Una dintre marile pierderi suferite de comunitatea culturală reșițeană și nu numai acum cinci ani a fost cea a trecerii lui OCTAVIAN DOCLIN în 11 februarie 2020, cu doar câteva zile înainte de a fi împlinit 70 de ani, la cele veșnice. În continuare vă invit să găsim împreună ce a însemnat trecerea prin această lume a scriitorului și prietenului Octavian Doclin în cei aproape 70 de ani de viață dăruită Cuvântului…

 

1. Nume: CHISĂLIŢĂ
2. Prenume: OCTAVIAN
3. Nume literar: Octavian DOCLIN
4. Data nașterii: 17 februarie 1950 (în actele oficiale: 18 februarie 1950);
5. Locul nașterii: Doclin, județul Caraș-Severin;
6. Părinții:       tatăl: Ioan Chisăliță, maistor cojocar;

                            mama: Maria Chisăliță (numele de fată: Olariu), casnică;

• Studii: elementare (1957 – 1965, Școala generală Doclin): liceale (1965 – 1969, Liceul din comuna Grădinari, jud. Caraș-Severin); universitare (1969 – 1972), Institutul pedagogic Oradea, Facultatea de Filologie, specialitatea română – franceză;
• Funcții: 1972 – 1977, profesor Școala Generală Nr. 1 Bixad (jud. Satu Mare); 1977 – 2005, referent de specialitate, Centrul Județean Caraș-Severin pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale; Președintele Fundației Cultural-Sociale OCTAVIAN DOCLIN Reșița; redactor-șef al revistei „Reflex – artă, cultură, civilizație” (Reșița) și coordonatorul Bibliotecii Reflex; director al Editurii Modus (Modus P. H.) Reșița;
• Data primirii în Uniunea Scriitorilor din România (USR): 1982; 1990 – 2005: membru în Comitetul de conducere al Filialei Timișoara a USR;
• Colaborări la reviste: Acolada (Satu-Mare), Arca (Arad), Ardealul literar (Deva), Argeș, Arche Noach (München), Banat (Lugoj), Bucovina Literară (Suceava), Cafeneaua Literară (Pitești), Caligraf (Drobeta-Turnu Severin), Cetatea Culturală (Cluj-Napoca), Citadela (Satu Mare), Contemporanul, Convorbiri literare, Discobolul (Alba Iulia), Familia, Hyperion (Botoșani), Knijevni Jivot, Luceafărul, Lumina (Novi Sad-Serbia), Meridianul Timișoara, Nase snahy Plus (Nădlac), Neliniști Metafizice (Constanța), Ogledalo / Oglinda (Seciani, Serbia), Oglinda (Focșani), Orizont, Poesis (Satu Mare), Portal Măiastra (Târgu Jiu), România literară, Revista V (Focșani), Rovnobežné Zrkadlá / Oglinzi Paralele (Nădlac), Наш То / Na Holos (București), Steaua, Semenicul (Reșița), Semne (Deva), Sigma (Dresda, Germania), Transilvania, Tribuna, Ulysse online (Timișoara), Vatra, Viața Românească ş.a.;

Colaborări la volume colective (selectiv): Ritmuri din Țara lui Iovan Iorgovan. Culegere de versuri îngrijită de Petru Oallde. Prefață de Pavel Bellu, Reșița, 1970; Uneori zborul (șapte poeți tineri). Selecție și prezentare de Anghel Dumbrăveanu, Timișoara, Facla, 1973; Fluturi, păsări, cai… (un bestiar al poeziei românești alcătuit de Petre Stoica), București, Minerva, 1983; Nichita Stănescu – Frumos ca umbra unei idei, București, Albatros, 1985; Lucian Alexiu, Casa Faunului (40 de poeți contemporani), Timișoara, Hestia, 1995; Orașul cu poeți (antologie reșițeană), Reșița, Editura Timpul, 1995; O mie și una de poezii românești, antologie, prefață, bibliografie de Laurențiu Ulici, București, Editura DU Style, 1997; Eminescu – pururi tânăr. Dedicații lirice. Ediție, antologie, aparat critic de Cristina Crăciun și Victor Crăciun. Cuvânt înainte de acad. Eugen Simion. Prefața de acad. Mihai Cimpoi, Chișinău – București, Editurile Litera / David, 1998; Jon Milos (red.), Vid Tystnadens Bord. Panorama över samtida rumänsk poesi i urval, översättning ocg presentation av Jon Milos, Stockholm, Brutus Östlings Bokförlag, Symposion, 1998; Antologia poeților ardeleni contemporani, de Eugeniu Nistor și Iulian Boldea, Tg. Mureș, Editura Ardealul, 2003; Sacralitate / Sacrality. Ediție îngrijită și tălmăciri de Dumitru M. Ion și Carolina Ilica. Cuvânt înainte de Carolina Ilica, București, Editura Academiei Internaționale Orient – Occident, 2004; Medalionul literar – structură permanentă de cultură și educație, de Marian Barbu și Alexandru Gheorghe, Craiova, Editura Ramuri, 2006; Ivo Muncian, Ɯaka poce / Un pumn de rouă (culegere de poezie română pentru copii) [ediție bilingvă româno-sârbă; traducere în limba sârba de Ivo Muncian], Novi Sad, 2011, p. 38-39; 101 (Zmajeve decje igre); colaborează la realizarea articolelor despre scriitorii din Banat (Caraș-Severin) pentru Dicționarul General al Literaturii Române, ediția Academiei României; Reșița: Viziuni / Reschitza: Visionen, Coordonatori și prefață / Herausgeber und Vorwort: Gheorghe Jurma, Erwin Josef Ţigla, Reșița, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin, Editura Banatul Montan, 2009, p. 66; Tableaux d’une exposition par de poètes roumains de la province de Caraș-Severin […] Traductor: M. A. Christi / Pictures in an Exibition by Romaniajn Poets in Caraș-Severin County, Reșița, Editura Tim, 2011, p. 20-21; Poeți din Banat. Cele mai frumoase poezii. Antologie de Marian Oprea, [Timișoara], Brumar, 2011, p. 99-104; Orașul cu poeți. Antologie reșițeană realizată de Gheorghe Jurma, Reșița, Editura Tim, 2011, p. 30-38; Porțile Poeziei. Caietul festivalului Internațional de Poezie Caraș-Severin – România ediția I, 2011, ediția a 2-a, Reșița, Editura Tim, 2012, p. 197-202, ediția a III-a, 2013 și edițiile 2014, 2015, 2016, 2017, 2018; Se-nalță gândul frunților plecate. Poezie religioasă din Caraș-Severin, Antologie și note de Anton Georgescu, Prefață și note de Gheorghe Jurma, Reșița, Editura Tim, 2014, p.104-108; Pesnickimeridiani Spedereva, XIV Medjiunarodni Festival Poezie, Smederevo, 2014, p. 95-97; Almanah Sintagme literare, 2015 (Almanah editat de revista Sintagme literare, Timișoara, Editura Eurostampa, 2015), p. 109-110 și 2016; Sexul frumos. Poezie de dragoste, Antologie de Marian Oprea, Timișoara, Brumar, 2015, p. 120; Academia Română, Filiala Timișoara, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” și Societatea Enciclopedică a Banatului, Enciclopedia Banatului. Coordonator general: Crișu Dascălu. Comitetul general de coordonare: Daniel Alic, Nicolae Bocşan, Doina Bogdan-Dascălu, Stevan Bugarski, Ioan David, Păun Ion Otiman, Costa Roşu, Dumitru Tomoni, Timișoara, Editura David Press, 2015 (articolele, semnate O. D., despre Olga Neagu, Ion Florian Panduru și Vasile Pistolea) și ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2016; Marian Oprea, Peisaj în devenire. O panoramă a poeziei din Banat de Marian Oprea. Lector: Eugen Bunaru, Timișoara, Brumar, 2017, p. 285; Marcu Mihail Deleanu, Memorial literar, Reșița, Editura Tim, 2018 (Epistole și dedicații / Întâmplările și colaborările cu Octavian Doclin…/ p. 230-253); Oltart 2012 – 2018, Cuvântul care unește. Volum aniversar de poezie, coordonator: C. Voinescu, Slatina, Editura Hoffman, 2019, p. 103-106; Smederevsca Pesnicica Iecen, Pesniciki Meridiani Smedereva, Smederevo, Newpress, 2019, p. 80-82; Antologie de poezie. Echivalente. Traducător / prefațator: Daniel Onaca (în limba suedeză), București, Editura Bifrost, 2021, p. 93-105; Simion Dănilă, Antologie a poeziei sepulcrale românești, Timișoara, Editura Eurostampa, 2021, pag. 391-396;

 

1. Debut absolut: 1968, revista Vîrste cărășene a Liceului din Grădinari, an I (1968), nr. 1 (cu grupajul de versuri „Trei teme despre meșterii lutului”, semnat Oct. Chisăliță), p. 8; în revista Orizont, Timișoara, an XXI (94), nr. 6, iunie 1970 (semnează pentru prima dată cu numele literar adoptat de atunci, Octavian Doclin), cu poezia „Galilei”, p. 58 (Atelier poetic);
2. Debut editorial: Ritmuri din Țara lui Iovan Iorgovan. Culegere de versuri îngrijită de Petru Oallde. Prefață de Pavel Bellu, Reșița, 1970;

 

