortei de străjeri din Caransebeș. Purta uniforma cu mândrie, văzând în ea o continuare a tradiției militare bănățene. Petru Fotoc a fost un intelectual rafinat și un spirit cosmopolit. O lucrare monumentală, la care a lucrat neîncetat, a fost „Monografia Comunității de Avere”, care, din păcate, a rămas în stadiul de manuscris la moartea sa. O altă lucrare importantă a fost „Pe pământul făgăduinței” – un jurnal de călătorie plin de căldură sufletească, rezultat al pelerinajului său la Ierusalim. A vizitat o mare parte a Europei și Orientului: Austria, Cehoslovacia, Germania, Danemarca, Olanda, Belgia, Franța, Italia, Iugoslavia, Turcia, Palestina, Egipt și Ungaria. A fost un apărător fervent al ortodoxiei și al tradițiilor grănicerești, fiind deputat în Congresul Național Bisericesc și în Sinodul Eparhiei Caransebeșului. A luptat cu dârzenie pentru menținerea Episcopiei Caransebeșului, reușind să vadă, înainte de a pleca dintre noi, că aceasta nu a fost desființată. S-a stins din viață în dimineața zilei de 15 mai 1940, la Caransebeș. În cadrul ceremoniei de înhumare a avut parte de onoruri deosebite, prohodul fiind oficiat la Caransebeș de un sobor de 8 preoți, pe 16 mai 1940. Cortegiul l-a condus până în satul natal, Mehadica, unde astăzi își doarme somnul de veci. Pe sicriul său, în loc de coroane pompoase, colegii au așezat ramuri de brad din pădurile plantate și îngrijite de el, și ramuri de stejar – simbolul tăriei și al serviciului credincios. Ca silvicultor, Petru Fotoc a fost un profesionist desăvârșit care a lăsat păduri falnice în urma sa. Însă nu a fost numai atât – a fost un patriot care a luptat în războaie și în parlament, și un creștin desăvârșit. Prin toate acțiunile și meritele sale, Petru Fotoc rămâne o figură emblematică pentru istoria Banatului Montan. El reprezintă destinul generației Marii Uniri din Banat: format la școlile străine, supraviețuitor al tranșeelor de pe ,,Isonzo„, scriitor sensibil și, în final, ofițer victorios al armatei române la Budapesta. Petru Fotoc este exemplul perfect al modului în care „Comunitatea de Avere” a reușit să creeze o clasă intelectuală capabilă să conducă destinele Banatului după 1918.
01 decembrie 2025, Constantin VLAICU/ UZPRCaraș Severin
Bibliografie selectivă: ,,Luceafărul” – Revista „Astrei Bănățene „, 1941 – ,,Trecute vieții în granița bănățeană” de dr. Cornel Corneanu ,,Revista Pădurilor„, mai 1940 I. Iana: ,,Moartea fruntașului bănățean – inginer Petru Fotoc din Caransebeș” (,,Universul, 20 mai, 1940)
În aceste zile de fervoare naţională se cuvine să ne amintim de eroii noştri pârvoveni, căzuţi în Primul Război Mondial, pentru realizarea visului secular al românilor, unirea tuturor principatelor româneşti, într-o singură patrie, România Mare ! Istoria neamului românesc s-a realizat prin cultură, prin fapte eroice, dar mai ales prin jertfa soldaţilor căzuţi pe câmpul de luptă. De aceea, datori suntem a ne aduce aminte de jertfelnicia lor, de cei care și-au vărsat sângele hrănind glia strămoşească, pentru ca noi să avem o patrie. România Mare s-a înfăptuit cu jertfele tuturor românilor. Pentru realizarea acestui deziderat s-au jertfit peste 535.706 de români, din care aproape 500 numai din Craina Bănăţeană. Din satul Pârvova au fost mobilizaţi pentru marele război 283 de oameni , 43 au căzut pe câmpul de luptă, 20 au fost mutilaţi, iar numărul prizonierilor s-a ridicat la 60 de oameni. Amintim cu smerenie şi plecăciune numele eroilor căzuţi în Primul Război Mondial 1914-1918, din localitatea Pârvova: Canea Damian, Canea Isale, Canea Radu, Craia Ioţa, Craia Pavel, Gheorghescu Gheorghe, Gheorghescu Petru, Iocşa Vasile, Ionescu Ilie, Ionescu Matei, Ionescu Petru, Ionescu Petru, Megheleş Ion, Miulescu Ilie, Miulescu Iosif, Miulescu Isale, Miulescu Mihai, Miulescu Petru, Miulescu Petru, Năslău Ionică, Niţu Nicolae, Nicolicea Traian, Paidola Alimpe, Paidola Alimpe, Paidola Andrei, Paidola Grigore, Paidola Ion, Paidola Iosif, Paidola Marian, Paidola Mihai, Petrovici Franţ, Popescu Samailă, Ţunea Dumitru, Ţunea Ilia, Ţunea Ilie, Ţunea Nicolae, Ţunea Petru, Urecheatu Gheorghe. La data de 24 noiembrie 1918 are loc constituirea Consiliului Naţional şi a Gărzii Naţionale Române precum şi depunerea jurământului de credinţă Marelui Sfat Naţional Român în comuna Pârvova. În acest act încheiat la acea dată scria următoarele: Proces-verbal, Luat în 24 noembrie, în comuna Pârvova, la adunarea românilor din această comună, din incidentul(cu ocazia) constituirii în Consiliul Naţional Român şi Gardă Naţională. ,,Dl. părinte Eugeniu Călţun mulţămind oamenilor pentru participarea într-un număr aşa mare şi de frumos, şi arătând scopul întrunirii deschide adunarea. Dl. locotenent Octavian Rădulescu clarifică situaţia de azi a românilor din Monarhie, de pe memorie, făcând atenţi pe oameni a se folosi înţelept de dreptul de libera dispoziţie (dreptul de autodeterminare). Pentru apărarea marilor interese ale românilor din comună propune, a se alege un Comitet Executiv. Propunerea d-lui locotenent O. Rădulescu, se primeşte alegându-se de preşedinte dl. părinte Eugeniu Călţun, iar ca membrii în Comitet: Petru Ruscan, Alexă Canea, Teodor Miulescu, Mazim Ţunea, Ilie Călţun, Teodor Canea, Petru Nicolicea, Ion