1. Opera tipărită:
2. Neliniștea purpurei (poeme), Timișoara, Facla, 1979, 60 p. (prezentări pe coperta a IV-a, de Anghel Dumbrăveanu și Gheorghe Grigurcu)
3. Ființa tainei (poeme), Timișoara, Facla, 1981, 52 p.
4. Muntele și Iluzia (poeme), Timișoara, Facla, 1984, 56 p.
5. Curat și nebiruit (poeme), București, Cartea Românească, 1986, 109 p.
6. Cu gândul la metaforă (poeme), București, Editura Eminescu, 1989, 86 p. (prezentări pe coperta a IV-a, de Petre Stoica și Cornel Ungureanu)
7. Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil, Reșița, Editura Semenicul, 1991;ediția a doua, adăugită; traduceri în limba engleză de Ada D. Cruceanu. Cu o Postfață de Ion Marin Almăjan și o prezentare de Gheorghe Jurma, Reșița, Editura Timpul, 1999;ediția a treia, adăugită; traduceri în limba engleză de Ada D. Cruceanu. Cu o Prefață de Gheorghe Jurma și o Postfață de Ion Marin Almăjan, Reșița, Editura Tim, 2007
8. Ceasul de apă. Antologie, selecție și postfață de Lucian Alexiu, Timișoara, Hestia, 1991, 96 p.
9. A te bucura în eroare (poeme), Timișoara, Hestia, 1992, 72 p. (prezentări pe coperta a IV-a, de Cornel Ungureanu și Al. Cistelecan)
10. În apărarea poemului scurt (poeme), Timișoara, Hestia, 1993, 52 p.
11. Climă temperat continentală. Poeme / Temperate Continental Climate. Poems. Antologie și versiune în limba engleză de Ada D. Cruceanu. Cu o Postfață de Lucian Alexiu, Timișoara, Hestia, 1995, 68 p.
12. Agresiunea literei pe hârtie. Poeme. Grafica volumului: Iulian Vitalis Cojocariu. Portretul autorului, de Mircea Ciobanu, Timișoara, Hestia, 1996 (Colecția Biblos), 48 p.
13. Esau (33 poeme). Cu o Postfață de Adrian Dinu Rachieru, Reșița, Editura Timpul, 1997, 54 p.
14. 47 Poeme despre Viață, Dragoste și Moarte. Cu un portret al autorului de Iulian Vitalis Cojocariu, Reșița, Editura Timpul, 1998, 56 p. / 47 Poems about Life, Love and Death. An English Version by Ada D. Cruceanu, Reșița, Editura Timpul, 1998, 56 p.
15. Poeme duminicale, Reșița, Editura Timpul, 1998, 64 p. (prezentări pe coperta a IV-a, de Al. Cistelecan, Valentin F. Mihăescu și Geo Vasile)
16. Între pereți de plută sau Moartea după Doclin, Timișoara (poeme), Editura Marineasa, 1999, 42 p.
17. Dubla eroare (poeme), Timișoara, Editura Marineasa, 1999, 48 p. (cu un portret al autorului, de Marin Sorescu)
18. Poemele dinaintea tăcerii, Reșița, Editura Timpul, 1999, 48 p.
19. Urma pașilor în vale (poeme), Timișoara, Hestia, 2001, 44 p.
20. Nisip, ape de odihnă (poeme). Însoțite de o Scrisoare a lui Cornel Ungureanu. Postfață de Adrian Dinu Rachieru (coperta: Doru Bucur, Germania),Timișoara, Editura Marineasa, 2002, 48 p.
21. Carte din iarna mea, poeme. Cu o interpretare critică de Olimpia Berca, Timișoara, Editura Marineasa, 2003, 52 p.
22. Pîrga (poeme). Cu o Fișă de Dicționar de Cornelia Ștefănescu și două „Agrafe galbene” de Sorin Cârjan, Timișoara, Editura Marineasa, 2004, 50 p.
23. Pîrga II, poeme, Postfață de Ela Iakab, Reșița, Modus P. H., 42 p.
24. 55 de poeme (antologie).Selecția textelor: Ada D. Cruceanu (coperta: Petru Comisarschi), Reșița, Modus P. H., 2005, 76 p.
25. Locomotiva și vrabia (antologie). Ediție sentimentală alcătuită de Ion Cocora, prefață de Mircea Martin (coperta: Tudor Jebeleanu), București, Editura Palimpsest, 2006, 186 p.
26. Pîrga III, poeme. Poetul în Pârgă (Prefață) de Mircea Martin (coperta: Doru Bucur, Germania), Reșița, Modus P. H., 2006, 33 p.
27. СЬЭРЯВАНЕ (Pîrga, poeme), traducere (și aparat critic) în limba bulgară de Margarita Kovalenko, Sofia, Editura Bolid, 2006, 48 p. (Cu o Fișă de dicționar de Cornelia Ștefănescu. Coperta: PAPI – Emilian Roșculescu, Germania)
28. Pîrga (I, II, III), Poeme (cu un Argument al autorului), Reșița, Modus P. H., 2007, 122 p. (Coperta și ilustrația volumului: Ion Stendl)
29. Golf în retragere (55 de poeme) / Golf im Rückzug (55 Gedichte), Antologie de / Auswahl: Ada D. Cruceanu, Traducere de / Übersetzung: Hans Dama, Timișoara, Anthropos, 2008 (Colecția / Sammlung Poesis), 142 p. Prezentare pe coperta a IV-a: Mircea Martin
30. Urna Cerului. Poeme, Timișoara, Anthropos, 2008 (pe coperta I: reproducere după o lucrare dedicată lui Octavian Doclin de pictorul Silviu Oravitzan; pe coperta IV: prezentări de Mircea Popa și Cristian Livescu), 43 p.
31. Aquarius. Poeme, Timișoara, Editura Marineasa, 2009 (cu o Prezentare de Zenovie Cârlugea; pe coperta IV: text de Valentin Chifor), 46 p.
32. Sălașe în iarnă. Antologie de Lucian Alexiu. Cu un Cuvânt înainte de Gheorghe Grigurcu și prezentări de Lucian Alexiu, Petre Stoica, Mircea Martin și Cornel Ungureanu, Timișoara, Anthropos, 2010, 220 p.
33. Docliniană (55+5 poeme), Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2010, 98 p. (Colecția „Scriitorii la ei acasă”)
34. Firul cu plumb / The Plummet. Poeme, Varianta în limba engleză: Ada D. Cruceanu, [Timișoara], Anthropos, 2011 (Colecția Poesis)
35. Nata-Ioana vrea păpuși. Versuri pentru copii [versiuni în limba engleză: Ada D. Cruceanu], Reșița, Modus P. H., 2011, 40 p.
36. 20 + 1 poeți din Banatul Montan (județul Caraș-Severin); Antologie realizată de Octavian Doclin, Cluj-Napoca, Dacia XXI, 2011, 128 p.
37. Octavian Doclin și Ada D. Cruceanu, Față în față. Publicistică. Atitudini, anchete literare, portrete sentimentale, interviuri, mărturisiri, Timișoara, Editura Marineasa, 2012, 200 p.
38. Octavian Doclin și Ada D. Cruceanu, Față în față (2). Publicistică. Atitudini, anchete literare, portrete sentimentale, interviuri, restituiri, comentarii, cronici literare și plastice, Timișoara, Editura Marineasa, 2013, 245 p.
39. Nata-Ioana-i școlăriță. Versuri pentru copii, Timișoara, Editura Marineasa, 2014, 50 p.
40. Sînge de vișin. Poeme, cu un Studiu introductiv de Valy Ceia, Timișoara, Editura Marineasa, 2014, 116 p.
41. Octavian Doclin și Ada D. Cruceanu, Față în față (3). Publicistică. Atitudini, anchete literare, portrete sentimentale, interviuri, restituiri, comentarii, cronici literare și plastice; Gabriela Șerban, Bibliografia revistei Reflex (2000 – 2014), Timișoara, Editura Marineasa, 2014, 324 p.
42. Baletul de noapte. Poeme. Cu o Prefață de Marcel Pop-Corniș, Timișoara, Editura Gordian, 2015, 96 p. (Texte critice: Marian Odangiu, clapa 1; Alexandru Ruja, clapa 2)
43. Sărbătorile. Poeme, Cu un Studiu introductiv de Gheorghe Mocuța, Timișoara, Editura Gordian, 2016, 96 p. (Texte critice: Paul Aretzu, clapa 1, Zenovie Cârlugea, clapa 2, Constantin Cubleșan, coperta a IV-a)
44. Răsaduri. Poeme. Prefața: Ion Pop, Timișoara, Editura Gordian, 2017, 78 p. (Texte critice: Marian Popa, clapa 1, Adrian Dinu Rachieru, clapa 2, Alexandru Ruja, coperta a IV-a)
45. Poeme libere (din cartea Subteranei, Reșița, 2017 – 2018), Prefață de Mircea Bârsilă, Postfață de Tudorel Urian, Timișoara, Editura Gordian, 2018 (Texte critice: Maria Bologa (clapa 1), Maria Nițu (clapa 2), Mircea Martin (coperta a IV-a)
46. și punct. și de la capăt. Poeme. Prefață de Marian Odangiu, Timișoara, Editura Gordian, 2019, 114 p. (interpretări critice; Gabriel Coșoveanu, Nicolae Oprea, Ioan Nistor, pe coperta a IV-a, Victoria Milescu)
47. Slobodne pesme / Poeme libere. Traducere din română: Slavomir Gvozdenovici, selecție: Ada D. Cruceanu, Slavomir Gvozdenovici, Meridiani, 2019 (Smederevo’s Poet Autumn), Smederevo Newpress /, 80 p.
48. O sută și una de poezii. Antologarea poeziilor, selecția reperelor critice și nota bio-bibliografică de Ada D. Cruceanu. Prefață de Zenovie Cârlugea, București, Editura Academiei Române, 2020
49. Privirea peste umăr (…și cu cît mai mult mă uit în urmă). Poeme 2018 – 2019; Elogiu poemului liber și mîinii care-l gîndeşte la ieșirea din Subterană pentru ultima oară. Prefață de Al. Cistelecan, Timișoara, Editura Gordian, 2020
50. Poezii, ediție bilingvă româno-macedoneană, traducerea în limba macedoneană: Aliki Telescu, cu o prefațăde Zenovie Cârlugea, Reșița, Editura TIM, 2023

 

 

Închei cu o poezie pe care am citit-o la o manifestare fără Tavi, după ce l-am petrecut pe ultimul său drum, în Cimitirul nr. 3 din Reșița, de unde, de sus de unde se află, poate „privi” ORAȘUL SĂU IUBIT, de sus…

 

JOCUL

 

Aseară a trecut pe la mine moartea

provocându-mă la o partidă de pocher

(afară ploua în casă era întuneric)

odată jocul început ne supravegheam mișcările

la lumina intermitentă a fulgerului

(suficientă totuși să observ cum adversarul miza pe o carte

ascunsă inabil în mâneca stângă):

          cip – și simții cum un șarpe îmi trece peste picioare

venind tocmai din ascunzătoarea lui din bibliotecă

          pas parol – și mâna îmi îngheță în aer

ca inelele din trunchiul copacului

          blaint – și lumina orbitoare a fulgerului

îmi desprinse varul de pe ochi

care zornăi pe masă mai tare ca banii

noaptea era pe sfârșite moartea plecase

iar eu acum după ce am trăit și transcris toate acestea

ca un sărut ce se retrage obosit și discret în colțul buzelor

plec să mă culc în interiorul poemului

închizându-i toate ușile

și spunându-vă sincer și binedispus

bună dimineața odihniții mei

jucați în numele meu revanșa.

 

(din vol. Octavian Doclin: O sută și una de poezii. Antologarea poeziilor,

selecția reperelor critice și nota bio-bibliografică de Ada D. Cruceanu.

Prefață de Zenovie Cârlugea, București, Editura Academiei Române, 2020, pag. 40)

9 februarie 2025, ora 11.00, Biserica Evanghelică C.A. Reșița:

80 de ani de la începutul deportării germanilor în fosta Uniune Sovietică.

Slujbă religioasă, celebrată de păr. Walther Sinn (Semlac, jud. Arad);

Expoziție de artă plastică Anton Ferenschütz (*10.11.1927, Reșița – †25.04.2018, Bielefeld / Germania);

Incursiuni muzicale: Corul „Franz Stürmer” din Reșița (dirijoare: prof. Elena Cozâltea).

9. Januar 2025, 11:00 Uhr, Evangelische Kirche Reschitza:

80 Jahre seit dem Beginn der Russlanddeportation.

Gottesdienst mit Pfr. Walther Sinn, seitens der Evangelischen Kirche A.B. Rumänien;

Kunstausstellung der Reschitzaer Künstler Anton Ferenschütz (*10.11.1927, Reschitza- †25.04.2018, Bielefeld / Deutschland);

Musikalische Einlagen: Der „Franz Stürmer“-Chor Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea).

 

Aceasta este vârsta plină de sensuri pe care marele compozitor și dirijor român, Sabin Pautza, o împlinește sâmbătă. Semnificația celor ”doi ani” este, după cum spun apropiații săi, aceea că reflectă acea personalitate încă ingenuă, chiar ludică, am putea spune, care l-a caracterizat pe maestru toată viața și toată creația. Pentru că de fapt creația autentică aparține, fără niciun dubiu, acelora care încă se joacă, blând, pe harpa liniilor spirituale și artistice care le permit realizări uneori apropiate de divin.  

Maestrul Sabin Pautza, pe care am onoarea și plăcerea să-l cunosc personal și să ne întâlnim ori la emisiunea pe care o moderez, ori în locuri și momente nu neapărat convenționale, este acea personalitate tonică și vivace, este natural și prietenos, în ciuda ”apăsării” plină până la urmă de responsabilitate a carierei îndelungate și prodigioase pe toate meridianele lumii. Trecem în revistă doar câteva date biografice și profesionale, deoarece maestrul chiar nu prea mai are nevoie de nicio prezentare.

Sabin Pautza, pentru a o cita pe Camelia Duca, reprezentantul Asociației Culturale Metarsis și custodele majorității evenimentelor ce-l au în centru pe marele compozitor, se naște în 8 februarie 1943, la Câlnic, localitate aparținătoare de Reșița. Este considerat de critici respectabili ai lumii ca fiind Leonard Bernstein al României, plecând de la realitatea că în ultima jumătate de secol puţini compozitori au reuşit să-şi dirijeze cu măiestrie propriile compoziţii fiind, în acelaşi timp, şi interpreţi. Profesor universitar, doctor în muzică, primul în lume care a folosit muzica lui Jimi Hendrix şi Rolling Stones pentru a preda armonia la Conservatorul din Iaşi, Sabin Putza, s-a stabilit din 1984 în America. Urmându-şi destinul, devine dirijor și director muzical al Plainfield Symphony Orchestra, funcție ocupată prin concurs. După 1990, revine  în casa bunicilor din Moniom-Reşiţa, readus acasă de DOR. ”Mi-e DOR de România chiar şi când sunt în România”, afirmă, cu tărie şi mândrie, Sabin Pautza. Între România şi America – unde este CONDUCTOR EMERITUS, pe viaţă, la Plainfield Symphony Orchestra – cea mai veche orchestră simfonică din SUA, pe mari scene ale lumii la pupitrul unor orchestre renumite. Sabin Pautza, prin spiritul său viu şi neobosit, continuă, din fericire, să facă dovada talentului său excepţional la o înaltă cotă profesională.” Un moment cheie în cariera sa l-a constituit debutul în prestigioasa sală Carnegie Hall din New York (1985) când s-a prezentat în dublă ipostază: aceea de dirijor şi de compozitor. A dirijat pe marile scene ale lumii (Europa, America și Australia). Obține titulul de Doctor în muzică al Academiei Gheorghe Dima din Cluj-Napoca (2005) și al London Institute for Applies Research. Este deținătorul a numeroase premii și distincții naționale și internaționale: Premiul George Enescu al Academiei Române (1975), Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (1979), Marele Premiu al Televiziunii Române (1981), Premiul de Compoziţie la Concursul Internaţional din Salt Lake City (Utah), Premiul Rudolph Nissim al Uniunii Compozitorilor Americani (ASCAP) şi Marele Premiu Dr. Martin Luther King Jr. pentru compoziţie. A fost nominalizat în International Who’s Who in Music (Cambrige, Anglia, ed. 1980-1984-1992-2000) și în 10.000 de americani notabili (editat de American Biographical Institute o dată la cinci ani). Sabin PAUTZA este cetățean de onoare al orașelor Reșita (România) și Plainfield (SUA), și al județului Caraș-Severin, DOCTOR HONORIS CAUSA al Universitatii VALAHIA din Târgoviște DOCTOR HONORIS CAUSA al Centrului Universitar UBB  din Reșița din iunie 2015. În 2007, în Plainfield (SUA), ziua de 7 mai  a fost declarată Ziua Sabin PAUTZA. Este membru al Uniunii Compozitorilor Americani (ASCAP) și al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Compoziţiile sale sunt publicate în totalitate de către San Nicobian Edition din New York, iar Casa de discuri Swift Music Group din New Jersey editează seria Opera Omnia a compozitorului.”

Sărbătoarea Sabin Pautza, de joi, 6 februarie 2025, de la Sala Lira a Liceului de Arte din Reșița, instituție de prestigiu care-i poartă numele, a însemnat un moment special pentru o sală plină de iubitori de muzică și de cultură. Manifestarea a fost deschisă de Camelia Duca, după care jurnalistul, scriitorul, criticul și editorul Gheorghe Jurma a făcut un necesar demers pentru necesitatea onorării unor mari personalități ale locului, nu numai de către instituțiile culturale sau private, ci și – sau mai ales – de autoritățile locale și județene. Și pentru că în general muzica a fost regina serii, așa cum era și normal, atunci când lied-uri compuse de Sabin Pautza au la bază versurile unui mare poet reșițean și universal – Octavian Doclin – atunci melanjul special generat de interferența artelor e cu totul remarcabil. Gheorghe Jurma e de părere că maestrul face un lucru extraordinar compunând pe versurile unor poeți importanți ai Reșiței, de altfel singurul oraș din țară supranumit Orașul cu poeți. De altfel, în timpul manifestării a fost lansat și un volum intitulat ”Compoziții muzicale”, apărut la Editura „Tim” , ce conține piesele compuse de maestrul Pautza precum și versurile poetului Octavian Doclin, care au stat la baza acestora.

Un cuvânt de deschidere a avut și jurnalista reșițeană Adriana Telescu: ”Atunci când maestrul a revenit la Reșița a găsit aici o altă flacără, în loc de cea a oțelului: aceea a creației. S-a întors în orașul cu poeți și a început să scrie lieduri, după poeți reșițeni. De altfel, Sabin Pautza spune cu modestie: eu nu fac decât să scot muzica la suprafață. Și uite așa s-au născut o mulțime de lieduri și s-au născut cărțile. Dar astăzi de aflăm în fața unui volum special de lieduri, pe versurile poetului Octavian Doclin. Mie îmi place să spun că maestrul face versurile să cânte. Colaborarea dintre Octavian Doclin ( care nu mai e printre noi, de cinci ani, n.a.) a început în 2019 și iată, avem acum ceva special.”

Au evoluat în această seară specială, avându-l în centru pe maestrul Pautza,corul Armonia, dirijor prof. Emanuela Moldovan, la pian prof. Remus Hosz, Cristian Ștefan, corul Allegretto, dirijor prof. Adelina – Carla Bilan, la pian prof. Remus Hosz,soprana Iasmina Becea, cl. a XI-a, clasa prof. Cornelia Balogh-Remelei, la pian prof. Lorand Balogh – Remelei, un duet de trompete format din Eduard Bardocz cl. a XI-a și David Stanciu, cl. a X-a, clasa prof. Lucian Voina, la pian Cristian Ștefan, cl. a IX-a, clasa prof. Lucia Ghilea, prof. Adina Covaci, soprană la Liceul de Arte ,,Ion Vidu” Timișoara, prof. Cristian Roșoagă, pian.

          La mulți ani, maestre și aripa creației să rămână etern asupra domniei voastre!

          Daniel Botgros

         

         

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România Filiala Caraș-Severin

                                                                     CONVOCATOR

Potrivit art. 22, aliniatul (1), din Statutul Filialei Caraș-Severin a UZPR, se convoacă Adunarea Generală anuală, în sesiune ordinară, cu următoarea ordine de zi :

1. Prezentarea raportului de activitate și a modului în care a fost înfăptuit bugetul anual de venituri și cheltuieli, precum și bilanțul contabil ;
2. Aprobarea raportului de activitate și a bugetului anual de venituri și cheltuieli, precum și a bilanțului contabil ;
3. Prezentarea programului de activități și a planului financiar-contabil pentru anul 2024;
4. Aprobarea programului de activități și a bugetului anual de venituri și cheltuieli pentru anul 2024;
5. Aprobarea modificărilor la statutul Filialei Caraș-Severin al UZPR;
6. Stabilirea sediului Filialei Caraș-Severin a UZPR, conform protocolului încheiat cu Consiliul Județean Caraș-Severin;
7. Alegerea  președintelui Filialei Caraș-Severin a UZPR;
8. Alegerea secretarului Filialei Caraș-Severin a UZPR;
9. Alegerea comitetului director al Flilialei Caraș-Severin a UZPR;
10. Alegerea cenzorului Filialei Caraș-Severin a UZPR;
11. Diverse.
12. Conform art. 21  din statutul Flilialei Caraș-Severin a UZPR la Adunarea Generală participă: președintele filialei, secretarul filialei, comitetul director și membrii cu drept de vot.
13. Adunarea Generală anuală în sesiune ordinară va avea loc în data de 21.02.2025, ora 16:00, la sediul filialei din Reșița, Piața 1 Decembrie 1918, nr.7, etaj II.  În condițiile în care nu este întrunit cvorumul de reprezentativitate, respectiv 50+1, lucrările Adunării Generale se vor relua a doua zi, în 22.02.2025, ora 16:00, la aceeași adresă.
14. Conform articolului 23, din statut,  procedura convocării Adunării Generale este asigurată de secretarul filialei prin publicarea convocatorului pe site-ul Filialei UZPR Caraș-Severin, prin email, fax, telefon și semnarea convocatorului.  Anunțul se face conform statutului cu 15 zile înainte de desfășurarea Adunării Generale.

 

 Președinte Filiala UZPR CS

 Ion D. CUCU                                 

Reșița, 07.02.2025

Și în acest an Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” din Bocșa, Caraș-Severin, s-a alăturat proiectului #ZICI (Ziua Internațională a Cititului Împreună) cu #CIR (Citește Împreună România) pentru o sesiune de lectură cu voce tare în mijlocul copiilor.

După cum se precizează pe pagina de prezentarea proiectului, ZICI este un eveniment global dedicat apropierii oamenilor prin puterea cuvintelor și a poveștilor împărtășite cu voce tare, iar scopul principal este de a promova lectura ca fundament al dezvoltării competențelor de alfabetizare.

Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” din Bocșa s-a alăturat acestui important proiect în urmă cu zece ani, iar pentru această cea de-a X-a ediție am ales un partener de nădejde – Liceul Teoretic „Tata Oancea” Bocșa – partener în diverse astfel de necesare proiecte legate de carte, lectură și tot ceea ce este frumos și potrivit elevilor de aici, îndrumați de dascăli inimoși.     

Ziua Internațională a Cititului Împreună (en: World Read Aloud Day) este o zi în care se sărbătorește puterea de a citi cu voce tare, împreună. Astfel, copiii și adulții sunt încurajați să ia o carte, să găsească audiență și să citească cu voce tare. Evenimentul este celebrat în toată lumea, în peste 100 de țări, de 15 ani, iar în România de aproape 10 ani.

Inițiatoarea acestui frumos proiect, Brandi Anderson Bates, ne transmite un mesaj optimist și colegial: „În această zi, marcată pentru prima dată în urmă cu 15 ani de către LitWorld, milioane de oameni din toată lumea se vor aduna pentru a citi împreună, unindu-și astfel eforturile de a arăta lumii cât de important și cât de frumos este să citim cu voce tare copiilor în fiecare zi din an.

Cum să creșteţi un cititor? Citiți împreună. 20 de minute în fiecare zi. Indiferent de vremea de afară și din interior. De când se naște copilul și mult după ce va învăța să citească singur.Vă dorim o ZICI minunată! Spor la Citit Împreună, azi și în fiecare zi!”

Urmând acest îndemn, Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” din Bocșa a apelat la un voluntar care să citească pentru copiii de la Liceul Teoretic „Tata Oancea” Bocșa, un voluntar care este elevă a acestei instituții de învățământ. Pentru această a X-a ediție ZICI eleva Octavia Buzori a întruchipat un personaj îndrăgit de cei mici – „Scufița Roșie”.

Copilași din clasele a III-a și a IV-a au constituit publicul acestei întâlniri, acestora alăturându-se și doamnele profesoare Gianina Miloș, Florentina Colca, Liana Ferciug și Carla Cioca, precum și directorul instituției gazdă, prof. Dragoș Vasile.

Și această a X-a ediție ZICI desfășurată la Bocșa în 7 februarie 2025 a fost una reușită prin prezența Prințesei Poveștilor și prin vocea sa caldă și frumoasă care le-a citit celor mici basmul  „Scufița Roșie” reușind să le acapareze atenția și simpatia.

#ZICI2025 la Bocșa s-a încheiat cu diplome și multe fotografii alături de Octavia, Scufița Roșie- Prințesă a poveștilor!

Juranlistul și scriitorul Gheorghe Jurma a împlinit 80 de ani! Cu acest prilej a fost lansată cartea „Gheorghe Jurma un proaspăt optzecist”, o carte în honorem în care au scris despre sărbătorit toți cei care îl cunosc și au colaborat cu acesta.