Georgescu, Nicolae Miulescu, Ion Jurchescu. Dl. sublocotenent Isac Rădulescu, arătând necesitatea organizării unei garde locale, pentru asigurarea ordinei publice, propune Consiliului Naţional a se organiza în Gardă Naţională. Se înfiinţează Garda Naţională în chipul următor: Pe lângă cei (scrişi) străjeri ce sunt în permanenţă, în fiecare zi mai fac serviciu trei inşi, rânduindu-se după numărul caselor. Dl candidat de preot Iancu Călţun provoacă Consiliul, ca să fie la înălţimea chemării lui, în zilele acestea de glorie ale neamului românesc, delăturând orice motive, ură şi vrajbă personală, iar pentru a da un colorit sărbătoresc acestei zile, zile de sărbătoare, provoacă (convoacă) să pună jurământ Marelui Sfat Naţional al Românilor din Ungaria şi Transilvania. Consiliul face jurământ cu mare entuziasm. Ne mai fiind altele de pertractat(perfectat), se încheie şedinţa. Semnează: Iancu Călţun, notarul esmişilor (trimişilor) Consiliului Naţional din Caransebeş. Eugeniu Călţun, preşedintele Consiliului comunei Pârvova; Octavian Rădulescu, locotenent, trimisul Consiliului Naţional din Caransebeş; Isac Rădulescu, sublocotenent, trimisul Consiliului Naţional din Caransebeş; Despre situaţia din Pârvova la anul 1918 povesteşte directorul şcolii Iacob Berzanescu, în luna iulie 1934: ,,În acele vremuri locuitorii satului erau disperaţi de lunga durată a războiului, de prădăciunile armatei austro-ungare, care le a luat lâna, cânepa, fânul, cerealele, trăsurile, vitele, nici cele patru clopote de la biserică nu au scăpat de jecmăneala ungurească. Apoi, ca şi când nu ar fi fost destul cu batjocura, populaţia era tratată josnic, aruncându-le în faţă tot felul de epitete denigratoare, soldaţi de pe front erau aruncaţi în linia întâi, în locurile cele mai expuse unei morţi sigure. Odată cu terminarea războiului soldaţii pârvoveni s-au întors acasă, având cu ei armele ce le avuseră pe front. Soldaţi împreună cu populaţia indignată de purtarea ungurilor se revoltă împotriva jandarmilor unguri, împotriva notarului ungur Bagoly Bela, cât şi împotriva negustorului Zaharia Miulescu, numai intervenţia învăţătorului Berzanescu îi scapă de linşare pe reprezentanţii guvernului. Aşadar alipirea Banatului la patria mamă a fost pentru locuitorii comunei Pârvova o bucurie nedescrisă, o exaltare sufletească ce rezulta din realizarea idealului naţional”. Nu puteam trece cu vederea eroi pârvoveni din Al Doilea Război Mondial, pur şi simplu era o blasfemie să nu-i enumerăm și să nu-i amintim în aceste rânduri. Iată numele acestor eroi: Babeu Ion, Canea Petru, Fuicu Ion, Gheorghescu Nicolae, Iliescu Pavel, Iliescu Pricop, Ionescu Nicolae, Iovănescu Mihai, Megheleş Ion, Miulescu Filip, Petrovici Pişta, Popescu Samailă, Străinescu Zaharia, Ţunea Nicolae. Satul Pârvova a avut un reprezentant de seamă la marele act de la Alba Iulia, pe numele său Traian Călţun, din marea familie preoţească a Călţunilor. Acesta s-a născut în anul 1881, după terminarea Academiei de teologie din Caransebeş este hirotonit preot de către episcopul Nicolae Popea la 8 martie 1904, contrar voinţei sale (asemenea străbunicului său Ilia Călţun) pe seama parohiei Valea Mare, deoarece socrul său, Nestor Damşa avea mare trecere la Episcopia Caransebeşului. În 1910 se transferă la parohia Borlovenii-Noi, deoarece voia să fie mai aproape de satul de baştină Pârvova. A participat la marele act al Unirii de la Alba Iulia, fiind secretar al istoricului Ioan Sârbu din Rudăria. Numele lui trebuie dăltuit în istoria satului, pentru că dacă îl lăsăm pradă uitării, o să ne trezim că noi nu am avut nici un reprezentant la Alba Iulia, el fiind oarecum antamat de alte localităţi. După ultimele cercetări, se pare că şi contabilul Constantin Călţun, participant şi el la marele act de la Alba Iulia, din partea Societăţii române de lectură din Caransebeş, are rădăcini în familia Călţun din Pârvova. În amintirea eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale pentru apărarea patriei au fost construite două monumente ale eroilor. O cruce monument este așezată în centrul satului, frumos împrejmuită cu gard de fier forjat, fiind construită în anul 1992. Pe cele două faţete ale monumentului sunt înscrise numele tuturor eroilor căzuţi din satul Pârvova, iar celălalt monument se află în curtea bisericii şi este construit la iniţiativa directorului Iacob Trăilescu şi a preotului Ion Văluşescu, fiind ridicat în anul 1994. La final, nu trebuie uitați nici eroii noștri pârvoveni înrolați în Regimentul de Granița nr. 13, ce au murit la Revoluția din 1848, pe frontul italian. O să-i amintim aici cu pioșenie, pentru ca locuitorii satului să nu-i uite nici pe ei, așa cum nu i-a uitat nici pe eroii din cele două războaie mondiale. Acești eroi sunt următorii: Iohann Iokșa-27 ani, Gavrilă Ionescu-22 ani, Pau Ionescu-29 ani, Dumitru Paidolla-24 ani, George Ionescu – 28 ani, Teodor Iokșa (Iocșa) – 22 ani și Anton Paidolla – 20 ani. Iată ce ne spune marele Iorga despre marele act al Unirii: Unitatea naţională nu este un succes diplomatic, o izbândă militară, o cucerire a forţei, isprava unei cugetări individuale ori a unei acţiuni de grup, ci rezultatul firesc al unei stări de spirit permanente. La mulți ani, România mea !
Deși numismatica a fost numită adesea în trecut „hobby-ul regilor”, ea este, în realitate, una dintre cele mai importante „ferestre” prin care privim istoria. Oamenii colecționează monede încă din antichitate (împăratul roman Augustus fiind un cunoscut colecționar), însă termenul în sine, cu rigoarea pe care i-o atribuim astăzi, s-a cristalizat mult mai târziu. Cuvântul „numismat” provine din latinescul numisma (monedă), care își trage originea din grecescul nomisma. Interesant este că rădăcina grecească merge și mai adânc, la nomos, care înseamnă „lege” sau „obicei”. Acest lucru ne indică faptul că, încă de la început, moneda nu era doar o bucată de metal, ci un obiect validat prin lege și convenție socială. Termenul de „numismatică”, definit ca disciplină științifică, a început să fie folosit frecvent în Europa secolelor XVII-XVIII, odată cu Iluminismul, când studiul istoriei a devenit mai riguros. Totuși, „părintele” spiritual al numismaticii este considerat poetul renascentist Petrarca (sec. XIV), cel care folosea monedele romane pentru a ilustra istoria și portretele împăraților. În vocabularul uzual occidental, termenul de „numismat” (persoana care studiază, nu doar adună) a intrat în prima parte a secolului al XIX-lea (aprox. 1820-1830). Este esențial să subliniem că a fi numismat înseamnă mult mai mult decât a fi un simplu colecționar. Esența termenului rezidă în studiu, cercetare și interpretare; din această perspectivă, numismatica este o veritabilă știință auxiliară a istoriei.
În istoriografia românească, titlul onorific de „prim numismat științific” îi este acordat, de regulă, lui Dimitrie A. Sturdza (1833–1914), supranumit „părintele numismaticii românești”. Inițial un colecționar pasionat, Sturdza a inițiat un vast proces de clasificare, rezultatele fiind publicate în lucrări de referință. Prima sa lucrare majoră a apărut în 1872, la Viena, în limba germană, oferind o privire de ansamblu asupra monedelor emise de Țara Românească și Moldova în secolele XIV-XVIII. Alături de Sturdza, alți doi „giganți” au consolidat acest domeniu: Mihail C. Șuțu (Sutzu) (1841–1933): Considerat primul numismat român cu recunoaștere internațională majoră, expert în monede antice și metrologie, și primul președinte activ al Societății Numismatice (înființată în 1903). Constantin Moisil (1876–1958): Numit „părintele școlii românești de numismatică”, cel care a format generații de specialiști și a condus Cabinetul Numismatic al Academiei.
Deși istoricii consemnează cu fermitate aceste trei personalități drept pionieri, consider un act de dreptate istorică completarea acestui cerc prin menționarea lui Nicolae Stoica de Hațeg. Cronicarul bănățean trebuie privit ca un premergător al numismaticii noastre, poate chiar primul numismat în adevăratul sens al cuvântului, plasându-se cronologic înaintea preocupărilor științifice oficiale din Vechiul Regat. O primă dovadă a activității sale apare chiar în însemnările sale din anul 1813: „De mai mulți ani, începând îndeosebi cu 1813, când, din ordin, domnul de Jakabfy, vicecomite al Carașului, a venit la mine pentru a cumpăra 24 monede antice pentru noul Muzeu Național de la Pesta, le-am dăruit, ca iubitor de neam și patriot. Am devenit astfel cunoscut prin ziare ca numismat…” Deși termenul de „numismat” putea părea pretențios pentru acea epocă, activitatea lui Stoica de Hațeg întrunește toate criteriile științifice. El nu a fost un simplu „căutător de comori”, ci un cercetător care a folosit monedele ca izvoare istorice. În Cronica Mehadiei, găsim date amănunțite despre bogata sa colecție (Secțiunea I, paragraful IV). Mai mult, există un document crucial: un catalog din 12-14 martie 1831, alcătuit de cronicar în limba germană și trimis, alături de o scrisoare, mitropolitului din Carlovăț. Acest catalog cuprindea 129 de tipuri de monede: grecești, macedonene, geto-dace, romane republicane și imperiale, bizantine și medievale. (cf. Damaschin Mioc și Costin Feneșan, în ,,Scrieri: Nicolae Stoica de Hațeg„, scrisoarea și catalogul fiind traduse de către cei doi importanți istorici români). O dovadă indubitabilă a valorii științifice a colecției ne este oferită de istoricul Damaschin Bojincă, în urma vizitei sale la Mehadia din anul 1830. Impresionat de ceea ce a văzut, Bojincă nota: „Asămine ban am văzut între altele pe care este scris «Roma Condita»… Această monetă și altele foarte multe romanești se află și le-am văzut la anul 1830 în vestita numismatică romană a domnului protopresviter din Mehadia, Nicolae Stoica de Hațeg. Acest vrednic și pentru nația sa foarte zelos bărbat s-au sîrguit din tinerețele sale a aduna banii vechi… Pe lîngă marele număr de monete vechi românești, grecești, încă de la Filip și Alexandru Machedon, au adunat acest preacinstit bărbat și o mulțime de monumenturi, adecă inscripții de pe table de morminturi…” (Damaschin T. Bojincă, Anticile Romanilor, Buda, 1832) Argumentului cel mai solid în a-l identifica pe Nicolae Stoica de Hațeg ca un veritabil numismat, este elementul cheie care validează statutul său științific și anume: interpretarea. Nicolae Stoica de Hațeg nu doar a adunat monedele, ci le-a „făcut să vorbească”: a folosit monedele romane descoperite în castrul Ad Mediam (Praetorium), și la Băile Herculane, pentru a stabili cronologia stăpânirii romane în zonă. Remarcabil este că Nicolae Stoica de Hațeg a dat dovadă de cunoștințe de iconografie identificând corect efigiile împăraților (de la Traian și Hadrian până la ultimii împărați romani), demonstrând o cultură solidă. Pe plan local, Stoica de Hațeg a acționat ca o „instituție”, inițiativele sale având capacitatea de a ocroti patrimoniul istoric local. Cumpărând monedele găsite de localnici, nu pentru îmbogățire, ci pentru a le salva de la topire sau înstrăinare, casa sa parohială a devenit, practic, un muzeu privat, unde demonstra vizitatorilor străini vechimea și continuitatea elementului românesc/latin în Banat. Faptul că a trimis piese valoroase către Cabinetul Numismatic Imperial din Viena – și că acestea au fost acceptate – dovedește că avea discernământ științific, știind să deosebească piesele comune de cele rare. Până la el, interesul pentru monede în Țările Române fusese mai degrabă o curiozitate nobiliară sporadică. La Stoica de Hațeg vedem, în schimb, o preocupare sistematică. El a transformat moneda din „banvechi” în „argument istoric”.