Înregistrare de Adriana Telescu (UZPR Caraș Severin).

Foto Adriana Telescu.

Evenimentul a avut loc la Biblioteca Germană „Alexander Titz”, Reșița.

 

 

9 februarie 2025, ora 11.00, Biserica Evanghelică C.A. Reșița:

80 de ani de la începutul deportării germanilor în fosta Uniune Sovietică.

Slujbă religioasă, celebrată de păr. Walther Sinn (Semlac, jud. Arad);

Expoziție de artă plastică Anton Ferenschütz (*10.11.1927, Reșița – †25.04.2018, Bielefeld / Germania);

Incursiuni muzicale: Corul „Franz Stürmer” din Reșița (dirijoare: prof. Elena Cozâltea).

 

11 februarie 2025, ora 16.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Expoziție de fotografii-document „Reșița de ieri“, autor: Remus Mihai Râjniță (Reșița) / partea a II-a.

 

12 februarie 2025, ora 16.30, sediul Forumului German Reșița (strada Oituz, 6):

Fășang 2025. Sărbătoarea tăițeilor, pentru adulți. Împreună cu Corul „Franz Stürmer“ Reșița (dirijoare: prof. Elena Cozâltea), cu Grupul muzical „Intermezzo“ (coordonator: Lucian Duca), cu Marianne & Petru Chirilovici și cu Grupul muzical „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas).

 

13 februarie 2025, ora 16.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Ziua Națională a Lecturii: 15 februarie 2025.

Dialoguri culturale. În calitate de oaspete, scriitorul Dumitru Oprișor (Timișoara).

 

14 februarie 2025, ora 16.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Ziua Națională a Lecturii: 15 februarie 2025.

Personalitățile noastre: Rolf Bossert (*16 decembrie 1952, Reșița – † 17 februarie 1986, Frankfurt am Main / Germania), la 38 de ani de la trecerea sa în eternitate. O expoziție documentară;

Dialoguri culturale. În calitate de oaspete, profesoara și scriitoarea Ana Kremm (Reșița / Sânnicolau Mare);

Noi și publicațiile culturale ale Banatului Montan: Revista „Reflex“ (Reșița).

 

15 februarie 2025, ora 16.00, sediul Forumului German Reșița (strada Oituz, 6):

Fășang 2025. Sărbătoarea tăițeilor, pentru copii și tineri.

 

17 februarie 2025, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Personalitățile noastre: Octavian Doclin (*17 februarie 1950, Doclin – † 11 februarie 2020, Reșița), la 5 ani de la trecerea sa în eternitate. O expoziție documentară.

 

Programm für die Zeitspanne 9. – 17. Februar 2025:

 

9. Januar 2025, 11:00 Uhr, Evangelische Kirche Reschitza:

80 Jahre seit dem Beginn der Russlanddeportation.

Gottesdienst mit Pfr. Walther Sinn, seitens der Evangelischen Kirche A.B. Rumänien;

Kunstausstellung der Reschitzaer Künstler Anton Ferenschütz (*10.11.1927, Reschitza- †25.04.2018, Bielefeld / Deutschland);

Musikalische Einlagen: Der „Franz Stürmer“-Chor Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea).

 

11. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Fotoausstellung „Reschitza von gestern“, Autor: Remus Mihai Râjniță (Reschitza) / Teil II.

 

12. Februar 2025, 16:30 Uhr, Forumssitz Reschitza (Oituz-Straße 6):

Fasching 2025. Nudelparty der Erwachsenen. Mit dem „Franz Stürmer“-Chor Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea), mit der „Intermezzo“-Musikgruppe (Koordination: Lucian Duca), mit Marianne & Petru Chirilovici und mit der „Resicza“-Musikgruppe (Koordination: Iuliu Fazakas).

 

13. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Nationaltag des Lesens: 15. Februar 2025.

Kulturelle Dialoge: Als Gast, der Schriftsteller Dumitru Oprișor (Temeswar).

 

14. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Nationaltag des Lesens: 15. Februar 2025.

Unsere Persönlichkeiten: Rolf Bossert (*16. Dezember 1952, Reschitza – † 17. Februar 1986, Frankfurt am Main / Deutschland) – 39. Todestag. Eine Dokumentationsausstellung;

Kulturelle Dialoge: Als Gast, die Professorin und Schriftstellerin Ana Kremm (Reschitza / Großsanktnikolaus);

Wir und die Publikationen des Banater Berglands: Die Kulturschrift „Reflex“ (Reschitza).

 

15. Februar 2025, 16:00 Uhr, Forumssitz Reschitza (Oituz-Straße 6):

Fasching 2025. Nudelparty der Kinder und Jugendlichen.

 

17. Februar 2025, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Unsere Persönlichkeiten: Octavian Doclin (*17. Februar 1950, Doclin – † 11. Februar 2020, Reschitza), 5 Jahre seit seinem Hinscheiden. Eine Dokumentationsausstellung.

 

– de Roxana Istudor

• UZPR

Oamenii au avut dintotdeauna nevoie de modele. Dacă în present termenul „influencer” este binecunoscut în toată lumea, au existat astfel de personalități uimitoare încă din Evul Mediu, iar fascinația pentru ceea ce au lansat în epocă este omniprezentă chiar și azi, ceea ce îi face pe acești oameni influenceri peste veacuri.

În 1562, regina Elisabeta I a Angliei a contractat variolă și aproape a murit. Suverana a rămas cu cicatrici pe tot corpul, care puteau fi văzute foarte ușor cu ochiul liber. Și pentru că avea un profil atât de înalt ca urmare a dreptului ei din naștere, trebuia să pară frumoasă și regală pentru popor. Așa că a început o tendință care continuă și astăzi: purta machiaj, pentru a acoperi defectele de pe față. Regina a născocit un amestec de plumb și oțet cu care a creat o pastă albă, pe care o aplica în mod regulat pe chip. O vreme, a folosit-o doar pentru a-și ascunde cicatricile – dar nu a trecut mult până când mișcarea de machiaj a devenit populară, alți oameni au început să o copieze pe regina lor și astfel, cea în dreptul căreia istoria menționează „epoca de aur a Angliei” a inventat o industrie care astăzi valorează sume amețitoare.

Giuseppe Garibaldi a fost cunoscut în timpul vieții sale pentru că a fost omul care a luptat pentru unificarea Italiei. Ca general, el a luptat pentru statutul de regat al națiunii sale natale la mijlocul secolului al XIX-lea. Dar influența sa nu s-a terminat aici – chiar dacă a fost militar până la capăt, Garibaldi a avut și o influență asupra… modei. La un moment dat, generalul a fost responsabil de o armată mică și zdrențuită. Pentru a lupta, oamenii lui Garibaldi purtau cămăși roșii largi în loc de uniforme, iar popularitatea militarului a generat o mișcare națională: toți au început să poarte celebrele cămăși roșii, inclusiv femeile. Așa-numita „cămașă Garibaldi” putea fi văzută peste tot, iar zeci de ani mai târziu, a devenit o contribuție la diferitele reviste de modă pentru femei, fiind considerată predecesorul bluzei, care este astăzi o bază de zi cu zi a garderobei feminine.

Prima doamnă a Republicii Chineze de la sfârșitul anilor 1920 a fost o femeie pe nume Oei Hui-lan. Cunoscută de lumea vorbitoare de limbă engleză ca Madame Wellington Koo, ea și-a lăsat amprenta asupra istoriei prin simțul stilului, pentru că a adus moda chineză în prim-plan într-un moment în care era complet ignorată de restul lumii.

Fără îndoială, cea mai durabilă mișcare de modă a lui Madame Koo a fost adoptarea în masă a „qipao”, îmbrăcăminte tradițională chinezească asemănătoare unui halat, cu podoabe și modele complicate. Madame Koo a revizuit haina, a făcut-o o rochie care îmbrățișează silueta și a tăiat o fantă laterală de-a lungul șoldului, care a transformat-o într-o ținută la modă.

Morris Frank a crescut într-o familie bogată din Tennessee, SUA, la începutul secolului al XX-lea. Dar când avea doar 6 ani, și-a pierdut un ochi într-un oribil accident de călărie, apoi și-a pierdut vederea la celălalt ochi, zece ani mai târziu. Complet orb și încă doar un adolescent, a avut nevoie de ajutor. În 1927, Frank, în vârstă de 20 de ani, a auzit despre o femeie pe nume Dorothy Eustis, care antrena câini Ciobănesc German în Regatul Unit, pentru a-i ajuta pe veteranii orbi de război în activitățile lor zilnice. Frank a vrut să stabilească un program de pregătire similar în Statele Unite, iar restul a devenit curând istorie – astăzi, câinii ghid sunt considerați de un mare folos veteranilor care luptă cu sindromul post-traumatic. În ce îl privește, pentru tot restul vieții, Frank a fost capabil, independent și complet activ în comunitatea sa, grație companiei unui câine.

Nunta Reginei Victoria a fost atât de emblematică și de influentă, încât nu doar a schimbat moda, ci a creat o categorie complet nouă. Căsătorită în 1840, regina Victoria a purtat o rochie albă din dantelă, fără umeri și a fost de departe cel mai cunoscut exemplu. Imediat, publicitatea rezultată în urma nunții suveranei a făcut ca rochia de mireasă albă să fie noul standard pentru miresele din toate clasele și mediile sociale.

Curând, toată industria modei a început să se schimbe în conformitate și

femeile din toate categoriile sociale au putut să o copieze pe regina Victoria și să poarte rochii de mireasă albe dantelate în ziua lor cea mare. Industria nunților nu a mai fost niciodată la fel de atunci.

Mustața există de foarte mult timp, dar nimeni nu a făcut-o la fel de celebră ca liderul revoluționar mexican Emiliano Zapata. La începutul secolului al XX-lea, în timp ce lua parte la revoluția mexicană și lupta pentru dreptatea țăranilor, Zapata afișa o mustață extrem de stufoasă și de plină. Deoarece era atât de popular printre oamenii obișnuiți din Mexic, întreaga sa persoană a fost foarte copiată, iar asta s-a transformat într-o imitație pe scară largă a mustaței sale de către mulți alți mexicani. În doar câțiva ani, mustața lui Zapata a devenit un semn al patriotismului mexican.

În 1848, femeile din SUA erau hotărâte să obțină o mai mare participare în cadrul guvernului. În acel an, Convenția de la Seneca Falls a oferit o voce femeilor care doreau mai multă influență și putere politică. Amelia Bloomer a fost una dintre femeile care au folosit acel eveniment pentru a crea „Crinul”, un ziar despre drepturile femeilor, cu o garnitură de activism. Pe lângă ziar, Bloomer a simțit că îmbrăcămintea obișnuită care se aștepta să fie purtată de femei la acea vreme – corsete și rochii strânse – era mult prea restrictivă pentru corpul feminin. Prin urmare, a creat pantalonii tăiați. Cu statutul său de mare profil de la Convenția Seneca Falls, Bloomer a făcut ca acei pantaloni să fie numiți „bloomers”, iar moda s-a răspândit ca focul în toată America.

Peruca a fost folosită în mai multe puncte diferite de-a lungul istoriei până când regele Ludovic al XIV-lea a ajuns pe scena lumii, la mijlocul secolului al XVII-lea. Faptul că Regele-Soare nu era chel dar totuși purta perucă a făcut de fapt acest accesoriu atât de elegant începând cu 1643. În timp ce părul natural minunat al monarhului francez a devenit noul standard de frumusețe pentru membrii familiilor regale din toată Europa, aristocrații continentului l-au copiat cu toții și așa s-a răspândit ca focul purtarea perucii, marea modă pentru bărbații de clasă. Până în 1673, părul lui Ludovic al XIV-lea a început să se rărească și așa au apărut… meșele și „extensiile” care sunt omniprezente și în ziua de astăzi.