În lumina tuturor acestor evidențe, considerarea lui Nicolae Stoica de Hațeg drept primul numismat român nu este doar un act de patriotism local, ci o necesară ,,Restitutio Historica„. El merită așezat, dacă nu în fruntea listei, cel puțin în rândul părinților fondatori ai acestei discipline la noi, fiind cel care a demonstrat, cu rigoare și pasiune, că istoria unui neam poate fi citită și în metalul monedelor sale.
C. VLAICU/UZPR Caraș Severin
Bibliografie selectivă: Iliescu, Octavian – „Dimitrie Alexandru Sturdza și numismatica românească”, în „Buletinul Societății Numismatice Române”, Academia Română, 1996. Stoica de Hațeg, Nicolae – „Scrieri – Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane”, ediție îngrijită de Damaschin Mioc și Costin Feneșan, Timișoara. Bojincă, Damaschin T. – „Anticile Romanilor”, Buda, 1832-1833. Resurse online: Wikipedia – Mihail C. Șuțu.
In Memoriam Artur Silvestri (19 martie 1953 – 30 noiembrie 2008) Astăzi, 30 noiembrie 2025, se împlinesc 17 ani de când scriitorul, istoricul civilizațiilor și managerul cultural Artur Silvestri a trecut la cele veșnice. A fost o personalitate complexă și enciclopedică, un om care a crezut cu tărie în forța „faptei” culturale. Ca fondator al Asociației Române pentru Patrimoniu și al numeroase proiecte editoriale, Artur Silvestri a militat neobosit pentruredescoperirea valorilor identitare, a istoriei „secrete” și a modelelor umane care au clădit România. A lăsat în urmă nu doar cărți și studii de o erudiție rafinată, ci mai ales o viziune: aceea că patrimoniul nu este doar trecut, ci o resursă vitală pentru viitor. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
–––––––––
Prof. dr. Artur Silvestri şi premiile ARP
Vestea nominalizării pentru primirea Premiului de Excelenţă al Patrimoniului Naţional pentru anul 2006 am primit-o în februarie 2006, veste ce mi-a făcut o mare surpriză şi o deosebită plăcere. După o corespondenţă de 2 ani cu regretatul prof. dr. Artur Silvestri, prin care arătam despre mine că mă preocupă istoria ţării, în general, şi a Banatului, în mod special, viaţa culturală, etnografia, folclorul şi tradiţia românească la graniţa dintre imperii, fără a căuta glorii deşarte, am creat pilde demne de urmat pentru tineri, din faptele de arme ale strămoşilor noştri, care şi-au lăsat oasele pe câmpurile de bătaie ale Europei, aducându-şi din plin contribuţia la realizarea marelui vis al românilor – România Mare. Dorinţele mele de a căuta rădăcinile, izvoarele culturii la români, au coincis cu activitatea Asociaţiei Române de Patrimoniu imobiliar, istoric şi cultural, de sub auspiciile povăţuitorului nostru, dr. Artur Silvestri, de reîmprospătare a suflului spiritualităţii româneşti, al culturii noastre vechi, pentru a se păstra viu sentimentul de românism. Pe lângă activitatea la catedră, am scris zeci de articole şi studii despre istoria locurilor, etnografie şi folclor, viaţa culturală a Banatului de Munte. De asemenea, am scris monografii ale unor localităţi şi personalităţi culturale, militare şi preoţi .. Ca urmare a acestei activităţi pe tărâm cultural, cred că dr. Artur Silvestri şi ARP m-au nominalizat şi mi-au acordat Premiul de Excelenţă pe anul 2006 „pentru studiile şi volumele de istorie locală şi ca o recunoaştere publică a stăruinţei admirabile ce aţi arătat, pentru a se şti şi a se dezvolta ceea ce românii înfăptuiră în istoria lor presărată de sacrificii„. (Dr. Artur Silvestri) Ziua de 17 martie, când a avut loc ceremonia de decernare a premiilor, mi-a produs o puternică emoţie; a fost ca un vis frumos. Am văzut acolo o agora, un for academic cu oameni providenţiali care au contribuit şi contribuie la zidirea culturii româneşti, cu un grandios laborator de teme. Când credeam că poporul român şi înfăptuirile sale sunt în pericol, a apărut îndemnul şi povaţa savantului enciclopedist Artur Silvestri, cu rol mesianic, şi am simţit că Dumnezeu ne-a trimis un povăţuitor şi un reazăm pentru a nu ne simţi singuri şi fără leac la boala pierderii identităţii. Geniul Domniei Sale se revărsa benefic asupra tuturor celor prezenţi, electrizând şi luminând inimile cu darul de a rupe rădăcinile răului şi a schimba în bine pe cei din jur. Am simţit atunci şi acolo duhul atâtor spirite luminate care vine de dincolo de vremi, spirite ce luminează prezentul, asigurând un viitor pentru români şi românism. Premiul ARP a fost un dar divin, o încununare a muncii de zeci de ani printre oameni şi pentru oameni. A devenit un izvor pururea viu al cuvântului care zideşte, o încurajare, un îndemn spre faptă, talisman şi prilej de apreciere şi mândrie. În el se găseşte alinare şi călăuză pentru liniştea sufletului în zbaterile vremurilor, atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi laureaţi pe care i-am cunoscut cu acel prilej. Cărturarii premiaţi, adunaţi din toate colţurile lumii într-o „Românie tainică„, au contribuit şi contribuie la recuperarea adevăratelor valori naţionale şi au creat „Omul Mare” prin fapte, acţiuni, scrieri, ajutor pentru cei mulţi, dedicate binelui coletiv. Au fost şi sunt exemplu şi model de mare valoare morală pentru cei de azi şi pentru cei de mâine, fiind