Foto: Wikipedia

    Minișul este un râu de munte, care se unește cu principalul râu din Valea Almăjului, Nera, la sud de localitatea Bozovici.  Nera sau Nergăniul, după cum îi spun almăjenii, își cară apele până la Dunăre.
     Valea Minișului a fost locuită dintotdeauna de om, atât în scop agricol, pastoral, cât și pentru prelucrarea lemnului din bogatele păduri existente în acest loc.
     Pentru prelucrarea lemnului rezultat din defrișarea pădurilor din zonă, a fost înființată Distileria de lemn de la Valea Minișului sau Firma, cum a fost cunoscută de către almăjeni. Ea făcea parte din Societatea pe acțiuni ,,Margina-Reșița S.A”,  formată din trei fabrici: Margina, Reșița și Valea Minișului, având un capital social de 50 milioane lei. Aici se produceau anul circa 700 t gudroane, 5000 t mangal, 42 t acid acetic și 430 t alte produse distilate din lemn (uleiuri, acetonă etc.) și praf de pușcă.
     Cantitatea de lemn tăiat și folosită ca materie primă pentru distilerie a fost de 6000-6500/an. Pentru transport s-a construit calea ferată forestieră, dotată cu locomotive și vagoane (mocănițe), care veneau și descărcau buștenii la fabrică, circa 30-40 tone, în gara Cârșa ( Valea Minișului).
      Pentru asigurarea necesarului de lemn la fabricarea spirtului de la Distilăria de la Valea Minișului s-au exploatat întinse suprafețe de pădure la Poneasca, Gura Golâmbului, Draișpiț etc, unde au fost instalate și gatere puternice. Aici lucrau câteva sute de oameni, pentru ei au fost construite mai multe locuințe, grupate în cele două colonii, cea germană și cea română. De asemenea au mai fost construite o clădire a poștei și impunătoarea reședință a conducerii.
       Cât a funcționat Distileria, aici era o viață activă cu magazine și piață, elevii aveau o școală, iar duminica se organizau hore la care participau și locuitorii de la colibele bozovicenilor și lăpușnicenilor.
       Din păcate pe timpul celui de Al Doilea Război Mondial, fabrica (Distileria) și-a încetat activitatea, iar după anul 1945, a fost demontată bucată cu bucată. Din discuțiile cu unii dintre bătrânii din Bozovici, ai căror părinți au lucrat ca muncitori sau mecanici de locomotivă, am aflat că întreaga fabrică a fost dusă și remontată în U.R.S.S, ca despăgubire de război. Au dărâmat coșul de fum, iar cărămida a fost transportată cu căruțele la Pătaș, pentru construcția noii școli din localitate.
      O perioadă ,,Casa directorului” sau vila cea mare a fost folosită ca Tabără pentru copii, unde veneau elevi din toată țara. În zilele noastre, aici mai sunt  câteva case locuite și nici o activitate, doar păsările cu trilurile lor mai tulbură liniștea locului, care în vremurile bune mustea de viață !

Prof. Icoana Cristescu Budescu

– de Dan Constantin

• UZPR

Ioan-Aurel Pop condamnă „pedepsirea” disciplinelor clasice și ancorarea școlii în educația sexuală, vestimentație, numerologie, chiromanție. Președintele Academiei: elevii vor fi „îndrumați în mod constructiv” să iubească și să urască la comandă, să nu mai gândească cu mintea lor.

O nouă tentativă de a adânci diminuarea studiului istoriei, la pachet cu punerea pe tușă a geografiei și limbii latine în programa școlară a ciclului preuniversitar se află pe agenda Ministerului Educației. Propunerile, puse recent în dezbaterea publică, au provocat o reacție imediată de dezaprobare din partea profesioniștilor din educație, organizațiile profesionale ale istoricilor, cadrele didactice de specialitate din universități și licee fiind unanimi în aprecierea că se profilează o eroare gravă în sistemul de formare a tinerei generații, supusă unui amplu și sofisticat proces de dezinformare și manipulare. Conducerea Academiei Române, prin vocea președintelui celui mai înalt for cultural și științific al țării, combate cu vigoare acest proces – considerat că produce deznaționalizare și subculturalizare – girat de conducerea Ministerului Educației prin reforme succesive eșuate. Un război al declarațiilor arată fractura majoră dintre Daniel David, ministrul educației și academicianul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, ambii foști rectori ai Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

În 31 ianuarie au fost lansate spre consultare publică și dezbatere națională planurile-cadru pentru învățământul liceal. Până la 6 martie 2025 se pot depune „propuneri și observații constructive”, conform precizărilor făcute de ministrul educației și cercetării, Daniel David, către „dragi elevi, profesori, părinți și alți actori interesați și implicați în educație”. Scopul acestei acțiuni de transparență este, potrivit ministrului, ca „din considerarea la modul foarte serios a consultării și dezbaterilor, vom avea o variantă finală, consolidată a proiectelor de planuri-cadru, care poate fi mai apropiată sau diferită față de proiectele pe care vi le aduc acum în atenție și pe care o voi aproba în luna mai”.

Educație pentru a face oameni mai fericiți

Așadar, documentele publicate nu sunt bătute în cuie, există disponibilitatea ministrului de includere a unor modificări, chiar de substanță, astfel ca la final să se găsească „cea mai bună soluție pentru copiii noștri și pentru sistemul nostru de educație”. Angajamentul anunțat de Daniel David la preluarea portofoliului educației, la 23 decembrie 2024, de a livra planurile-cadru pentru învățământul liceal, este astfel bifat.

Ca fiecare nou început de reformă, programul este „împachetat” cu ținte nobile. „Elaborarea și aprobarea planurilor-cadru pentru învățământul liceal  reprezintă începutul unui proces complex care ar trebui să echipeze pe copiii noștri cu competențele necesare pentru a deveni buni specialiști și buni cetățeni, oameni mai fericiți, pregătiți și capabili de a lua decizii privind integrarea lor pe piața muncii sau continuarea parcursului educațional la un alt nivel”, arată ministrul, într-un preambul al dezbaterii. Odată adoptat acest program-cadru, implementarea schimbărilor se anticipează a fi începând cu  generația anului școlar 2026-2027, aceasta fiind și prima generație care ar avea bacalaureatul grevat pe aceste dezvoltări. Deci tinerii care vor termina liceul în  anul 2031 vor fi produsul educațional în urma unor programe școlare care vor fi elaborate „pentru a se evita orice ingerințe ideologice, politice sau de extremism de orice tip”, cum spune ministrul. Sublinierea este importantă pentru că lasă să se înțeleagă faptul că actualele programe după care învață elevii ar fi virusate de ideologii sau și mai grav, lasă porți deschise spre extremism. Desigur, precizările noului ministru al educației pleacă, bănuim, din evaluări ale nivelului insuficient de pregătire și de acumulare a cunoștințelor elevilor de liceu pe domeniile unde se pot infiltra ideologii, inclusiv extremiste. De aceea, oficialul chiar subliniază că în luna de ministeriat „împreună cu noua mea echipă”, au fost făcute unele adaptări ale proiectului demarat în 2023, imediat după promulgarea Legii învățământului preuniversitar nr. 198/2023. Să adăugăm că această lege este emanația marelui proiect prezidențial „România educată”, pus în operă de două personaje pasagere prin ministeriate eșuate –  Monica Anisie, celebra „pepsiglas”, și Ligia Deca, politruc educativ. Așa încât, sub presiunea timpului și a limitelor legislative, corecțiile făcute se referă în primul rând la „promovarea abordărilor științifice pentru a reduce influențele pseudoștiințifice și a proteja elevii de interferențele ideologice, politice sau extremist-religioase”.

Cum sunt feriți elevii de „satana” ideologizării?

Proiectul vrea să reducă numărul de ore, cu limită recomandată la maxim 30 de ore săptămânal, cu excepții pentru unele trasee educaționale specifice. Anul școlar cuprinde 180 de zile la clasele IX/XI, respectiv 170 de zile la clasa a XII-a, iar numărul de ore pe an ajunge la 1.080 la clasele IX/XI și 1.020 la ultima clasă. În aceste bugete de timp școlar, pentru a-i feri probabil de influențele negative menționate se reduc numărul de ore la Istorie, Geografie și Latină. Bănuim că prin aceste materii se strecoară acele „ingerințe politice” care le tulbură liceenilor echilibrul și i-ar putea face adepți ai curentelor extremiste. Ca atare constatăm că în proiectul-cadru Istoria rămâne cu o oră pe săptămână la clasele a IX-a și a X-a și este eliminată la clasele a XI-a și a XII-a.

Acțiunea Ministerului Educației de a reforma programele școlare prin „sugrumarea” unor discipline primește o replică tăioasă din partea academicianului Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române. Acesta avertizează pe larg, în publicația AFnews, asupra caracterului profund dăunător pentru educație al măsurilor propuse și susținute de ministrul Educației și de reformatorii care cred că au găsit cauza analfabetismului de toate felurile și a abandonului școlar, în vacanțele prea puține și în mediile încheiate de trei ori pe an”. Tot ei, continuă Ioan Aurel Pop, au mai inventat o cauză:  „structura  închistată” a materiei, cu română, matematică, fizică, biologie, chimie, istorie și geografie, cu discipline adică prăfuite, învechite, nepotrivite erei digitalizării și cu nume care vin de pe vremea lui Platon, Aristotel, Cicero și Caesar, adică din greacă și latină. Și au venit cu avalanșă de propuneri de „schimbare”, ba chiar de „revoluționare” a școlii, prin noi discipline care să ancoreze școala în actualitate și în viitor: educație sexuală, sanitară, bancară, digitală, antreprenorială, de protecția mediului, de circulație pe drumurile publice, pentru nutriție sănătoasă, ba chiar de vestimentară, numerologie, de chiromanție etc. „Chivernisitorii școlii, cei mai mulți fără experiență în învățământul preuniversitar au găsit repede soluția: reducerea numărului de ore destinate disciplinelor «clasice» și introducerea câte unei pseudo-discipline (de câte o oră pe săptămână) precum cele enumerate. Primele afectate au fost, ca de obicei, «umanioarele» și științele sociale, dar nu numai ele. Ce atâta română, istorie, latină, geografie? În această ecuație, educația prin istorie devenise o povară de nesuportat pentru pentru «progresiști» și neomarxiști. Așa că «istoria» trebuia pedepsită drastic”.

Președintele Academiei Române arată cum s-a produs treptat „pedepsirea”: asaltul asupra numărului de ore, prin înjumătățire, ajuns la o oră pe săptămână. La unele profiluri și specialități s-a scos de tot istoria. Un alt asalt a fost cel îndreptat spre conținuturi. Astfel „istoria” este fragmentată intenționat pe istorii de popoare și populații și pe „bucăți” din ea (comunism, holocaust, minorități). Care ar fi ținta și consecințele acestei „reforme”? „Elevii nu mai trebuie să cunoască trecutul în deplinătatea lui. (…) Ei nu mai trebuie să judece cu mintea lor, în cunoștință de cauză, ci să fie «îndrumați în mod constructiv» ca să iubească și să urască la comandă”, arată academicianul Pop. „Acum, «specialiștii» Ministerului Educației au ajuns la părerea că și aceste firave și selectate cunoștințe erau prea mult și au scos istoria și geografia din «trunchiul comun», propunerea respectivă fiind catalogată nu doar «o mare nedreptate», ci și «iresponsabilitate»”. Finalul apelului președintelui Academiei Române este drastic și impune o reacție clară din partea Guvernului și societății civile, a profesioniștilor din educație: „Academia Română a atras mereu atenția asupra acestor erori, prin memorii și prin propuneri, dar trendul a continuat. Am fost auziți, dar nu ascultați. De aceea cred că intelectualii lucizi trebuie să reacționeze în mod rațional și să explice aceste lucruri, să oprească noua ofensivă”.

Facultatea de Istorie a Universității din București: Noua programă școlară este o „eroare gravă”

Modificarea programei școlare prin reducerea drastică a orelor de istorie este respinsă și de cadrele universitare ale Facultății de Istorie. Comunicatul difuzat de această facultate a Universității București consideră că „aceste modificări vor avea un impact negativ asupra formării civice a tinerilor, asupra gândirii critice și consolidării unei societăți democratice responsabile, vor adânci fenomene care afectează societatea: vulnerabilitatea în fața pseudo-științei, succesul teoriilor xenofobe și conspiraționiste”. Reprezentanții facultății apreciază ca „o eroare gravă” eliminarea istoriei din trunchiul comun al claselor a XI-a și a XII-a, iar o singură oră pe săptămână la primele două clase liceale, așa cum prevede propunerea prezentată de Ministerul Educației, este deja insuficientă pentru ca asigura o pregătire adecvată în acest domeniu”.

La rândul său, Mihai Manea, președintele Asociației Profesorilor de Istorie din România, a semnalat că în noile proiecte de planuri-cadru, disciplina Istorie ar înregistra „un recul semnificativ”, odată prin reducerea numărului de ore alocate și apoi, prin trecerea lor la discipline opționale la clasele terminale

Ministrul Daniel David se apără: Pentru mine, patriotismul și românismul sunt unele din valorile centrale

Sub acest tir de acuze, ministrul David dă o replică pe blogul propriu „într-o notă mai personală, într-un limbaj mai personal”, așa cum precizează. Reținem câteva din acestea:

„Hai să stopăm împreună conspirațiile/dezinformările despre discipline și planuri-cadru, pentru a ne focaliza responsabil pe construcțiile viitoare pentru copiii noștri și pentru sistemul nostru de educație, prin consultare/dezbatere normală. Măcar în domeniul educației să facem angajamentul acesta și să spunem NU conspirațiilor și dezinformărilor. Așadar, să mă suspectezi că aș dezavantaja istoria națională în noile proiecte de planuri-cadru pentru liceu, când pentru mine patriotismul și românismul sunt unele valori centrale, arată multe despre această suspiciune… și nimic bun!

Trebuie să avem mai multă încredere în școlile noastre, în profesorii noștri și în copiii noștri (și părinții lor) și să le lăsăm libertatea de alegere (…) astfel încât niciun ministru să nu bage cu forța pe gât copiilor și școlilor orice și oricâte discipline/teme, uneori și la un număr nerezonabil de ore”.

(jurnalul.ro)

• UZPR

După ce, în anul 2020, opinia publică din România reacționat ferm la o informație lansată de un profesor, care afirma că materiile Istorie și Geografie vor dispărea din curriculum, în 2025, un proiect al Ministerului Educației are în vedere din nou aceste două discipline. Mai precis, potrivit edupedu.ro, proiectul de planuri-cadru de liceu, document pus în consultare publică de Ministerul Educației, prevede ca Istoria și Geografia să fie eliminate din trunchiul comun, la clasele a XI-a și a XII-a, pentru elevii de la uman, real și tehnologic. Aceștia vor studia, însă, obligatoriu în clasele finale Istoria comunismului și Istoria evreilor, Holocaustul.

Pe de altă parte, în proiectul Ministerului Educației, la specializarea „Științe sociale” și la cea de „Filologie”, disciplinele Istorie și Geografie se găsesc la curriculumul de specialitate.

De exemplu, sistemul de învățământ din Franța, foarte asemănător cu cel al României, include pentru clasele a XI-a și a XII-a cele două materii, Istorie și Geografie, cu același număr de ore ca al altor materii de primă importanță și fac parte integrantă din pregătirea pentru Bacalaureat.

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, organizație de breaslă care reunește oameni implicați în procesul educațional la toate nivelurile și care desfășoară, prin membrii săi, activitatea lor și propriul său statut de utilitate publică, inclusiv o acțiune de educare a publicului, susține menținerea în programa integrală a liceelor a acestor două discipline foarte importante pentru bagajul de cunoștințe al tinerilor. UZPR consideră că pe tot parcursul anilor de învățământ de liceu, curriculumul trebuie să aibă ca rezultat acumularea de cunoștințe care să aprofundeze înțelegerea identității naționale, a cetățeniei și a contextului istoric al evoluției poporului și statului român.

Sorin Stanciu,

Preşedinte al UZPR

Toate popoarele care au lăsat în urmă lor un nume au crezut în nemurire. Iar credința în nemurire, în chip necesar, obligă respect pentru înaintași, respect pentru strămoși și conștiința că cei vii și cei morți alcătuiesc un trup.
Strămoșii sunt aceia care au lăsat o cultură cu tot ce cuprinde ea: limbă, credință, identitate, pe care urmașii au datoria să o continue și să o dezvolte. Respectul pentru moștenirea strămoșească reprezintă o porunca esențială și care trebuie urmată de către orice popor sau comunitate care au respect de sine. Pe mormintele strămoșilor s-au zidit toate civilizațiile demne de acest nume și cel mai solemn jurământ pe care îl pot face oamenii este de a nu uita niciodată ceea ce datorează strămoșilor. În același timp, vorbind despre strămoși și despre ceea ce le datorăm, nu este lucru ușor. Întâmpinăm aici greutatea de a exprima ceea ce simțim autentic și efortul de a nu repeta ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să simțim după moda momentului
Este vorba de exprimarea onestității față de existență în forma ei cea mai autentică, acolo unde nu se poate nici minți și nu pot fi nici mimate sentimente. Căci cel mai ridicol lucru este entuziasmul afectat.
Atunci când ne uităm spre moștenirea strămoșească nu trebuie să o facem cu sentimentul că vom afla sau contempla o relicvă, o piesă de muzeu. Nu contemplăm ceea ce a fost, contemplăm ceea ce există. Ne gândim nu la oameni care au fost, ci la oameni care nu mai sunt văzuți. Care sunt absenți fizic și prezenți în duh. În urma strămoșilor nu rămân „realizările”, ziduri condamnate ruinei și dispariției, rămâne modelul unor existențe care au fost consecvent morale și rămân jertfele „inutile”, biruințele gândului. În urma lor au rămas lucrurile „inutile”, singurele care dăinuie, singurele jertfe autentice.
Strămoșii sunt cetatea întărită în care ne putem întoarce și din care nu ne va alunga nimeni, niciodată. Iar aici trebuie subliniat că datoria și respectul față de strămoși nu are nimic de a face cu „cultul morților” sau al „morții”. Cei care suntem în această lume și cei plecați alcătuim un trup și acest trup este viu: „Dumnezeu, deci nu este al morților, ci al viilor, căci toți trăiesc în El” (Luca 20,37)
În cazul Neamului Românesc respectul pentru moștenirea strămoșească există și acest respect este singura garanție pe care o avem că vom dăinui ca Popor în istorie.
Foarte tristă este împrejurarea că destui dintre contemporani aleg să își renege sau ignore originea și moștenirea strămoșească. Amăgiți de standardele unei lumi aflată în adâncă și jalnică amăgire, există indivizi care își tăgăduiesc identitatea. Sunt figuri sinistre care insultă trivial tot ce este romanesc: de la Făt Frumos la Ileana Cosânzeana si de la Eminescu la Caragiale. Cei care fac asemenea fapte sunt în esență rebuturi umane.
Acestea sunt cazuri triste și care pot produce doar pleavă. Cei care se leapădă de Neamul lor și de moștenirea strămoșească în realitate nici nu sunt vrednici de ele. Dacă nu îți ști strămoșii, vei uita ceea ce ești. Cel care se „rușinează” de propriul Neam, se rușinează de proprii strămoși.
Nu există „oameni în principiu”, fiecare existență, individuală sau colectivă, este și rezultatul moștenirii existențelor anterioare. Nu suntem singuri, suntem parte dintr-un șir care este fără început și care, cu voia lui Dumnezeu, va merge înainte. În aceste condiții trebuie să respectăm moștenirea strămoșească și să o ducem mai departe. Iar pentru Români nimic nu este mai de preț ca moștenire ca Limba și Ortodoxia, Dreapta Credință.
A fi născut Ortodox, după părerea mea, este cel mai mare privilegiu. Dar a trăi Ortodox și a muri Ortodox înseamnă luptă “până la sânge” zi de zi și clipă de clipă. Este bine știut că celor care îl caută cu stăruință Dumnezeu le dă suficientă lumină, dar pentru cei care nu îl caută, pe aceia Dumnezeu îi poate lăsă în teribil întuneric. Dar mai departe se cuvine să privim lucrurile mai din aproape și în amănunt.
Este un fapt istoric că Românii, până bine în veacul XX, au fost Ortodocși în zdrobitoare majoritate și au aparținut culturii Ortodoxe aproape în totalitate.
“Uniatia” din Ardeal a cuprins o minoritate românească și chiar și aceea a fost adusă să primească învățăturile Episcopiei Romei, așa zisa “Biserică” Romano Catolică,cu sila,cu tunurile. În plus de aceasta “învățăturile” Episcopiei Romei rămâneau îmbrăcate în tradiție și obicei Ortodox și în exprimare Ortodoxă. Pentru zdrobitoarea majoritate a celor care au stat sub “uniatie” diferența de Ortodoxie nu era pricepută. Din punct de vedere cultural “uniatia” a rămas parte a spațiului Ortodox. Că așa a fost ne este dovedit de o încercare ciudată, circumstanțială dar ilustrativă.
Atunci când clerici “uniati” au început să militeze activ pentru o deplină încadrare a “uniatiei” în structurile Episcopiei Romei ei și-au dat seama că acest lucru nu poate fi făcut folosind limba română, limba “poporului”. În aceste condiții au căutat ei să “latinizeze” limba română. Acei cărturari, poate de bună credință dar rătăciți, își dădeau seama că ‘papismul” nu poate fi lăudat în “limba vechilor Cazanii, care-o plâng și care-o cânta, lângă vatra lor țăranii”. Încercarea a eșuat în ridicol dar ea subliniază, încă odată, apartenența totală a Românilor la spațiul cultural Ortodox. Legat de cele spuse un alt aspect, care nu a fost explicat în toate detaliile, este cel care privește un fenomen românesc uluitor, unitatea și aceasta este tot moștenire strămoșească.
Unitatea românească era de Neam,Lege și Limbă.
Ortodoxia era “legea” tuturor Românilor de la Nord de Dunăre,  așa cum era și a locuitorilor, Slavi, Greci, Vlahi, de la Sud de Dunăre. În fapt cu toții se socoteau supuși ai Imperiului Roman, care era Bizanțul, și de aceea se și numeau ‘Romei”. Unitatea de limbă însă trebuie privită cu mai mare atenție.
Din punct de vedere istoric “administrativ”, Românii erau împărțiți în numeroase “țări” care în fapt erau grupări de sate, ”cnezate de vale”, cuprinzând cam cincisprezece sate. Aceste “țări” românești se aflau răspândite pe tot spațial românesc,din “țara” Maramureșului și până în “țara” Almăjului. Locuitorii acestor “țări” erau izolați și ei se deplasau pe un radius de cel mult zece sau douăzeci de kilometrii. În aceste condiții normal ar fi fost ca diferențele de limbă să fie mari sau, și mai exact, foarte mari. Dar în locul acestor diferențe suntem confruntați cu absolut uluitoarea unitate lingvistică românească. Fără îndoială că există particularități de rostire și vocabular dar acestea sunt la nivelul sub-graiurilor, simple particularități care nu afectează în nimic corpul principal al limbii. Mai răspicat,un Român din Maramureș se va putea înțelege fără nici o dificultate cu un Român din Almăj, și am numit ținuturile românești cu cea mai puternică personalitate lingvistică. Prin comparație un “Italian” din Calabria nu va putea comunica ușor cu un “Italian” din Toscana,sau un “German” din Styria nu îl va înțelege pe un “German” din Schleswig. Această unitate lingvistică a Românilor are o explicație istorică și această este unitatea de “lege”, adică Ortodoxia. Credința comună, trăirea ei și exprimarea acestei trăiri în aceiași limba,căci limba slavonă era strict a Liturghiei,restul cetaniilor și predicile erau în limba română, a generat unitatea de limba a Românilor. Trăirea Ortodoxă în aceiași limba a fost cea care a generat și asigurat unitatea lingvistică românească, o unitate, repet, absolut uluitoare și unică. Dar folosirea unitară a aceleiași limbi are o semnificație încă mai profundă. Această semnificație a fost notată de lingviști de seamă, și mă gândesc aici la Sextil Pușcariu, dar, cu toate acestea , importanța colosală a acestui fapt, nu a fost suficient arătată. Iată cum exprimă Sextil Pușcariu acest adevăr:
“Limba nu este doar un subordonat al gândirii,ci este și un stăpân al ei. Este foarte adevărat că omul vorbește după cum gândește, dar la fel de adevărat este că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească strămoșii săi. Pentru a ne exprimă gândurile căutăm expresiile cele mai potrivite, dar limba este o moștenire, cu anume tipare,asociații și modele de exprimare constante și prin urmare îndreaptă gândurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și cugetele strămoșilor noștri. În acest fel limba stabilește o legătură de nezdruncinat între fii aceluiași neam, generează o formă mentală națională.”Această concluzie are o importantă absolut colosală.
Nu vorbim și nu gândim la întâmplare. Folosind limba strămoșilor în mod necesar va trebui să ne exprimăm în modele așezate din “veci”. Iar aceste modele de exprimare au fost și sunt Ortodoxe, căci Ortodoxia a așezat și determinat unitatea de limba românească. În această înțelegere se poate spune că acela care va vorbi bine și frumos românește va trebui să fie Ortodox. Acestea sunt “adâncurile” istoriei Românilor,”genunea care pe genune cheamă”.
Sunt fenomene care s-au dezvoltat în lungul a mii de ani și pe întreg spațiul istoric românesc. Sunt fenomene care stau deasupra “clipei” și sunt fenomene pe care nu le putem evita,suntem condiționați și suntem parte din ele,fie că vrem sau fie că nu vrem. Aceste stări străvechi nu pot fi schimbate, ”la voia orișicui și orișicând”.
Din tot ce a fost arătat rezultă însă limpede că factorul decisiv în alcătuirea ființei românești a fost credința comună Ortodoxă. Așa cum nu putem să ne alegem rudele, cu atâta mai puțin ne putem alege „strămoșii”. Să cultivăm moștenirea strămoșească este o cerință existențială. Niciodată să nu uităm că nu există legământ omenesc mai solemn decât de a nu uita niciodată ceea ce datorăm strămoșilor.