ieşiţi din înţelepciunea populară. În opera lor găsim esenţialitatea în simplitate ce exprimă sacrul. Ea ne este spre învăţătură, dar şi spre desfătare şi zidire, devenind altar al recunoştinţei în inimile contemporanilor şi urmaşilor. Operele exprimă duhul locurilor, subliniind rolul naturii şi al spaţiului românesc în definirea omului cu bună cuviinţă şi măsură, azi,, când o parte din pseudo-cărturari nu găsesc decât cuvinte de ocară şi denigrare la adresa poporului. Întâlnirea cu Maestrul Artur Silvestri s-a făcut prin scris, fiind recomandat de către scriitorii N. D. Petniceanu, Ion Marin Almăjan şi Alexandru Nemoianu, însă întâlnirea directă a avut loc la ceremonia de premiere din 2006, când am întâlnit o personalitate ieşită din comun care mi-a schimbeat cursul vieţii, dându-mi încredere şi speranţă. Activitatea dr. Artur Silvestri de mare om de cultură şi om al faptei a fost şi va fi un izvor de lumină, inspiraţie şi speranţă pentru a merge înainte, sfinţind timpul vieţii noastre. Cărturarul patriot şi savantul cu activitate enciclopedică a fost şi va fi un real sprijin pentru datina străbună, pentru credinţa noastră milenară, devenind personalitatea de fundament pe care poporul român o are în aceste vremuri de aprige contestaţii, sensibilizând conştiinţa naţională în a se păstra şi respecta tradiţiile de cultură şi simţire românească, esenţiale pentru istoria noastră. Alături de alţi oameni mari, şi-a pus viaţa în slujba Sfintei Tradiţii a culturii româneşti, dându-i nemurire. Trăia în propria lui lume. Rolul eminent ocupat în ultimele decenii în viaţa publică românească de Artur Silvestri, complexitatea fiinţei sale, enciclopedismul său, i-au atras preţuirea miilor de oameni adevăraţi. A fost una din acele prezenţe prin care spiritualitatea noastră şi-a dovedit vitalitatea, puterea de a învinge vicisitudinile vremurilor de azi, de a face ca valorile culturale şi umane să devină o permanenţă a vieţii noastre. Rolul pe care l-a avut Artur Silvestri pe acest tărâm a fost, de-a dreptul, ieşit din comun, ţinând seama de multitudinea prezenţei sale, preocupărilor sale, care nu a exclus nici o cale de comunicare, nici o categorie a publicului. Dr. Artur Silvestri a fost un om de o mare delicateţe sufletească şi un spirit aristocrat, spirit practic şi histrionic. La el am întâlnit o risipă de iubire ce îi. detaşa de ceilalţi. Iubea munţii româneşti, unde este sacralitatea neamului românesc – lamura. El a scris despre „o lume dintr-o altă lume, dintr-o altă dată„. Poate, cea mai bună caracterizare este o mărturisire a sa: ,,Eu nu am pasiuni, am datorii morale, Scriu cu pasiune, dar aceasta fiindcă am o datorie faţă de cultura ce m-a îngăduit în cuprinsul ei” – pildă urmată de toţi cei care l-au cunoscut şi iubit. Mulţumim lui Dumnezeu că a rânduit să intre în viaţa noastră prin opere şi fapte personalitatea dr. Artur Silvestri şi ARP, devenind un far călăuzitor, trezindu-ne la realitate şi asigurându-ne că nu suntem singuri în idei şi speranţe. Cu trudă şi migală, prof. dr. Artur Silvestri a creat Asociaţia Română pentru Patrimoniu pentru binele colectiv al românilor, o instituţie care reprezintă, în mod incontestabil, cel mai puternic simbol unificator de suflete curate şi cinstite, doritoare de a se pune în slujba culturii adevărate, instituţie care şi-a propus să recupereze valorile ignorate de politicieni şi cultumicii oficiali, devenind un impresionant izvor de cunoştinţe şi detalii semnificative pentru spiritualitatea şi scrisul românesc. ARP a devenit creuzetul stării de efervescenţă create de Artur Silvestri, menit să menţină unitatea poporului român şi să afirme vechimea şi identitatea românească în acest spaţiu. Sub conducerea dr. Artur Silvestri, ARP a reîmprospătat suflul spiritualităţii româneşti şi a culturii noastre vechi pentru a se păstra viu sentimentul de românism şi de unitate naţională în spaţiul mioritic al Carpaţilor. Are darul de a trezi la realitate poporul român prin păstrarea şi cultivarea tradiţiei creştine. Opera dr. Artur Silvestri şi a ARP este o construcţie culturală cu o altitudine valorică de anvergură, de natură sacerdotală. Mentorul şi creatorul ARP a înfiinţat un număr mare de reviste on-line care au devenit un izvor de cunoştinţe pentru toţi iubitorii de cultură. De asemenea, în cadrul ARP, a fost creat grupul Intermundus Media în care dr. Artur Silvestri, un mecena al scrisului, a publicat tinere talente prin surse proprii, cât şi numeroase alte cărţi ale membrilor ARP. Cu generozitate şi efort, dr. Artur Silvestri şi ARP au donat cărţi pentru biblioteci din ţară şi străinătate, generozitate de care s-au bucurat şi şcolile din „Ţara Almăjului” (Caraş-Severin). Prin revistele ARP se cultivă tradiţia vie în cultură, tradiţia morală, creând un ideal de care oamenii aveau nevoie. Au devenit coloană de lumină şi cultură a neamului românesc creştin şi ortodox. Asociaţia Română pentru Patrimoniu, pilon a identităţii noastre româneşti, a creat o stare de spirit, devenind un nucleu de rezistenţă format din oameni cinstiţi, cu credinţă în Dumnezeu şi speranţă spre normalitate, după modelul mentorului – prof. dr. Artur Silvestri.
În 30 noiembrie, credincioșii catolici de rit apusean (latin) intră în perioada numită Advent. În organizarea actuală a liturghiei romane, Adventul se plasează la începutul anului bisericesc. Anul liturgic începe cu prima duminică a Adventului, deoarece totul începe în Biserică cu venirea lui Cristos. Termenul latin „adventus” înseamnă „sosire” și semnifică o perioadă de pregătire dinaintea Crăciunului. Cei care cunosc obiceiurile tradiționale ale catolicilor de rit apusean știu faptul că în această perioadă ei își pun în casă o coroniță din brad cu patru lumânări, de cele mai multe ori de culoare roșie. Cele patru lumânări reprezintă cele patru duminici de Advent. În fiecare duminică se aprinde câte o lumânare în plus, în așa fel încât, în ultima duminică, vor arde toate cele patru lumânări. Acest obicei cu coronița de advent se regăsește și în multe case catolice din Banatul Montan.
…Sub acest generic, membrii cercului de creație literară „Speranța” – elevi ai Școlii Gimnaziale Nr. 2 din orașul de pe Cerna – Hunedoara (director, prof. Anca Maria Lucaciu), în organizarea Asociației CARP „Speranța” (președinte Rotar Delian Dorel) cu sprijinul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (președinte Dan Constantin), au participat la o reușită dezbatere dedicată Zilei Naționale a României.
Au vorbit seniorii: prof. Alimpescu Gheorghe, prof. Cizmaș Georgeta-Ileana și consilierul Borza Gelu, activitatea finalizându-se cu un inedit moment cultural punctat de poezie patriotică și colind strămoșesc, semnatari fiind eleva Muntean Lăcrămioara și seniorul Ilie Dumitru.
Totul a fost o reușită. S-a menționat momentul Unirii, ziua în care cu toții ne cinstim trecutul și valorile, însuflețindu-ne prin speranțe către un viitor mai optimist.
S-au apreciat sacrificiile și curajul înaintașilor care au luptat pentru înfăptuirea unui ideal comun, aducându-se un omagiu de recunoștință a acestora – adevărată floare din buchetul de virtuți care îmbogățesc sufletul fiecărui român.
De pe fețele celor prezenți am desprins respectul față de istoria noastră din adâncul timpului sub chipul românului viteaz, dârz și neînfricat, un omagiu pentru trecutul glorios al poporului nostru – permanent reper de suflet și credință strămoșească.
Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România își exprimă îngrijorarea față de înmulțirea situațiilor în care jurnaliștii sunt împiedicați să își exercite profesia, fiind fie obstrucționați în activitatea lor, fie supuși unor presiuni și amenințări.
Presa liberă reprezintă un pilon fundamental al democrației și rolul jurnaliștilor este acela de a informa corect publicul, de a semnala probleme reale și de a contribui la funcționarea transparentă a instituțiilor. Orice încercare de intimidare a celor care își fac meseria cu profesionalism afectează direct dreptul cetățenilor la informare.
UZPR atrage atenția că, într-un context marcat de campanii de dezinformare care divizează societatea și subminează încrederea publicului, sprijinirea jurnaliștilor devine mai importantă ca oricând. Protejarea libertății presei și a independenței profesionale a reporterilor este esențială pentru ca aceștia să poată oferi informații verificate, corecte și echilibrate.
UZPR face apel la toate autoritățile să trateze presa cu respectul cuvenit, să renunțe la atitudinile ostile și să înțeleagă că critica și întrebările incomode fac parte din funcția democratică a jurnalismului. Jurnaliștii nu trebuie să se teamă să semnaleze aspecte care necesită corectare; aceasta este, dintotdeauna, menirea lor.
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România își reafirmă solidaritatea cu toți jurnaliștii care își exercită profesia cu bună-credință și profesionalism și le solicită instituțiilor statului să garanteze condițiile necesare pentru desfășurarea liberă și în siguranță a activității jurnalistice.
A fi jurnalist în multe părți ale lumii a devenit o profesie cu risc ridicat, sub asaltul puterii de stat, al conflictelor armate, al presiunii economice și al erodării protecțiilor instituționale. Potrivit Comitetului pentru Protecția Jurnaliștilor (CPJ), 361 de jurnaliști au fost închiși și 124 au fost uciși la nivel global la sfârșitul anului 2024, una dintre cele mai mari cifre de când au început să urmărească datele. Între timp, în Indicele Mondial al Libertății Presei din 2025, Reporteri fără frontiere (RSF) a semnalat 34 de țări în care închiderile în masă ale instituțiilor media, exilul jurnaliștilor și represiunea sistemică s-au intensificat.
Atac la adresa dreptul publicului de a fi informat
Persecuția jurnaliștilor nu este doar un atac asupra indivizilor – este un atac asupra democrației, a transparenței, a echității și a dreptului publicului de a ști. Jurnalismul liber și independent joacă roluri cheie: dezvăluirea corupției, tragerea la răspundere a puterii, relatarea crimelor de război și acordarea unei voci celor fără voce și vulnerabili. Fără aceasta, abuzurile comise de guvern și de entitățile private și publice rămân necontrolate, minciunile proliferează, iar autoritarismul se răspândește. În autocrații, mass-media independentă este adesea printre primele instituții care se prăbușesc. Consecințele au un efect de descurajare la nivel global, autocenzura și frica devenind norma.