Alexandru Nemoianu
Istoric
USA

– de Carina A. Baba

• UZPR

Este bine știut faptul că revistele promovează libertatea în exprimare, aduc noutăți din varii domenii – culturale, istorice, gazetărie ș.a. (cu alte cuvinte, aduc la zi trecutul sau promovează prezentul, pledând pentru un jurnalism de calitate). Fiind o publicație națională, editată de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, conținuturile sunt atractive și oferă informații demne de luat seamă.

Colegiul redacțional este format din nume de mare valoare, actuale, precum: redactor șef: Dan Constantin; redactor șef-adjunct: Roxana Istudor; secretar de redacție: Mădălina Corina Diaconu; concept grafic: Bogdan Cercel (Bookuria Info); fotoreporter: Marius Simion; seniori editori: George Coandă, Marian Nencescu, Benone Neagoe, Valentin Uban.

Am urmărit cu un interes aparte abordarea subiectelor din revista UZPR (ediția cu numărul 36/2024) și se constată că este o ediție etalon (de colectie). Iată, câteva generice: Editorial, Actualitate, Indicativ, Repere, Proiecții, Reflecții, Eveniment, Panorama, Reflexii, Accente, Remember, Evoluții, Note de călătorie, Amprente (dar și prezența Radio UZPR la Filiala din Cluj-Napoca sau Caricatură de presă).

Desigur „România are nevoie de jurnaliști”, iar „Presa oferă un  serviciu public  vital” (de aceea „Mass-media și menirea ei în societatea actuală” își resimte rolul preponderent). Nu mai puțin lipsite de interes sunt portretele și crezurile de gazetar, unele note de lector sau de istoria presei, eseurile și „vocile” trecutului, știrile cu și despre carte ș.a. Desigur, această ediție a revistei pledează pentru articole concepute de jurnaliști (în detrimentul celor prin AI).

În concluzie, revista UZPR (care apare în condiții grafice excelente) este un ghid pentru începători și un model pentru alte reviste din plaja culturală actuală (promovând și producțiunile Editurii UZP).

Aradul (și colaboratorii revistei Gutenberg), sunt prezenți (cum de altfel și alte filiale UZPR din țară) prin materiale importante, semnate de colaboratori și membri ai filialei arădene: Augustin Mureșan, Laurențiu Szemkovics, Florica R. Cândea.

Excelența în jurnalism o dă și de această dată revista UZPR (36), drept pentru care o nouă treaptă, „GalaPremiilor UZPR 2024”, e grăitoare, însemnând „unul dintre cele mai așteptate și mai importante evenimente din mass-media” (Roxana Istudor), iar, după cum afirma domnul Sorin Stanciu – președinte al UZPR: „Fac o reverență, cu sufletul deschis, către toți membrii noștri” (adică 4.500 pe care îi avea Uniunea Ziariştilor Profesionişti, la care s-au mai adăugat alți 500), creșterea e semnificativă, de aceea și îndemnul dumnealui: „Veniți cu noi!”.

Deși extragerea și utilizarea cărbunelui sunt consemnate în Banat încă din timpul dacilor și al romanilor, exploatarea cărbunelui în mod organizat în cadrul unei industrii a mineritului este mult mai târzie, aceasta apărând în zona Transilvaniei, respectiv a noastră, a Banatului, în anul 1780.  Primele exploatații sunt menționate la minele de la Doman, lângă Reșița. Aici exploatarea  începe la 1780, apoi exploatarea minelor din Secul, tot lângă Reșița, începe în anul 1790. O altă exploatare de cărbune importantă, din Banat, s-a produs  la Anina, în hotarul comunei Staierlac. Zăcămintele de aici au fost descoperite în anul 1790, exploatarea lor începând în anul 1803. Ceva mai târziu, în Valea Jiului, la Petrila, în 1857, apoi la Bozovici, în anul 1868 etc.

În zona noastră, a Mehadiei, mineritul începe la fel de timpuriu, istoria sa putându-se alătura începutului mineritului în Banat. Producția de cărbune se pare că a început aici în anul 1883, ca necesitate a existenței unei surse apropiate de cărbune pentru alimentarea locomotivelor cu abur, având în vedere că în anul 1878 a fost finalizat și inaugurat tronsonul de cale ferată Caransebeș – Orșova.

Prima sursă de cărbune s-a identificat în bazinul Văii Bolvașnița, într-o exploatație care conținea trei straturi de cărbune brun[1]. Mina de cărbuni a aparținut Societății Miniere Ringeisein & Co, al cărei fondator era Josef Ringeisein, societatea deținând încă o exploatare la Șvinița. Din motive economice, mina de la Valea Bolvașnița a fost închisă în anul 1887, pentru a se redeschide în anul 1895, însă de către o altă societate minieră.

Conform datelor Camerei de Comerţ şi Industrie din Timişoara, în anul 1880 erau înregistrate în Banat 8 mine de cărbune brun, mai mari şi o seamă de mine mai mici, însumând un teritoriu minier donat de 27 610 430 m.p. Se evidențiază faptul că preponderente erau minele mai mici, nespecificate numeric, având o activitatea fragmentară, sporadică, aceasta reiese din raportul aceluiași amintit for industrial.

La Mehadia, o mină de cărbune brun mai importantă a fost cea a intreprinderii filialei din Mehadia a S.T.E.G.-ului (Kaiserliche und Konigliche Privilegierte Osterreichische Staatseisenbahngesellschaf), o uriașă întreprindere cu capital bancar austriac și francez, înființată în anul1855, inițial de Căile Ferate ale statului Austriac, apoi devenită un puternic grup industrial, cu activități și în domeniul mineritului. În perioada 1855-1867 societatea S.T.E.G. a construit și exploatat căile ferate din Banat, în urma concesionării de la guvernul austriac finalizarea liniilor începute şi construirea altora noi. După 1867, bazându-se pe rezultatele obţinute până atunci în producţia minieră, S.T.E.G.-ul a preluat și dezvoltat o serie de mine din Banat (Steierdorf, Anina, Doman, Secul, Mehadia, Moraviţa, Pregeda), ele tranformându-se într-un imens stabiliment industrial, pe de o parte pentru a satisface necesitățile crescânde ale propriilor ramuri industriale şi căi ferate, pe de alta spre a corespunde nevoilor generale de cărbune. În ceea ce privește numărul de angajați în aceste exploatări miniere, el era considerabil de mare, cifrându-se în anul  1867, la un total de 3324 persoane. Acest număr a crescut pînă in anul 1896 la 4359 de angajați.Trăsătura cea mai caracteristică a mineritului de cărbune în Banat era în strânsă legătură reciprocă cu întreprinderea S.T.E.G., legătură ce a avut un rol determinant în întreaga sa dezvoltare, în stabilirea creşterii producţiei de cărbune. Redeschiderea minei de la Valea Bolvașnița, în anul 1895, s-a făcut sub administrarea acestei puternice societăți miniere.  Odată cu redeschiderea ei, aceasta s-a extins prin săparea de  noi galerii și producții mărite de cărbune.

O altă societate minieră ce administra exploatarea zăcămintelor de cărbune brun din zona Mehadiei, era Societatea Minieră Ringeisen & Co. Aceasta îşi desfăşura activitatea la Şviniţa, Mehadia şi Plugova, exploatând în anul 1883, cu 20 de muncitori, 9700 chintale (1 q – chintal = 100 kg) de cărbune brun. În 1889, o societate engleză a vrut să cumpere aceste zăcăminte, însă sub rezerva dreptului de a se retrage dacă nu va putea scoate o cantitate suficientă de cărbune. Cercetările întreprinse pînă în martie 1890,  nu au prea îndreptăţit speranţele societăţii şi întreprinderea nu a obţinut rezultate favorabile nici mai târziu. În zona Bolvaşniţa, Domaşnea, Mehadia, Vîrciorova, întreprinderea lui Hoffmann Ema producea încă în 1879 cantitatea de 1887 chintale de cărbune, utilizînd 14 muncitori. La Iablaniţa activa în aceiaşi ani întreprinderea Loschurdt Ferdinandine şi consorţii. In 1887, pe locul zăcămintelor din Valea Cernei a început să-şi desfăşoare activitatea minieră Asociaţia Minelor de Cărbune din Mehadia. Între Teregova şi Orşova, în anii 1890, a deschis mine noi de cărbune Consorţiul Osterreichische Liinder-Bankss.