Jurnaliști încarcerați, torturați, exilați sau uciși
Instrumentele de represiune ale guvernelor autoritare sunt atât directe, cât și subtile. Potrivit weeklyblitz.net, lista 2025 a RSF include următoarele țări în care jurnaliștii au fost încarcerați, torturați, exilați sau uciși: Belarus, unde mass-media independentă a fost etichetată drept „extremistă”, iar jurnaliștii au fost arestați, torturați sau forțați să se exileze; Azerbaidjan, unde ultima instituție media independentă a fost închisă în februarie 2025, stat cunoscut pentru impunerea unor pedepse extrem de dure cu închisoarea pentru jurnaliști, pe baza unor acuzații complet inventate sau motivate politic; Iran, unde reportajul împotriva politicii guvernamentale este practic interzis, iar cei care depășesc limita se confruntă cu consecințe grave (în ultimii cinci ani, aici au fost arestați peste 100 de jurnaliști, mulți dintre ei fiind încă în închisoare); Arabia Saudită, cu aproximativ 20 de jurnaliști în închisoare; Rusia cu aproape 60 de jurnaliști arestați; China, cunoscută pentru atitudinea sa dură față de presă (regimul a închis aproape 200 de jurnaliști din 2019).
Hărțuire digitală, supraveghere, campanii de ură
Pe lângă arestări și crime, există și alte metode de persecuție pe scară largă a jurnaliștilor. Potrivit Centrului pentru Știri, Tehnologie și Inovație, aproape jumătate dintre jurnaliștii chestionați în 2025 au declarat că guvernele lor doresc „prea mult control” asupra reportajelor lor. Viabilitatea economică a jurnalismului independent este, de asemenea, sub presiune: RSF notează că fragilitatea economică este acum o amenințare semnificativă la adresa presei libere, la fel de mult ca represiunea politică directă.
Hărțuirea digitală este un alt element care intră în această ecuație – niveluri disproporționate de abuz online, supraveghere și campanii coordonate de ură… Închiderea internetului și transformarea dezinformării generate de inteligența artificială în arme erodează și mai mult spațiile sigure pentru jurnaliști. Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) raportează că hărțuirea împotriva jurnaliștilor este o tendință globală semnificativă, legând-o de agenda mai largă de împiedicare a liberei exprimări.
Iar în țările în care jurnaliștii sunt uciși sau reținuți, puțini făptași sunt trași la răspundere. Din cauza lipsei unor mecanisme judiciare sau internaționale eficiente, atacurile asupra libertății presei rareori duc la pedepse în justiție pentru cei vinovați.
Iar când jurnaliștii sunt uciși în zone de război, costul nu este doar personal, ci și colectiv – redacțiile se degradează, anchetele se opresc, iar comunitățile locale rămân în întuneric informațional. (redacția UZPR)
În anul 2016, Radio România Reșița lansa o campanie ce avea să devină un simbol al solidarității în Banatul Montan: „Muzică pentru Viață”. Ce părea atunci doar un experiment emoțional de Crăciun – o căsuță de sticlă amplasată în centrul orașului, transmisiuni live 24/24 și apeluri la umanitate – s-a transformat într-un veritabil fenomen social.
În fiecare an, în luna decembrie, Căsuța de Sticlă devenea locul în care vocea radioului se contopea cu vocile comunității: oameni care și-au învins boala, familii îndurerate, copii care visau la un viitor. Muzica devenea puntea dintre emoție și acțiune, iar campania reușea să strângă fonduri pentru cauze medicale și sociale.
2023 – Cancerul devine inamicul tăcut
În 2023, echipa Radio Reșița și-a îndreptat atenția spre o realitate greu de ignorat: în județul Caraș-Severin nu există un spital oncologic. În fiecare an, sute de pacienți din zonă sunt nevoiți să plece la Timișoara pentru tratamente istovitoare de chimioterapie sau radioterapie.
Campania „Muzică pentru Viață” a devenit, astfel, mai mult decât o strângere de fonduri. A devenit o platformă pentru conștientizare, pentru a aduce în discuție nevoia urgentă de tratamente oncologice aproape de casă. Radio Reșița a făcut pasul firesc: a anunțat obiectivul construirii unei clinici oncologice la Reșița, în parteneriat cu Asociația OncoHelp din Timișoara.
2024 – Comunitatea răspunde
Ediția 2024 a fost cea mai emoționantă de până acum. Oamenii au venit în număr record la Căsuța de Sticlă. Au donat, au povestit, au plâns, au sperat. Mulți au venit direct din spitale sau din diaspora, doar pentru a lăsa un gest de susținere.
„Pentru noi, ca organizatori, a fost un succes. Dar pentru societate, e un semnal de alarmă. Oamenii vin disperați pentru că nu mai au unde merge. Cancerul nu este doar un cuvânt – este o realitate care doare”, a spus Laura Sgaverdea, managerul Radio Reșița.
Suma strânsă: peste 211.000 de lei – un record absolut al campaniei.
Spitalul oncologic din Reșița – din vis, în realitate
Cu sprijinul administrației locale, clinica va funcționa în fosta clădire a Institutului de Proiectări. Proiectul OncoHelp prevede o unitate medicală completă, cu:
Ambulatoriu de specialitate
Secții de spitalizare de zi și continuă
Imagistică, laborator, farmacie
Îngrijiri paliative
Tratamente gratuite, exact ca în centrul OncoHelp din Timișoara
Clinica va oferi servicii de oncologie, hematologie și specialități conexe, într-un spațiu modern, adaptat standardelor europene.
Viitorul le aparține celor care donează
Laura Sgaverdea a lansat un apel simplu, dar extrem de puternic: „Dacă 50.000 de oameni din Caraș-Severin ar dona lunar 2 euro, am putea construi acest spital în doi ani.”