Una dintre cele mai de seamă întreprinderi care exploatau zăcămintele de cărbune din Valea Timişului şi a Cernei era în această perioadă și S.A. de Mine de Cărbune din Ungaria de sud, care a dobândit peste 1 850 000 m.p. de teritoriu minier pe linia zăcămintelor din Mehadia-Valea Bolvaşniţa-Vîrciorova, cu scopul „exploatării lor raţionale„, întrucât „dezvoltarea mai intensă a diferitelor ramuri industriale şi creşterea mai accentuată a preţurilor cărbunelui, cu deosebire în părţile sudice [în Banat – n.n.] a îndreptat din nou atenţia asupra zăcămintelor de cărbune din această regiune„. Întreprinderea a luat fiinţă în anul 1891, „prin asocierea unor acţionari, persoane cu poziţie înaltă clericală şi socială, cetăţeni de vază şi însemnaţi oameni de afaceri” Printre fondatorii intreprinderii regăsim pe bancherul vienez Josef Gauss, comercianţii timişoreni Sigismund Beran, Samuel Waldmann, Wilhelm Fried, Adolf Rosenwald, Jakob Steiner, moşierul Viktor Wolfinger, avocatul Miksa Szidon etc. (Arhivele Statului Timişoara, Fondul firmelor sociale, nr. 192; cl. şi Dudovic Vajda, Capitalul străin în industria minieră şi metalurgică a Transilvaniei (1867-1900), în ActaMN, IX, 1972, p. 236-237).

În jurul anului 1900, S.T.E.G. a vândut mina de la Mehadia unui grup bancar din Praga. În ultimul an al Primului Război Mondial, mina de cărbuni din Mehadia a fuzionat cu grupul financiar Fanto din Praga. În această perioadă (1918-1923) mina a cunoscut o dezvoltare simțitoare, ajungându-se la 600 de muncitori.

În anul 1924 regăsim la Mehadia societatea ,,Minele de cărbuni Mehadia S.A.” care extrăgea anual din Mina ,,Urania” de la Mehadia cca. 22.000 tone de cărbune. Modul de exploatare adoptat la Mehadia era cel al sistemului de galerii. Cărbunele era scos din galerii cu ajutorul vagoneților, era descărcat pe o platformă de unde se încărca în atelaje trase de boi, efectuându-se astfel transportul cărbunelui în gara Mehadia pe o distanță de aproximativ 5 km. Pentru această muncă erau angajate 15 atelaje care făceau 2-3 transporturi zilnic pe șoseaua ce traversa longitudinal Mehadia (foto).

În perioada anilor 1922-1927 se înregistrează o perioadă de scădere și stagnare a producției și implicit o diminuare a numărului de muncitori. Ca urmare, în anul 1927, numărul de muncitori a scăzut la 320 mineri.Totuși, aceștia erau organizați într-un sindicat, pentru ei construindu-se locuințe în apropierea minei, pe locul numit ,,colonie” și mai târziu, Maier. Colonia avea ca amplasament același loc pe care astăzi se află blocurile din cartierul Maier. Începutul Marii Crize economice aduce dificultăți și în activitatea de exploatare a cărbunelui, astfel mina de la Mehadia întrerupându-și temporar activitatea, fapt ce a determinat o concediere în masă a muncitorilor. În urma închiderii minei au fost menținuți doar 12 mineri.

Între 1930 și 1940, mina de la Mehadia își încetinește semnificativ ritmul exploatării. Problemele persistă și după această perioadă, cu toate că s-a apelat și contractarea de împrumuturi, fapt care se finalizează cu întreruperea definitivă a exploatării și a întregii activități, inclusiv închiderea minei, înainte de încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Toate activele au fost vândute pentru achitarea creditelor. Clădirile coloniei au rămas pustii fiind folosite sporadic în timpul războiului drept cazărmi pentru trupele aflate în trecere. După război au fost demolate, iar materialele de construcție rezultate au fost vândute, acesta fiind și punctul terminus al minei de cărbuni din Mehadia, sfârșitul existenței ei. În anii 50, în perioada funcționării sediului de Raion la Mehadia, s-a încercat o reintroducere a minei în circuitul economic, însă fără niciun succes.

După aproape două decenii, în  anii 1976-1977, un grup de mineri vin de la Anina și din Valea Jiului, conduși de maiștrii Cionca și Vasile Nicolae, cu ajutorul experienței lor se redeschizându-se primele galerii ale minei de la Mehadia. Curând li se alătură și alți muncitori și din Mehadia, Valea Bolvașnița și alte sate din jur, numărul lor sporind de la an la an, la fel și producția de cărbune. La sfârșitul lunii decembrie 1979, conducerea minei este preluată de inginerul Stelian Vintilescu. Se stabilește pentru anul 1980 ca plan o producție de 52.000 de tone de cărbune. Aceasta va spori anual astfel: 1981 – 63.000 tone, 1982 – 200.000 tone, și 430.000 tone în anul 1986. În subteranele Mehadiei lucrau în această perioadă 215 mineri. Anual, în cea de-a doua duminică a lunii august, minerii își sărbătoresc cu mare fast succesele, prin adevărate serbări în aer liber, zi cunoscută ca ,,Ziua minerului”. Mai târziu, după anii 90, această sărbătoare este asociată cu sfânta Varvara ( Barbara-catolic), considerată ocrotitoarea minerilor, și este mutată la data de 4 decembrie, când Sfânta este sărbătorită de Bisericile Ortodoxe și de Biserica Catolică. Activitatea de exploatare și extracție a cărbunelui, în cele două puncte de lucru de la Mehadia, a cunoscut în perioada anilor 80 și 90 o dezvoltare constantă sub conducerea inginerilor Petruța, Ioan Mirică, Golopența și Cosma Tudorel.

Concomitent cu dezvoltarea minei, s-au construit locuințe pentru muncitori. În anul 1982 s-a dat în folosință căminul de nefamiliști, iar în anul 1984, la intrarea în Mehadia, în apropierea minei, s-a ridicat un cartier nou de locuințe cu spații comerciale la parter. Tot ca urmare a dezvoltării puternice a acestei activități economice, pentru asigurarea de locuințe muncitorilor mineri, în anii 1985 și 1986 s-au mai dat în folosință blocurile din centru Mehadiei, pe locul vechilor clădiri care au fost demolate în acest scop. La parterul acestor blocuri de locuințe, erau de asemenea amplasate mai multe spații comerciale. Datorită numărului mare a locurilor de muncă, dar și dezvoltării multor alte activități adiacente, a comerțului, a construcțiilor, toate aducătoare a unui plus de venit comunității, putem spune că în perioada funcționării minei, Mehadia a parcurs o perioadă de o înfloritoare dezvoltare locală sub toate aspectele ei.

La finele anilor 90, prin implementarea unei strategii naționale de închidere a minelor, C.N.H. (Compania Națională a Huilei) Petroşani şi S.N.I.M.V.J. (Societatea Națională de Închideri Mine Valea Jiului) Petroşani, prin Sucursala Minieră Banat-Anina,  administrator al minei din Mehadia, este obligată a implementa respectivul program de încheiere a activității, aceasta implicând disponibilizarea în etape a întregului personal. HG 720/1999, hotărăște în mod legal ca lucrările de închidere și conservare a minei să se deruleze în perioada 2001-2005. Prin respectarea acestui termen, în anul 2005 se efectuează recepția finală, prin care se consemnează și închiderea definitivă a minei de la Mehadia.

Ing. Constantin VLAICU/ membru Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

P.S. Cu ocazia documentării pentru realizarea acestui articol am aflat cu stupoare conținutul planului național de închidere a minelor din România și despre renunțarea cu atâta ușurință la o activităte economic extrem de importantă, element economic de dezvoltare, dar și de păstrare a siguranței energetice naționale, rol care în prezenta conjunctură internațională devine din ce în ce mai evident. Așa cum se poate ușor constata, activitatea de minerit a fost un factor determinant în dezvoltarea comunităților și asigurarea unei bunăstări a ei, și implicit al dezvoltării economice naționale. Personal, am trecut cu o destul de multă străduință peste aspectul nostalgic al acestui demers, însă foarte greu am putut face față sentimentului de consternare, analizând cifrele care dezvăluie gradul de indolență și inconștiență a acestor măsuri catastrofice din punct de vedere economic. Locuri de muncă și multe, multe alte oportunități de progres ale comunității risipite prin decizii neînțelese de majoritatea populației. Cel mai dureros este că  eliminarea acestei activități nu s-a desfășurat în cadrul unui program de protecție și reconversie a acestei forțe de muncă, dimpotrivă s-au alocat sume imense pentru acordarea plăților compensatorii și a unor sume mult mai mari destinate procesului de închidere și conservare a respectivelor obiective, măsura disponibilizării lăsând în urmă un grav dezechilibru social. Pentru cei disponibilizați și familiile lor, în lipsa unui program, oferta pieței de muncă a economiei noastre  fiind una extrem de săracă, unica alternativă a rămas migrația masivă a acestei deosebit de potente forțe de muncă către occident. Câteva dintre cifrele apocalipsului miner, le voi reda mai jos, ele sunt cuprinse și în actele legislative emise la vremea respectivă (am evidențiat prin bolduire cifrele deloc neglijabile care reflectă dimensiunea sinistrei măsuri):

 ,,Începând cu anul 1998, în conformitate cu Legea minelor nr.61/1998 şi nr.85/2003, prin 11 hotărâri succesive de Guvern, s-a aprobat închiderea definitivă şi reconstrucţia ecologică a zonelor afectate pentru 556 mine/cariere,amplasate pe teritoriul administrativ a 227 de comunităţi locale din 28 de judeţe – ce au în componenţă un număr de 2.504 lucrări miniere de legătură cu suprafaţa reprezentate de galerii de coastă, plane înclinate, puţuri principale,puţuri auxiliare şi suitori de aeraj, precum şi 78 iazuri de decantare cu un volum total înmagazinat de 341,31 milioanemc şi o suprafaţă ocupată de cca 1.770 ha şi 675 halde miniere cu un volum de 3.101,92 milioane mc şi o suprafaţăocupată de cca 9.260 ha, pentru care trebuie asigurate fondurile necesare pentru efectuarea lucrărilor şi activităţilor minime necesare punerii în siguranţă şi urmărirea stabilităţii în timp a depozitelor.” – ANEXA 1-556 Obiective miniere S.C. CONVERSMIN S.A. BUCUREŞTI (societate coordonatoare  a  procesului de închidere a minelor, înființată în anul 2002, funcționează sub autoritatea Ministerului Economiei, ocupându-se de ,,închiderea, conservarea,reconstrucţia ecologică şi activităţi postînchidere a obiectivelor miniere” n.a.)

Constantin VLAICU/UZPR

---

[1]Pe teritoriul Transilvaniei şi al Banatului, se identifică următoarele tipuri de cărbune, conform sursei bibliografice:

1. Huilă din epocile geologice: carbonifer, liasic şi cretacic.

2. Cărbune brun(lignit superior) din epocile geologice: oligocen, neogen şi mediteranul superior.

3. Lignit din epocile geologice: sarmaţian, pontic, pannonian şi levantin.

---

Bibliografia:

-LUDOVIC VAJDA: ,,Mineritul carbonifer în Banat (1867-1900)” https://biblioteca-digitala.ro;

– BELA HEXNER: ,,Cărbunii din Ardeal și importanța economică națională”, ”, INDUSTRIA ȘI BOGĂȚIILE NATURALE DIN TRANSILVANIA ȘI BANAT, editată de Camera de Comerț și Industrie din Cluj,Tipografia CARTEA ROMÂNEASCĂ, Cluj – 1927;

– VICTOR I. BLASIAN: ,,Bogățiile naturale ale subsolului din Transilvania – Banat”, INDUSTRIA ȘI BOGĂȚIILE NATURALE DIN TRANSILVANIA ȘI BANAT, editată de Camera de Comerț și Industrie din Cluj, anul 1927, Tipografia ,,Cartea românească”, Cluj;

– CORIOLAN I. BURACU: ,,Cronica Mehadiei” Tipografia Ramuri Tr. Severin, 1924;

– IOAN BĂCILĂ: ,,Monografia Mehadiei” , Editura Marineasa, Timișoara 1997.