Finalul? Încă nu. Doar un nou început
„Muzică pentru Viață” nu e o campanie cu dată de încheiere. Este o stare de spirit. Este dovada că vocea comunității poate schimba lumea. Spitalul oncologic din Reșița va fi construit. Nu doar cu bani, ci cu fiecare mesaj, fiecare cântec, fiecare clipă de empatie. (radioresita.ro)
O discuție antrenantă despre provocările cu care se confruntă jurnalismul în prezent, comparativ cu alte epoci, în special anii ’90. Dezinformarea și inteligența artificială, într-o perioadă de schimbări globale și apariție a noilor medii de socializare. Forumul de la Chișinău, un eveniment dedicat jurnalismului și provocărilor globale.
Sunt doar câteva dintre subiectele interesante abordate în emisiunea ,, Dincolo de aparențe” – Banat TV: Daniel Botgros, avându-l ca invitat pe jurnalistul Mario Balint.
Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 organizează, în cursul zilei de 27 noiembrie 2025, începând cu ora 10.00, Simpozionul Științific Internațional intitulat Căderea Zidului Berlinului, eveniment premergător Revoluției Române din Decembrie 1989.
Manifestarea se va desfășura în Sala de Festivități a Consiliului Județean Timiș în prezența președintelui Consiliului Județean Timiș, Alfred Robert Simonis, a primarului Timișoarei, Dominic Samuel Fritz, și-a IPS Ioan, Mitropolitul Banatului, și se va bucura de prezența unor personalități ale lumii politice, academice și științifice din România, Republica Moldova și spațiul academic al UE, respectiv fostul președinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, fostul președinte al României, Emil Constantinescu, istoricul și politologul Anneli Ute Gabanyi, prof. univ. dr. Vasile Neacșa, membrii Colegiului Național al IRRD 1989 și ai Consiliului Științific, istorici, profesori din mediul preuniversitar, reprezentanți ai mass-media, membri ai Asociaților revoluționare timișorene.
Îmi este foarte greu să scriu aceste cuvinte la trecut, acum când ne despărțim de draga noastră Ioana Mihăiescu, arhitect și artist plastic pentru care Reșița a însemnat totul…
În după-amiaza zilei de 6 iunie (anul acesta) ne-am reunit cu toții, cei care o apreciam, în curtea Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” din Reșița pentru a participa la o expoziție cu totul specială: Ioana Mihăiescu ne-a prezentat o parte din lucrările ei de arhitectură, printre care cele din Timișoara (Palatul Neuhausz), Băile Herculane (Hotel „Carol“) și Reșița (Școala Pittner), în prezența primarului, ing. Ioan Popa, a ing. Marius Dan Pescariu – președintele Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice Banat, a multor prieteni arhitecți și artiști plastici din Reșița și Timișoara, dar și a oamenilor simpli care o apreciau și respectau. Mulți dintre cei prezenți nu cunoșteau atunci faptul că organizarea acestei expoziții a fost realizată cu eforturi mari de către Ioana, având în vedere starea ei de sănătate precară. Ea emana însă o stare de bucurie și speranță, de mulțumire sufletească pentru tot ceea ce s-a întâmplat atunci. Și nici unul dintre noi, participanții, nu ne gândeam că va fi ultima… Cât își mai dorea ea o expoziție la Școala Pittner, dar la care nu s-a mai ajuns…
Cea care se năștea la 5 noiembrie 1954 în județul Vâlcea, arhitecta și artista plastică devenită reșițeancă prin trăire, convingere și dăruire, Ioana Mihăiescu ne-a părăsit pe drumul veșniciei în 25 noiembrie, acasă la ea, în urbea noastră. Rămân în urma ei peste 500 de lucrări arhitecturale, expozițiile de grup și personale din Reșița (1985 – 2025), Câmpulung Muscel, Năsăud, Târgoviște, Curtea de Argeș, Sibiu, Băile Herculane, Lugoj, Neustadt von Coburg, Rodental în Germania.
Etnia germană din Reșița a putut să-i fie gazdă la multe expoziții de artă, precum cele din 2004, 2009, 2014, 2015, 2018, 2025, fie că erau organizate în interiorul sau în curtea Bibliotecii Germane „Alexander Tietz“, fie la Centrul Social „Frédéric Ozanam“, ea ne-a sprijinit în realizarea unor logo-uri pentru Reșița 250, pentru Monumentul Herglotz de pe Dealul Crucii și nu în ultimul rând, pentru manifestările comemorative dedicate Revoluției din Decembrie 1989 desfășurate în Reșița. În ultimii ani a fost membră a juriului concursului nostru cu caracter internațional „Copiii desenează ținutul natal“.
În urma ei rămân, ca puncte de neuitare pentru viitor, adevărate opere de arhitectură precum restaurările sediului Episcopiei Caransebeșului, a Monumentul Herglotz de pe Dealul Crucii reșițene, Școala Pittner, ultimul ei proiect de suflet, la care a ținut foarte mult și a rămas mândră de reușită! Dacă participăm astăzi la ședințe și întâlniri culturale în Sala „Sorin Frunzăverde” a Palatului administrativ județean, ne vom aminti de Ioana Mihăiescu, întrucât ea a realizat integral designul acesteia. Desigur că mai există multe alte exemple ale trecerii creionului ei pe planuri și schițe din județ.
În 15 martie 2018 participam la invitația ei, la o expoziție organizată în Primăria Sibiu, de către Uniunea Arhitecților din România. Și acum am în fața ochilor mei bucuria și mândria ei de atunci, acceași ca și la ultima ei expoziție, cea din 6 iunie a acestui an.
Reșița și Caraș-Severinul au pierdut o importantă personalitate multivalentă prin trecerea ei în eternitate! Rămâne ca noi, cei care suntem azi în viață, să-i păstrăm memoria vie, să facem astfel ca trecerea ei prin această lume să fie un exemplu viu pentru ziua de astăzi, atât de săracă în repere!
UZPR CARAS SEVERIN 